CONTRIBUTIA LUI LIVIU REBREANU LA DEZVOLTAREA

ROMANULUI ROMANESC

  qu355l3397nuue 33355lqz97nue9q

  qu355l3397nuue 33355lqz97nue9q

  qu355l3397nuue 33355lqz97nue9q

  qu355l3397nuue 33355lqz97nue9q

  qu355l3397nuue 33355lqz97nue9q

  qu355l3397nuue 33355lqz97nue9q

Planul lucrarii:

• Liviu Rebreanu si curentul realist;

• Integrarea scriitorului in epoca;

• Relatia cu nuvelistica ;

• Romanul “Ion”:

• noutatea compozitiei,obiectivitatea viziunii (aprecieri critice), geneza romanului, planurile epicului, continutul acestora;

• personajul Ion intre “glasul pamantului” si “glasul iubirii”;

• “Padurea spanzuratilor”:

• noutatea problematicii;

• Apostol Bologa – analiza psihologica, criza morala;

• Alte aspecte ale contributiei:

• obiectivitatea viziunii;

• noutatea stilului;

• originalitate si modernitate;

• Aprecieri critice;

 

Aparitia lui Liviu Rebreanu in literatura inseamna un moment de raspantie. Analizand acest moment, Tudor Vianu considera ca “rolul samanatoristilor era incheiat, iar Delavrancea, Duiliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti isi dadusera masura lor... numai Sadoveanu continua sa creasca din fundamentele asezate mai dinainte”.

Reprezentand epicul pur, Liviu Rebreanu marcheaza o noua faza a realismului romanesc: “Niciodata realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu , nu infiripase o viziune a vietii mai sumbra, infruntand cu mai mult curaj uratul si dezgustatorul, intocmai ca in varietatea mai noua a realismului european, crudul naturalism francez si rus”(T.Vianu). E.Lovinescu vorbeste de realismul dur din opera lui Rebreanu, de originalitatea marilor sale constructii epice, de obiectivarea prozei.

Romanul lui Rebreanu fortifica intuitiile romanului din secolul al XIX-lea, restabilind legatura cu traditia reprezentata de N.Filimon si D.Zamfirescu, dar si cu proza lui Ioan Slavici. Asemenea lui N.Filimon, creatorul primului roman realist, de tip balzacian (Ciocoii vechi si noi), Rebreanu aseaza in centrul romanului sau un erou voluntar, produs simbolic al unei anumite realitati social-istorice, dar, in plus, ii confera monumentalitate.

Asimiland datele romanesti traditionale, Rebreanu creaza diferite tipuri de roman, de la romanul social, cu virtuti monografice (Ion) si de tip epopee(Rascoala) pana la romanul de analiza psihologica (Padurea spanzuratilor, Ciuleandra). Potrivit viziunii sale realiste (“pentru mine arta inseamna creatie de oameni si de viata”), Rebreanu da sens multitudinii de fapte, care pulseaza la cele mai inalte cote de expresivitate.

Originalitatea si modernitatea romanului sau este sustinuta si de vocatia constructiva a scriitorului, comparabila cu aceea a marilor creatori de formule epice. Ctitorul romanului romanesc modern modeleaza cu migala fiecare structura a intregului ansamblu arhitectonic. In compozitia cartilor sale, Rebreanu pune accent pe simetria ansamblului. Autorul insusi marturiseste ca “in cursul elaborarii am cautat sa realizez impartirea fiecarui capitol in mici diviziuni, care cuprind cate o scena, cate un moment. Toate acestea apoi au trebuit innodate in anume fel ca sa se poata intoarce in cuprinsul actiunilor principale. Actiunile principale la sfarsit terbuiau sa se uneasca, sa se rotunjeasca, sa ofere imaginea unei lumi unde inceputul se confunda cu sfarsitul”. Semnificative in acest sens sunt paginile de inceput si de sfarsit ale fiecarui roman, in care metafora drumului (Ion) si aceea a spanzuratorii (Padurea spanzuratilor) circumscriu drame umane. Planurile paralele, asezate uneori in contrast, gradatia ascendenta a episoadelor si succesiunea lor ca intr-un scenariu cinematografic confera romanelor unitate structurala si dimensiuni epopeice.

Modalitatile de plasmuire a personajelor sunt diverse, facand posibila impunerea unor caractere complexe, tipice si viabile. Prezentarea unor fapte si intamplari, schita biografica, parerea altor personaje sunt procedee artistice ce tin de traditia romaneasca. Surprinde in creatia lui Rebreanu interesul pentru sondajul psihologic si pentru monolog,

pentru analiza atitudinilor, a gesturilor, a privirii si tonului personajelor( Apostol Bologa, Ion sau personajul colectiv din Rascoala). Personaje realiste si clasice, in acelasi timp, eroii lui Liviu Rebreanu sunt comparabili cu tipuri din literatura universala “In psihologia lui Ion, scriitorul a intrebuintat, intr-o masura oarecare, simplificarea artei clasice, reducandu-l la instinctul principal, tot asa dupa cum eroii lui Moliere se organizeaza in jurul unei singure mari pasiuni”(E.Lovinescu).

Nuvelele lui Liviu Rebreanu, insuficient apreciate la data aparitiei lor in reviste ca si in volume, nu erau inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agarbiceanu, Garleanu si Sadoveanu si aduceau in literatura vremii o lume noua, taranimea si mica-burghezie a satelor si targurilor din nordul Transilvaniei, aflate in stapanirea imperiului austro-ungar. Ca ele reprezentau niste exercitii in vederea marilor creatii urmatoare s-a observat la timp. Deoarece fusese ofiter, nuvelistul venea mai intai cu incercari din viata de catanie. In Codrea, un parinte era contrariat de fuga din oaste a feciorilor sai. Problema soldatului roman intr-o armata straina fusese problema scriitorului insusi, care, demisionand in 1908, tulburase pe tatal sau, va fi problema fiului lui Macedon Glanetasu din Rusinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului Zestrea), a lui David Pop din nuvela Catastrofa, a lui Apostol Bologa din Padurea spanzuratilor. Titlurile ulterioare trebuie raportate la aceste doua romane: Dezertorul la Padurea spanzuratilor, iar Glasul inimii la Ion. Alta nuvela de inceput, Volbura dragostei (Cantec de dragoste, Razbunarea, Cantecul iubirii), cuprinde nu mai putin tema din cea de-a doua parte a romanului Ion, subintitulata Glasul iubirii- razbunarea, aici, a unei catane pe locotenentul care-i ademenise ibovnica.

Inca de la inceputul activitatii sale, in plin samanatorism si poporanism, Rebreanu observa antagonismele de clasa in genere, si pe acelea din sanul taranimii, in speta. In Ofilire, fata taranului sarac Ion Prundaru este sedusa si parasita de feciorul popii, student la Medicina si pentru ea “boier” (tema fetei inselate va fi reluata mai complex in Ion). In Rafuiala, Tanase Ursu, “sarac ca degetul”, e sugrumat de Toma Lotru, flacau “voinic si bogat”, pentru ca, desi s-a maritat cu Toma, Rafila, “fata orfana, crescuta si imbracata din mila oamenilor”, iubeste mai departe pe Tanase (o rafuiala finala vom avea si in Ion). In Prostii, doi tarani din Nasaud, tatal si feciorul, sunt impiedicati sa-si cumpere bilet de tren la timp, cu toate ca se sculasera cu noaptea in cap, fiind coplesiti de vexatiunile sefului de gara, ale conductorului si chiar ale gardistului si hamalului. Revolta “prostilor” se reduce deocamdata la un blestem amar: “ Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!” (O versiune a acestui episod apare in Rascoala). Dascalita Aglaia nu se zbuciuma in nuvela Dintele numai fiindca va ramane prematur stirba, ci si pentru insensibilitatea dascalului la fenomenul imbatranirii, “Nu te necaji, babuca, din pricina dintelui, ca ti-l scot eu cat bati din palme...” (povestirea e reluata in Ion pe seama sotilor Herdelea). Trista dependenta a femeii maritate in societatea rurala, este infatisata in nuvela Nevasta. Femeia lui Ion Bolovanu, casatorita cu sila de parinti, a robit in casa barbatului, supusa, si se bucura la moartea lui ca in sfarsit va ramane libera si se va remarita. Credinta in stricta dependenta a nevestei de sot, totala ei desconsiderare in conditiile iobagiei merg pana acolo incat, atunci cand vaduva se caina ca mortul i-a mancat viata si-l blestema, lumea crede ca, de mare durere, femeia isi va pierde mintile (Si aceasta nuvela e repovestita in Ion, pe seama nevestei lui Dumitru Moarcas). Taranii nu au totdeauna respect de cler, si “paganul” Vasile este de ani de zile in conflict cu popa Grozea, care-l acuza ca umbla dupa o comoara aratata in vis de Necuratul, in vreme ce Vasile il ia peste picior cu “tandaricea din crucea lui Hristos”, adusa de el de la Ierusalim. Cearta e intretinuta de dascalul Tofan, spirit malign, insa neutru, de cand un taran l-a palmuit la primarie, fiindca i-a batut un copil(Vrajmasii). Intelectualii din Maieru-notarul, popa, dascalul, se aduna in carciuma armeanului, cafeneaua satului. Ion al Glanetasului pretinde ca vaca Boroiului a pierit cu limba scoasa de-un cot, in timp ce Floarea Oanei sustine ca de doua zile dadea “cate zece ocale de lapte amestecat cu sange”. Este interesanta introducerea lui Ion al Glanetasului in aceasta Idila de la tara, extrasa desigur din Zestrea. De altfel si Vrajmasii anunta ceva din conflictul lui Zaharia Herdelea cu popa Belciug din Ion. Vom reintalni la Rebreanu si numele Boroiu in Hora mortii. Todosia din Talerii e “proasta satului” nu fiindca ar fi intr-adevar proasta, ci fiindca slugareste “robotind pe unde putea, adapostindu-se pe unde apuca”. Dornica sa se marite, Tudosia da peste un vaduvoi betiv si trandav, care o amageste si-o lasa cu un copil si fara salba de taleri de la gat. Culmea nenorocirii, copilul moare dupa cateva saptamani. Todosia e o prefigurare a oloagei Savista din Ion.

Toate aceste nuvele, mai mult decat onorabile, au fost cu totul umbrite de romanele lui Rebreanu, in care de altminteri erau absorbite.

Razboiul a inspirat lui Liviu Rebreanu trei din cele mai caracteristice si mai solide nuvele ale sale, publicate intr-un volum aparte in 1921. Prima, Hora mortii, studiaza solutia tragica pe care razboiul o aduce in viata oamenilor simpli, combatuti de conflicte sociale adanci.

Catastrofa pune problema intelectualului burghez intr-un stat plurinational, silit sa lupte pe front impotriva fratilor de aceeasi natie. Problematica acestei nuvele va fi dezvoltata de Liviu Rebreanu in Padurea spanzuratilor.

Cea de-a treia nuvela din ciclul de razboi, Itic Strul, dezertor, trateaza soarta soldatului evreu in armata romana in timpul razboiului. Itic Strul, dezertor a starnit in critica parerile cele mai contradictorii. In timp ce E.Lovinescu o considera “singura nuvela ce afirma un scriitor”, pentru G.Calinescu opera era o “schita fara interes”. Majoritatea nuvelelor lui Rebreanu nu contineau, dupa Lovinescu, “altceva decat elementele unei literaturi curente, in care amanuntul nu se ridica pana la estetic”, iar lui G.Calinescu i se pareau interesante doar pentru ca “arata raza exacta de investigatie psihologica a scriitorului”, fiind insa altfel “azi decolorate”.

Naturalismul unora din nuvelele lui Rebreanu a fost subliniat inca de la inceput (Mihai Dragomirescu il numea verism). Este adevarat ca o anumita predilectie pentru scenele brutale cu batai si omoruri sau pentru eroi din lumea declasatilor si a delicventilor exista la Rebreanu, fara a constitui, cu toate acestea, o nota predominanta a nuvelelor sale, in cea mai mare parte puternic ancorate in viata sociala, realiste fara perspectiva, dar de un realism care nu o data, direct sau ocolit, ia aspecte critice, protestatare. Proportia intre realism si naturalism in nuvele, carora scriitorul le-a consacrat o treime din activitatea sa, mai mult de un deceniu, se va pastra si in romane, opera sa capitala, din perioada maturitatii.Nuvelele si schitele sale, cu personaje luate mai totdeauna din drojdia societatii, dovedeau desigur simt de observatie si darul analizei, reunite c-o inclinatie spre detaliul trivial si spre o forma de realism brutal si rece – dar in ele greu ar fi putut cineva sa intrevada pe romancierul de mai tarziu.

Este firesc ca pana la un punct nuvelistica lui Liviu Rebreanu , scriitorul pe care Eugen Lovinescu il socotea “cel mai mare creator epic al literaturii noastre” iar G.Calinescu il aprecia ca fiind: “creatorul romanului romanesc modern, cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”, sa nu fie privita ca un capitol de sine statator, ca o etapa cu autonomie estetica, ci sa fie raportata din toate punctele de vedere – la triada Ion, Padurea spanzuratilor, Rascoala. Era firesc de asemeni ca aceasta perspectiva sa se perpetueze, sa se amplifice, sa devina din ce in ce mai explicita deoarece “romanele amintite au ramas si astazi, arhetipuri, repere cu o valoare exemplara pe care nici o generatie si nici un creator adevarat nu le-a negat si nu le-a pus sub semnul intrebarii.”(Valeriu Rapeanu)

“Ar fi rezistat Rebreanu ca scriitor daca n-ar fi scris decat nuvele? Desigur, putin. Nuvelele au fost absorbite de romane, dar prestigiul romancierului s-a rasfrant si asupra compunerilor anterioare, acordandu-le importanta unor experiente si un spor de semnificatie in opera generala.”(Al.Piru).

“Satirico – social in Ciocoii lui Filimon, sentimental in incercarile lui Bolintineanu, idilic si armonios stilizat, printr-o conceptie de viata si de arta, in ciclul lui Duiliu Zamfirescu, eroic in povestirile d-lui Sadoveanu, subiectiv si psihologic in Dan si in mai toate incercarile din ultimul timp – adevaratul roman, realist prin metoda si epic prin amploarea planului, se fixeaza, in sfarsit, in Ion al d-lui Rebreanu .Nu e unic, desigur, nici in aceasta privinta, dar in incetul proces al literaturii noastre spre creatia obiectiva este nu numai un popas, ci si o realizare definitiva.”(E.Lovinescu).

Ceea ce impresioneaza in primul rand in romanul lui Rebreanu este evadarea din catusele unei formule inguste si particulare; e intentia de a imbratisa larg nu numai o clasa sociala, ci toate stratele romanilor din Ardeal. Prin importanta punctului de plecare, prin metoda si prin realizarea unui plan atat de vast, romanul d-lui Rebreanu e tolstoian, este echivalentul nemuritorului Razboi si pace, procedand prin aceeasi adunare neistovita de amanunte, prin aceeasi risipire a observatiei, impinsa pana la imprastierea atentiei, prin aceeasi vigoare de creatie obiectiva, prin acelasi haos de episoade ordonate totusi in tainice corespondente, prin impresia de nelimitat. Ion e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane si, cum procesul firesc al epicei e spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultima a scarii evolutive.

Roman realist, cu evidente semne ale clasicismului si ale naturalismului, creatia lui Rebreanu se inscrie in formula marilor constructii epice, “formula romanului naturalist, a “Comediei umane”, dar, mai ales, formula epicei tolstoiene: formula ciclica a zugravirii nu a unei portiuni de viata limitata la o anecdota, ci a unui vast panou curgator de fapte invalmasite...”(E.Lovinescu).

Pornind de la trei experiente de viata: un taran din satul Prislop saruta pamantul jilav de roua diminetii; patania unei fete bogate, Rodovica, amagita de un flacau sarac; impresia puternica pe care i-a lasat-o discutia cu un flacau din vecini (Ion Pop al Glanetasului), materializate artistic in nuvelele Zestrea si Rusinea, romanul Ion capata treptat mari dimensiuni, desfasurandu-se pe parcursul a aproape zece ani. Cele doua parti ale romanului : Glasul pamantului si Glasul iubirii , impartite in capitole cu titluri semnificative compun un discurs epic unitar, in care subansamblurile se tes in doua planuri principale, “care-si incolacesc bratele din ce in ce mai fine, in toate partile. Cele doua ramuri se impreuna apoi, inchegand aceeasi tulpina, regenerata cu seva noua” (L. Rebreanu ). Setea de pamant este mobilul intregii actiuni.

Fiecare personaj este introdus in roman cu o sumara biografie. Modul in care se comporta personajele sugereaza ambianta sociala. Prozatorul ordoneaza doar evenimentele, succesiunea lor, in doua actiuni: una legata de Ion, alta – de familia invatatorului Herdelea. Amandoua pornesc si se sfarsesc din acelasi loc, din curtea Tudosiei, unde satul se afla adunat, ca in fiecare zi de duminica, la hora. Dispuse in paralel, cele doua planuri narative se interfereaza si apoi se desprind, in functie de ecoul evenimentelor in viata satului, el hotarand cursul altora, fie a lui Ion, fie a invatatorului Herdelea.

Nucleul narativ, ce se constituie ca moment semnificativ in cadrul discursului epic, il constituie traditionala hora de duminica. Intr-un tablou schitat in linii sobre, autorul surprinde grupurile sociale, dar si figurile individuale caracteristice unei comunitati satesti, vazuta in intreaga ei stratificatie. Aici se intalnesc, intr-un sistem de comunicare specific, lumea taranilor si aceea a intelectualilor. La hora sunt sesizate diferentele intre taranii bogati si cei saraci.

Subiectul romanului este simplu. Ion al Glanetasului, taran sarac, il sileste pe Vasile Baciu sa-i dea pamanturile, prefacandu-se ca o iubeste pe Ana, fiica acestuia. Reprimandu-si glasul iubirii, Ion se casatoreste cu Ana, ascultand de “glasul pamantului”. Intr-un gest de adorare, Ion saruta tarana. Proaspat imbogatit, mandru ca se afla printre fruntasii satului, Ion continua sa-si dispretuiasca parintii si sa-i faca Anei viata amara, de nesuportat. El este autorul moral al sinuciderii Anei. Dupa moartea copilului sau, Ion incearca sa se intoarca la Florica, fata saraca, dar frumoasa, adevarata lui iubire. Acum in sufletul lui se produce o rasturnare spectaculoasa. Patima pentru pamant se stinge si izbucneste cea a dragostei. Cum altadata se zbatuse sa-i smulga lui Vasile Baciu pamanturile, asa nazuia de-acum sa i-o smulga lui George pe Florica : “ – Sa stiu bine ca fac moarte de om si tot a mea ai sa fii!” ii declara el, fara sovaire.

Deznodamantul este tragic, caci, intr-adevar, moarte de om s-a facut dar Ion a fost cel care a cazut sub loviturile de sapa ale lui George. Acesta va merge la ocna, iar pamanturile lui Vasile Baciu intra in proprietatea bisericii.

Invatatorul, dependent de autoritatile ungare, este silit adesea sa se umileasca, sa renunte la multe din preceptele sale de viata, arborate uneori cu emfaza. Asa se explica faptul ca pensionarea sa din oficiu este declarata, cu dezinvoltura, un act pentru merite deosebite; casatoria Laurei cu George Pintea – o situatie de compromis, acceptata mai ales din cosiderente materiale – este proclamata ca un mare noroc pentru Laura, iar infrangerea lui Titu, in ciocnirea cu viata, socotita un adevarat succes.

Antagonismele sociale din lumea satului sunt aduse aici in prim-plan. Satul nu este o insula linistita, ci o comunitate cu vii contradictii, atat in lumea taraneasca, cat si in aceea a intelectualilor. Ion este o monografie a satului, vazut din perspectiva sociala si nationala, dar si din punct de vedere spiritual. Elemente topografice, alaturi de obiceiuri si datini de la nastere, nunta si inmormantare, de la sarbatori sau de la munca, de la petrecerea duminicala la hora sau la carciuma, compun un tablou autentic de viata, de realitate sociala zugravita in scene crude.

Impletind armonios naratiunea cu dialogul, monologul si descrierea, Rebreanu gradeaza efectele cu maiestrie incontestabila. Naratiunea este la inceput lenta, pentru ca apoi sa se precipite, devenind furtunoasa, incarcata de un profund dramatism. Tensiunea discursului epic, discernamantul analitic, sobrietatea si precizia stilului confera ansamblului unitate si monumentalitate. Romanul Ion – epopee a spatiului romanesc rural – impresioneza “prin largimea conceptiei si prin vigoarea constructiva de adunator de materialuri pentru piramide faraonice, dar mai ales pentru acea obiectivitate fundamentala, care o scoate din randul literaturii de lupta, inaltand-o pe treapta unei creatii fara cauze eficiente si finale vizibile”(E.Lovinescu).

Liviu Rebreanu pune in miscare o galerie bogata de personaje. Intre acestea, Ion evolueaza asemenea eroilor din tragedia antica, sub semnele unei fatalitati.

In psihologia eroului principal scriitorul a intrebuintat simplificarea artei clasice, intrucat Ion e redus, in realitate, la un singur instinct, tot asa dupa cum eroii lui Moliere se cristalizeaza in jurul unei singure pasiuni. O pasiune unica e un caz rar, pe cand arta trebuie turnata in tiparele multiple ale vietii. Abatere nu numai de la generalitate, singularizarea prejudiciaza si interesul dramatic deoarece, intr-un suflet dominat de o singura pasiune, nu mai sunt cu putinta ciocnirile. In sufletul lui Ion exista o lupta intre “glasul pamantului” si “glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte : “glasul pamantului” il stapaneste si in fata lui totul tace; numai la urma i s-a adaugat si “glasul iubirii”. Prezenta de la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant.

Cum Ion este expresia violenta a unei energii, in limitele ideatiei lui obscure si reduse, e un erou stendhalian, in care numai obiectul dorintei e schimbat, dar incordarea, tenacitatea si lipsa oricarui scrupul moral raman aceleasi. Feciorul Glanetasului ravneste la delnitele lui Vasile cu foamea de pamant a unei vechi saracii; femeia nu e deat o treapta necesara unui alt scop suprem, un obiect de schimb in vederea stapanirii bunurilor pamantesti. Indarjit de dispretul celor instariti, dupa bataia cu George, dupa infruntarea cu Vasile Baciu din biserica, flacaul intelege ce are de facut; un singur lucru are de facut, numai o cale.

“Mai spre seara, cand rachiul ii amorti de tot simtirea, se lauda ca n-are sa se lase pana nu va lua pe Ana de nevasta, numai ca sa-i arate el popii ca, daca-i la adicatelea, nu-i pasa lui de nimeni in lume”. Alt drum care sa-l scoata din rusine si umilinta nu are inaintea sa. “A doua zi isi zice ca are dreptate preotul, nu e cuminte ce vrea sa faca, el pe Florica o iubeste, dar, dupa aceea, isi ia seama, si hotararea de a trece peste orice si a lua de nevasta pe Ana lui Vasile Baciu il obsedeaza cu putere tot mai mare, caci fara pamant, nu va putea vreodata, oricat ar fi de harnic, sa iasa la un liman, in rand cu oamenii. Va trai fara dragoste si ce fel de viata va fi aceasta, decat intuneacata, rece si neomeneasca? Dar si ce fel de dragoste va fi aceea petrecuta in umilinta, terorizata zi cu zi de griji, de rusine si nedreptate? El are nevoie de pamant ca sa traiasca, dar pamantul il impiedica ca sa traiasca cu patima si bucurie.” Este dilema in care va trebui sa se zbata. In demonstratia acestui drum inchis, Rebreanu a exprimat toata framantarea taranului prins in reteaua unor raporturi determinate, necesare. Izbucnirea pasionala care deschide romanul, cu toate ca se manifesta in forme limitate, este frenetic omenesca, dar in calea ei se ridica o putere noua, rece, salbatica. Din infruntarea aceasta, fara solutie, Ion nu va iesi viu. Indiscutabil ca hotararea indaratnica de a-si schimba soarta, de a sfida lipsa de noroc, este si un act de revolta, dar unul prin care, fatal, se automutileza. Nu e gest care sa nu fie insemnat de aceasta contradictie. Ion traieste intr-o lume in care gestul posibil “frumos”, abandonarea planului de a lua ca nevasta pe Ana, si o data cu ea pamanturile lui Vasile Baciu, nu are nici o pondere reala, n-are consistenta. A parasi gandul casatoriei cu Ana inseamna, practic, a inmulti pamanturile lui George. A renunta la Ana nu inseamna a face un gest nobil, ci un gest caritabil fata de George, si a-i da acestuia temei sa-l umilesca si mai mult. Dar el nu poate, nu e facut sa urmeze sugestiile Hristosului de tinichea uitat de toti undeva la marginea satului. “ Ii venea sa turbeze – motiveza scriitorul – gandindu-se ca pamanturile lui Vasile Baciu vor inmulti averea lui George, iar el va ramane tot calic, mai rau chiar decat o sluga”.

Fara pamant, “tot calic”, sluga la altii, ajutati de el, ca de-un binefacator absurd, Ion nu va putea trai alaturi de Florica, si faptul ca respinge aceasta solutie, numai abstract morala, nu-l face “scelerat”. Bucuria omeneasca, voiosia, senzatia de libertate, din clipa intalnirii cu Florica, acestea sunt stari intrevazute, insa cu neputinta de permanentizat. In conditii reale, de care firea sa activa nu poate sa nu tina seama, valorile acestea reprezinta doar nadejdi fugare, umbrele unei fericiri neaderente la situatia data. De ajuns sa-i dispara din minte datele realului cu puterea lor rece, metalica si atat de constrangatoare incat va trebui sa-i cedeze, de ajuns sa ignore o clipa existenta lui George, nevoia de pamant, umilinta, caci numai cu pretul acestei ignorari se poate din nou apropia de Florica – si bucuria adevarata ii patrunde “in inima, mereu vie si stapanitoare..”. Numai schimband in minte sau ignorand datele realului, poate spune “deodata, cu glas ragusit, ca si cum o mana dusmana i s-ar fi inclestat in beregata : – Florico, asculta, sa stii ca te iau de nevasta macar de-ar fi orice!...”. Dar totul nu dureaza decat o clipa, intrucat este evident ca scriitorul n-a vrut sa conceapa, in Ion un erou care sa ignore datele realitatii si sa actioneze impotriva intereselor sale, a ceea ce este real si plin de vitalitate sociala in fiinta sa. Daca Ion ar fi cedat in acest punct patimii sale umane, inainte de a intra in stapanirea pamantului, existenta sa in planul fictiunii realiste si-ar fi pierdut insusirea capitala a organicitatii. Obiectia unor critici, dupa care Ion este un personaj neconsecvent realizat, ar fi fost indreptatita daca el, conceput ca erou reprezentativ, ar fi urmat de la inceput glasul inimii.

Incredintat ca a intrat in randul celor avuti, prin pamantul smuls cu viclenie de la Vasile Baciu, “isi lipeste buzele cu voluptate de pamantul ud”. Dintr-o data, sentimentul eliberarii de saracie ii dezlantuie o uriasa incredere in sine, bazata pe sentimentul si pe orgoliul fortei de care dispune. Autorul consemneaza succint, cu o remarcabila capacitate de intelegere a inefabilului : “Satul in vale, departe, parea un cuib de pasari ascuns in vagauna de frica uliului”. Gestul eroului lui Rebreanu a fost, adesea, interpretat in mod tendentios, s-a vorbit de o “mistica a pamantului”, de o inclinatie stramoseasca a taranului roman pentru pamant, de faptul ca Ion ar reprezenta, in fond, specificul national. Asemenea teze nu sunt intemeiate pe o cunoastere profunda a realitatii psihologice a taranului. In fond, Ion vrea sa depaseasca propria-i conditie, de ins umil, anonim, desconsiderat de bogatani, simtind, desigur, ca are capacitatea s-o faca, ca nu e “mai prost ca altii”, cum judeca el. E o reactie a demnitatii elementare. La inceput totul pare o vaga aspiratie, ori numai un vis. Dar, flacau chipes si istet, cucerind inima unei fete de om bogat, simte ca ceea ce era numai nazuinta timida devine o dorinta din ce in ce mai apriga, mai obsedanta, mai tiranica. In fond, ambitios din fire, Ion vrea sa-si verifice propria-i capacitate, mai ales ca intrase intr-o apriga competitie cu un fecior bogat – astfel de competitii ducand nu o data, in lumea satului, la crime.

Aici competitia se duce nu pentru fata, caci Ana este lipsita de orice farmec feminin, ci pentru averea lui Vasile Baciu. Ion calca in picioare orice scrupule morale, isi terorizeaza sotia cu o brutalitate salbatica. Refuzul lui Vasile Baciu transforma pe Ion intr-o fiara, desi flacaul nu prezinta nicidecum antecedentele unui suflet odios. Era in manifestarile de cruzime ale lui Ion, dementa deziluziei, dar si speranta secreta ca violenta fata de Ana va pune in miscare sentimentele paterne ale socrului, care ar constitui un factor de concesie. Cand, in sfarsit, obtine pamanturile fagaduite, satisfactia ii era amplificata de energia depusa, unita cu inclestarea apriga si, nu o data, cu disperarea. Pretul era mare, era imens. De aceea izbanda i se parea ametitoare, delirant, eroul e, pur si simplu depasit de eveniment. Cucerirea pamantului i se pare un miraj si de aici gestul sarutului brazdei. Gestul nu are nimic inoportun, este pregatit printr-o multime de antecedente, el nu apare din senin. Ion este o puternica individualitate si orice excese critice privitoare la tipicitatea omului sunt de la inceput vulnerabile. Nu pamantul in sine il interesa pe Ion, ci faptul ca prin el isi va atinge scopul de a intra in randul oamenilor de vaza. Pe Ghita din Moara cu noroc il intereseaza ca si pe Mara, banii. In conditiile lor, Ion ar fi aspirat, desigur, spre agonisirea de bani.

Odata eliberat de lupta in vederea atingerii scopului, eroul revine la fondul initial, ispitit de “glasul iubirii” . El, nu altcineva, exprima urmatoarele : “Ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume mai drag nu-i al tau”. Obsedat numai de glasul pamantului, Ion ar deveni un personaj unilateral, satanic, un monstru. “Glasul iubirii” nu-l “innobileaza” ci-l completeaza. Chiar daca partea a doua a cartii nu are vivacitatea primei, ea constituie o ilustrare a realismului lui Rebreanu, tocmai prin complexitatea, prin adevarul personajului. “Umanizarea lui Ion prin iubire nu este fortata, nepregatita. Judecand dupa persistenta sentimentului pentru Florica, Ion este un indragostit profund, fiind capabil de contemplatie gratuita, nealterata de elemente exterioare, cum ar fi averea. Aproape ca avem convingerea ca odiseea obtinerii pamantului este un fapt trecator, permanenta fiind statornicia sentimentelor fata de Florica. Simtim parca la Ion sentimentul culpabilitatii pentru o aspiratie infractionala, setea de pamant. In alta epoca, favorabila integritatii si personalitatii umane, Ion al Glanetasului ar fi devenit exemplu al unei umanitati superioare” (Pompiliu Marcea).

La doi ani dupa Ion, roman social in care misuna o intrega lume, Rebreanu ne da in Padurea spanzuratilor un roman psihologic, – unul din cele mai puternice romane psihologice cunoscute, in care tot interesul ne este absorbit de tribulatiile sufletesti ale unui singur erou, Bologa. Problema ce si-o pune Rebreanu e de-o indrazneala putin cunoscuta si, de aceea, atat de originala in lumea romanului. Padurea spanzuratilor se constituie “intr-o monografie a incertitudinii chinuitoare”, cum l-a definit G.Calinescu. proiectand conflictul social din exterior in viata interioara, in lumea constiintei umane, autorul devine “un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de ganduri al obsesiilor tiranice”(T.Vianu).

Padurea spanzuratilor e o carte halucinanta. Superioara lui Ion ca vioiciune de analiza, ii este inferioara ca sanatate. Ea este rezultatul unei psihoze. Printr-aceasta se aseamana cu literatura rusa, care, in marea ei majoritate, are caracteristica aceasta a misticismului bolnavicios. Dar este cu desavarsire altceva decat aceasta literatura. “Cu obiectivitatea-i olimpica, Rebreanu, si in acest roman, izbuteste sa atinga maximum de efect. Astfel ca, nepunand nimic liric in opera sa,el apare intr-insa ca mintea sanatoasa a unui doctor genial, care diseca adancurile sufletului omenesc la lumina maritoare a unei maladii sufletesti.”(Mihail Dragomirescu).

Primul capitol din Padurea spanzuratilor povesteste moartea prin spanzuratoare a locotenentului ceh Svoboda, iar ultimul pe aceea a lui Apostol Bologa.

Intre cele doua evenimente relatate, se desfasoara, cu o logica riguroasa, procesul de constiinta al unui om traversat de cele mai grave contradictii. Ele erau ale unei intregi categorii de intelectuali siliti sa participe la inclestarea absurda a razboiului. Drama lui Apostol Bologa devine cu atat mai apasatoare cu cat eroul va fi pus pana la urma in situatia de a lupta pe frontul romanesc. Fiecare capitol din cele patru parti ale romanului reprezinta cate o treapta a analizei psihologice, intreprinsa prin infatisarea comportamentului personajului, totul tinand a demonstra ca viata si faptele sunt intotdeauna mai tari decat legile si regulamentele pe care le fac oamenii.

Tactul romancierului consta, mai inainte de orice, in a-si alege ca personaj un om obisnuit, nu insa sters, neinteresant. Prototipul era chiar fratele sau mai tanar, Emil Rebreanu , care incercase sa treaca frontul la romani si, neizbutind fusese prins si condamnat la moarte prin spanzuratoare. Rebreanu complica insa, intrucatva, biografia eroului sau. Apostol Bologa este fiul unui avocat memorandist, luptator infocat pentru cauza romanilor ardeleni. Amintirea tatalui il obsedeaza; copilul primeste din partea mamei o educatie religioasa, aproape mistica, atenuata abia prin studiile filozofice pe care le face la Universitate. Altminteri tanarul se arata a fi un caracter indeajuns de sovaitor, usuratec chiar, atunci cand il vedem inrolandu-se voluntar in armata si plecand pe front dintr-un impuls de moment, contrariat de faptul ca logodnica sa, Marta, privise cu admiratie la un ofiter de husari. Pe front isi face datoria, se comporta ca un viteaz si, pus in situatia de a face parte din completul de judecata a locotenentului Svoboda, il condamna cu inima impacata. Cu toate acestea, faptul este de natura a-l rascoli in adancurile constiintei: “Constiinta mea e impacata... Si numaidecat, ca la porunca, ii rasarira in minte argumentele, cu zecile, imbulzindu-se sa-l incredinteze ca Svoboda a fost vinovat, a incercat sa dezerteze si ca, prin urmare, el, care din intamplare l-a judecat si l-a osandit, n-are sa-si impute nimic...Totusi, pe cand asculta in suflet dovezile linistitoare, in tavanul cu grinzi negre se ivira, intai ca niste sclipiri fara rost, apoi tot mai lamurit, ochii omului de sub streang cu privirea mandra, tulburatoare ca o chemare, in al carei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.”

De aici incolo, Apostol Bologa traieste o adevarata deruta, devine tot mai iriscibil in convorbirile cu camarazii si se comporta din ce in ce mai contradictoriu. Gandul dezertarii il preocupa treptat, insa de punere in aplicare a unui plan bine chibzuit nu poate fi vorba. Continua a fi un ofiter constiincios, primeste laudele generalului Karg, nu fara insa a-l infrunta in cateva randuri, desface logodna cu Marta, deoarece a vazut-o in compania unui ofiter maghiar; insa el iubeste adanc pe Ilona, o fata simpla, o unguroaica, fiica groparului Vidor. Numai cand generalul il numeste din nou intre juratii care trebuiau sa condamne pe dezertori, de asta data pe frontul romanesc, Apostol incearca sa treaca liniile. Actioneaza insa ca fara sine, mai mult intr-un fel de transa, ceea ce usureza prinderea lui de catre locotenentul Varga, judecarea si condamnarea la moarte.

Dar oricat de convingatoare ar fi toate aceste date in legatura cu viata si firea eroului, ele nu ar fi putut intra intre hotarele artei, fara acea secreta, uimitoare stiinta a prozatorului, de a pune totul sub semnul duratei in fictiune. Din acest punct de vedere, simetria si echilibrul in compozitie, altfel spus : ritmul si atmosfera au o importanta hotaratoare. Si chiar aceasta pare a fi ratiunea pentru care capitolul ultim reia, intr-o circumstanta abia usor diferita, gestul epic al celui dintai.

Situatiile par identice, cum de fapt si sunt, obiectiv vorbind: acelasi ritual al citirii actului de condamnare, acelasi decor sinistru: “un stalp alb si lucios, cu un brat carligat la varf”, streangul, groapa de la picioare, lumea speriata, infricosata, din jur, gesturile mecanice, facute ca in vis etc. Insa moartea lui Svoboda e vazuta din afara, in timp ce aceea a lui Apostol Bologa e privita din interior, ca si cum romancierul ar fi trait insusi infioratorul act. Lucrul se poate vedea din notarea exacta a reactiilor psiho-fizice ale personajului, in acele treceri bruste si parca fara sens, de la starea de cosmar la gesturile obisnuite ale vietii de toate zilele.

Ramas singur, dupa miezul noptii, inaintea executiei ce trebuia sa aiba loc in zori, Apostol traieste senzatia mormantului : “O tacere imensa il impresura, parca toata lumea ar fi incremenit intr-un somn de mormant” si totusi, istovit, adoarme. Trezit de pasii ce rasunau pe trepte, “sari in mijlocul odaitei si ramase pironit acolo, murmurand din buzele-i albe – Doamne Dumnezeule... Dumnezeule...”. In timp ce priveste la pretorul care tine “o foaie de hartie alba in dreapta” – textul sentintei – si la plutonierul care poarta “ceva sub bratul stang” – haina civila pe care trebuia s-o imbrace osanditul – prin usa intredeschisa se vedeau afara, in intuneric, “capete multe, sclipeau ochi infrigurati, ca o vedenie dintr-o balada sangeroasa”. Atunci “milioane de ganduri ii rasareau si mureau in creieri, parca toti atomii materiei cenusii s-ar fi aprins si ar arde cu flacari clocotitoare”. Vorbele celui ce citeste sentinta sunt prinse numai fragmentar : “in numele imparatului”, “crime savarsite”, “tradare si dezertare la inamic”, de catre condamnatul care parea ca asculta atent dar “se uita numai la buzele pretorului, rosii, late, uscate, netezite uneori cu varful limbii trandafirii”. Cu o mare minutie sunt observate miscarile automate ale lui Bologa , cand i se cere sa dezbrace haina militara si sa imbrace o alta, civila. Eroul pare a fi intr-unul din momentele lui obisnuite; schimbarea se produce numai cand baga de seama ca cei de fata privesc la gatul lui gol, alb si subtire: “Isi potrivi camasa in spate si-si indrepta bretelele care-i alunecasera putin de pe umeri. Atunci, uitandu-se intrebator in fata pretorului vazu ca ochii lui ii examineaza cu spaima gatul alb, subtire, cu arterele umflate. Se intoarse spre plutonierul care-i intinse ceva si observa ca si plutonierul se uita la gatul lui. Se tulbura si se intreba de ce se uita amandoi la gatul lui?”.

O clipa numai, speranta vietii la omul tanar palpaie aproape animalic, sublim omeneste insa: “ Din toate colturile mintii zeci de raspunsuri navalira in pripa cu vesti incantatoare. Poate ca acum dupa ce s-a imbracat in haina civila, n-are decat sa puna mana pe clanta si sa plece... departe... sa traiasca ... Poate ca nici sentinela nu mai e pe coridor... Poate ca afara il asteapta Ilona, si Klapka, si preotul Boteanu..”.

Condamnatul privea ca prin vis la preotul care-i intindea crucea si “crezu o secunda ca sperantele lui, printr-o minune cereasca, au pornit sa se implineasca”, apoi zdrobit “isi ascunse obrajii in cutele patrafirului si izbucni intr-un hohot de plans inabusit”. Totul se petrece ca intr-un cosmar si mergand spre locul executiei Apostol incerca starea plutirii: “Nu-si simtea picioarele, se mira cum poate merge fara picioare si i se parea ca pluteste in aer ca in vis”. In acelasi timp insa senzatiile auditive, perceptia vietii din jur, il coplesesc: “Paraul de sub podetul de scanduri noi acum galgaia galagios, in dreapta, la picioarele coastei. Auzind cum gafaie oamenii imprejurul lui, Apostol sopti la urechea preotului: “ – Nici nu-mi simt picioarele... parc-as pluti..”.

Intervine un fel de, desprindere de sine, o instrainare de el insusi a omului din preajma mortii. La un moment dat, “din stanga izbucni brusc un hohot de plans, prelung, ascutit. Apostol isi zise ca e Ilona, stranse mai tare bratul preotului, dar nu intoarse capul, nici nu ridica ochii”. Eroul are sentimentul straniu ca asista la moartea altcuiva: “Groapa nu parea adanca si lutul era azvarlit numai in dreapta, alcatuind o movila pe care statea pretorul, inaltandu-se deasupra tuturor ca si cum el ar fi trebuit sa... In stanga, la marginea gropii, un cosciug de brad, gol, descoperit. Capacul cu o cruce neagra la mijloc, zacea alaturi de o cruce mare de lemn pe care scria, cu slove strambe: Apostol Bologa ... Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat: <<Oare cine sa fie Apostol Bologa ?>>”.

In chipul acesta, deloc eroic, cu un realism dur, a inteles Rebreanu sa infatiseze moartea unui roman care nu putea, dintr-o porunca mai presus de fire, sa lupte impotriva fratilor sai.

Acesta e Padurea spanzuratilor, “cel mai bun roman psihologic roman, in sensul studierii evolutive a unui singur caz de constiinta – studiu metodic, alimentat de fapte precise si de incidente si impins, dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului. In nici un moment Bologa nu devine un “nationalist” militant, nu vorbeste de patriotism sau de Romania mare; cazul lui de constiinta se zbate mai mult in cadrul unei incompatibilitati morale si omenesti.”(E.Lovinescu).

Monologul interior si sondajul psihologic, configureaza destinul tragic al eroului. Pasajele ce descriu atmosfera dezolanta de pe front sau natura cenusie si mohorata dintr-o zi de toamna, sunt in concordanta cu lumea gandurilor si a trairii eroului, prefigurand destinul sau tragic. Asemenea lui I.L.Caragiale, cum observa T.Vianu, Liviu Rebreanu abordeaza notatia organica : “regasind procedeul, ii da o intrebuintare cu mult mai intinsa”.

Prin arta lui Rebreanu, romanul romanesc se inscrie in circuitul realismului modern. Daca prin Sadoveanu explorarea mediului rural se bucura de o exceptionala sinteza poetica intre liric si epic, prin Rebreanu, literatura romana dobandeste o noua dimensiune, reprezentata de romanul obiectiv.

Prin Rebreanu, literatura noastra isi afla primul romancier obiectiv, atras de marile miscari ale vietii multimilor anonime: “Ion reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista, si fata de eticismul ardelean, constituind o data, istorica am putea spune, in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”(E.Lovinescu)

In evolutia unei literaturi, romanul de moravuri, romanul social caruia de la Balzac incoace ne-am deprins sa-i cerem o reprezentare obiectiva a vietii, nu poate aparea decat tarziu, sub forma lui desavarsita. Caci acest gen presupune din partea unui scriitor insusiri multiple care se intalnesc rareori impreuna : puterea de observatie si de analiza, o bogata experienta a vietii si a oamenilor, imaginatia psihologica a caracterelor, dramatismul situatiilor, simtul compozitiei care grupeaza partile unui tot subordonandu-le unei conceptii unitare, atitudinea obiectiva care are la baza intelegerea si simpatia pentru altii, oricat ar fi acestia deosebiti de noi.

Dan si Viata la tara sunt desigur incercari remarcabile, cea dintai prin puterea de analiza patrunzatoare a autorului, cea de a doua prin unele scene pline de duiosie si delicatete. Una din conditiile esentile ale genului le lipseste insa : obiectivitatea. Indaratul personajelor, autorul cu sentimentele si inclinatiile lui personale e in fiecare moment vizibil. Pentru Vlahuta, numai proletarul intelectual e inzestrat cu insusiri; orice reprezentant al burgheziei e vicios si ridicol. D.Zamfirescu e mai putin subiectiv, totusi simpatia sa pentru vechea boierime si moravurile patriarhale de altadata, ca si dispretul sau pentru cei ridicati de noua stare de lucruri apar indeajuns.

Daca intre prozatorii din generatia noua, Sadoveanu a scris un roman istoric menit sa ramana, poetul uneori epic, alteori liric, care e in d-sa, l-a impiedicat, de cate ori a tratat subiecte din realitatea contemporana, sa ne dea o imagine neidealizata si veridica a vietii.

Greoi si neindemanatic, nu insa fara putere si patruns de un inalt suflu etic, Agarbiceanu a incercat sa redea in Arhanghelii un colt din viata Ardealului, fara a reusi sa evite cu totul unele exagerari sau zugravirea unor tipuri conventionale.

Acolo unde nu au reusit deplin atatia scriitori de valoare, pare a fi fost mai norocos Rebreanu, intr-o opera care reprezinta multi ani de munca.

O perfecta naturalete a naratiunii este inca una din caracteristicile de frunte ale operei lui Rebreanu. Nu este poate scriitor roman contemporan in care sa lipseasca mai mult manierismul si obsesia frazei frumoase. “Rebreanu nu este un detailist literar ca sa-si taraie cu glascior de greier un paienjenis de fraze iscusite. Substanta operei lui, sanatoasa si terestra, e deosebita in fraze largi si simple, monotone, poate, cateodata, dar niciodata inutile. Natura dinamica a talentului sau nu se poate multumi cu adanciri prea dese si cu cizelari prea atente. Ii plac faptele, dramatismul, valtoarea realitatii, adevarul situatiilor, desfasurarile largi si impetuoase. Cu asemenea insusiri, fara indoiala ca meticulosul stil frumos nu-l preocupa.”(Alexandru Philippide)

Stilul se caracterizeaza prin sobrietate, limpezime si precizie, scriitorul fiind un “anticalofil”, cum insusi precizeaza : “Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr – adevar ce vreu decat sa fiu slefuit si neprecis. Stralucirea stilistica, cel putin in opera de creatie, se face mai totdeauna in detrimentul preciziei si a miscarii de viata. De altfel, cred ca e mult mai usor a scrie frumos decat a exprima exact”.

Excelent mai totdeuna in dialog, in care personajele vorbesc in fiecare moment potrivit cu firea lor sau cu clasa sociala din care fac parte si unde, printr-o fraza sau cateodata printr-un simplu cuvant chiar, autorul reuseste sa ne redea ceva din fizionomia lor sufleteasca, stilul d-lui Rebreanu e lipsit in descrieri, naratii sau analize de mijloace artistice de primul rang, nu are stralucirea si virtuozitatea pe care o intalnim in paginile unui Sadoveanu sau Galaction, nici sobrietatea sau precizia clasica a lui Bratescu. Cu tot acest deficit de insusiri artistice, este totusi ceva care nu se poate nega stilului d-lui Rebreanu : puterea de a crea viata.

Prin acumularea unor detalii mici si uneori triviale, dar semnificative, redate intr-o forma de obicei banala, cateodata vulgara si neingrijita pe alocuri, cam incet si cam greoi uneori, Rebreanu izbuteste ceea ce nu se intampla intotdeauna artistilor, sa insufleteasca o scena, sa dea viata unui caracter.

Limbajul artistic este bogat si variat; intre procedeele stilistice preferate de autor se numara comparatia si epitetul. Se remarca imaginile vizuale si auditive. Fraza este sacadata si armonioasa, cuprinzand uneori repetitii obsesive de cuvinte.

Din perspectiva artei narative, trebuie retinut faptul ca romanul lui Rebreanu se impune prin dinamizarea actiunii, izvorata din acumularea treptata a faptelor semnificative. Daca la inceputul fiecarei carti naratiunea se desfasoara lent, acumuland treptat si greoi tensiuni care mai tarziu vor exploda, in cele din urma discursul epic se bazeaza pe dialectica unor urcusuri din ce in ce mai rapide, pregatind declansarea furtunii.

Referindu-se la structura textului, G.Calinescu este de parere ca “frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare tinuta in palma, cateva sute de pagini au tonalitatea neagra-verde si urletul marii”.

Scriitori romani