Paralela intre romanul “Morometii” de M. Preda si romanul “Ion” de L. Rebreanu Debutul extraordinar al lui Marin Preda cu "Intalnirea din pamanturi" -1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model. Judecat in ansamblu "Morometii" e un mare roman prin originalitate, intai, a tipologiei, si profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi, cata deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui. 36757oxh38mlt4y Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei. Un debut extraordinar a avut si Liviu Rebreanu cu romanul „Ion” care ii va aduce scriitorului consacrarea academica . Academia ii acorda premiul Nasturel , iar , 2 ani mai tarziu , dupa aparitia romanului “Padurea Spanzuratilor” primeste marele premiu al romanului . In cadrul evolutiei romanului romanesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”. Prozatorul continua si adanceste cercetarea societatii romanesti, in traditia lui Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu si Ion Slavici, printr-o vasta documentare si compozitie, printr-un studiu atent de analiza psihologica. Ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, care uimeste prin puterea de a prezenta viata in complexitatea ei sociala si psihologica. xl757o6338mllt Multi critici literali au remarcat ca intre capodoperele literale ale celor doi autori – M. Preda si L. Rebreanu – exista asemanari si deosebiri. In continuare voi incerca sa evidentiez cateva asemanari si deosebiri ale personajelor principale din operele literale „Morometii” ( Ilie Moromete ) si „Ion” ( Ion al Glanetasului ). L. Rebreanu ne ofera o creatie in care Ion este privit din exterior si este caracterizat prin gesturi (imbratisarea si sarutul pamantului ) si fapte (seducerea Anei ), la care se adauga referintele facute de autor „iute si harnic ca masa. Unde punea el mana punea si Dumnezeu mila, iar pamantul ii era drag ca ochii din cap.” De asemenea contribuie la caracterizarea lui si alte persoane ca: Baciu, Doamna Herdelea, Preotul Belciug. M. Preda isi priveste personajul mai mult din interior, adica ii analizeaza mai mult starile sufletesti. Tehnica folosita de autor este cea a analizei psihologice prin care M. Preda urmareste dinamica gandurilor si sentimentelor lui I. Moromete. Cand autor il priveste din exterior autorul foloseste tehnica decupajului; din viata personajului sunt selectate momente semnificative, care pun in lumina trasaturile lui definitori ( cina, secerisul, discutiile din poiana fierariei lui Iocan, confruntarea cu agentii fiscali ). Dincolo de toate deosebirile cele doua personaje principale au totusi in comun faptul ca amandoua evolueaza si se definesc in raport cu problema pamantului. Este un raport de interconditionare, caci daca pe de-o parte temperamentul varsta si starea civila a fiecarui personaj marcheaza atitudinea lui fata de pamant si pamantul la randul lui isi pune pecetea asupra evolutiei si destinului fiecaruia. O alta deosebire o reprezinta plasarea in timp si spatiu a personajelor cat si varsta si sarea civila a acestora. Ion isi consuma scurta si zbuciumata sa existenta in primele decenii ale secolului XX in satul Pripas, sat pitit undeva pe valea Prahovei. Colectivitatea satului joaca rolul unui adevarat „cor tragic”, care comenteaza intamplarile prin care trece protagonistul. Scena pe care tanarul ambitios cauta sa se remarce, dar este cel mai adesea umilit este: hora satului, carciuma, si biserica. Baiat de tarani saraci, dornic de imbogatire Ion este flacau de insurat, amanunt semnificativ, care contine de fapt cheia intregii evolutii ulterioare a lui. Satul lui Ilie Moromete, Silistea-Gumesti este asezat in campia Dunari. M. Preda dateaza actiunea in preajma celui de-al doilea razboi mondial. Este un moment de relativa si aparenta acalmie cand se parea ca timpul este foarte rabdator cu oameni, cand amenintarile mari se sfaramau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul timpului le duceau fiecare in spinare. In aceste imprejurari viata se scurge aici fara conflicte mari, iar marea placere a taranilor o constituiau discutiile din poiana lui Iocan. Om in puterea varstei, Ilie Moromete, se casatorise a doua oara si astfel devenise capul unei familii destul de numeroase a carei liniste este tulburata de certurile pentru avere dintre copii din prima casatorie si cei din a doua. Familia lui Moromete avea 14 pogoane de pamant ce le asigurau o pozitie privilegiata in cadrul colectivitatii satului. La adunarile duminicale din poiana fierariei lui Iocan, Ilie Moromete face lectura cu voce tare a ziarului si comenteaza mai multe evenimente sociale si politice cu multa competenta. Singurul satean capabil sa-i de-a replica este Cocosila, prietenul si rivalul sau politic. Spre deosebire de Moromete si familia lui, Ion al Glanetasului nu beneficia de o pozitie sociala privilegiata in cadrul satului (pentru ca nu avea mult pamant) lucrul pe care il resimtea dureros in ciuda calitatilor pe care le are. Astfel scopul vieti lui Ion devine acela de a obtine cat mai mult pamant si astfel o pozitie sociala privilegiata. Gandul de a lua in casatorie pe fata lui V. Baciu pentru a scapa de saracie il urmareste pe Ion pe tot parcursul primei parti a romanului. La inceput este mai retinut apoi devine din ce in ce mai insistent dupa ce infrange oarecum opozitia lui V. Baciu care il considera un „sarantoc” si un „talhar”. Intre cei doi se angajeaza o lunga si indarjita lupta in care cand unul cand altul par a fi victorios. In lupta dintre cei doi este implicata si Ana care joaca mai mult rolul de „bumerang”, de jucarie a fiecaruia. In finalul romanului remarcam ca lupta dintre cei doi pentru pamant a fost zadarnica pentru ca pamantul intra in proprietatea biserici. Modalitatea prin care Ilie Moromete crede ca va putea sa salveze integritatea loturilor de pamant este tergiversarea. Cu convingerea neclintita ca lucrurile se vor rezolva de la sine el tece prin momente dificile jucand comedia disimularii. Nici una din amenintarile care plutesc asupra familiei nu capata o rezolvare definitiva ci numai amanarea scadentei. In cea ce priveste profilul moral al lui Moromete, critici afirma ca el este un taran filozof, primul din literatura romana, este un spirit contemplativ pentru care viata reprezenta un spectacol continuu. Cei din jurul sau constata cu uimire ca avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau pe care ei nu le vedeau. Profitand de inteligenta sa patrunzatoare si de disponibilitatea sa pentru umor Ilie Moromete face haz pe socoteala altora, aceasta fiind una din marile lui placeri dar si un mijloc de a depasi momentele grele. In ciuda calitatilor deosebite cu care este inzestrat Ilie Moromete, greutatile sociale ii vor marca negativ evolutia, personajul trecand intr-un declin latent, dar neiertator. Inceputul acestui declin il constituie taierea salcamului care era un simbol al vechimii si unitatii familiei Morometilor iar punctul culminant al decaderi sale este hotararea de a vinde lui Tudor Balosu jumatate din loturile de pamant. Intre aceste doua momente asupra lui Ilie Moromete se abat lovituri dupa lovituri spulberandu-i iluzia ca raul mai poate fi pacalit. Spre deosebire de Moromete care decade lent, Ion are o evolutie sinuoasa, zbatandu-se permanent intre „glasul iubiri” si „glasul pamantului”. Aceasta confruntare face din el un personaj dilematic contradictoriu, iar din cartea lui Rebreanu un roman social si psihologic in acelasi timp. Pe cat de mult dorise casatoria cu Ana (de fapt cu averea ei) pe atat de mult doreste refacerea legaturi cu Florica dupa ce afla ca urma sa e casatoreasca cu George; „tot a mea ai sa fi tu!” – ii spune el Floricai, si apoi continua „Sa stiu bine ca fac moarte de om si tot a mea ai sa fi” Moare de om a facut nu Ion ci George. Sfarsitul lui Ion este brusc insemnand o anulare brutala si totala a fiintei sale, anulare venita ca un blestem. In acest sens cuvintele lui V. Baciu sunt edificatoare sau revelatoare: „Dumnezeu nu bate cu bata … iaca mi-a furat pamanturile si la saturat Dumnezeu de pamant”. Felul in care a murit Ion este in perfecta concordanta cu modul in care a trait. Intreaga sa evolutie catre acest deznodamant tragic ilustreaza consecintele tragice pe care le determina goana dupa avere. In romanul lui M. Preda avem parte de un sfarsit mai „bland” decat la L. Rebreanu, pentru ca eroul principal moare de batranete la o varsta inaintata si nu omorat de propriile dorinte care sau dovedit a fi prea lacome. Sfarsitul lui Moromete este intuit inca din perioada de glorie a acestuia de un alt personaj al romanului, de Vasilescu, care modeland din huma capul lui Moromete ofera celor adunati in fata fierariei lui Iocan o imagine uimitoare prin forta ei de anticipare: „era asa cum il cunosteau ei, dar parca singur, fara familie, fara Iocan si Cocosila, fara Nae Cismaru si … fara politica”. O alta deosebire intre romanul lui M. Preda si cel al lui L. Rebreanu este acea ca planurile actiuni sunt paralele in „Morometii” iar in „Ion” destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se determina reciproc. Exista un plan al familiei Moromete care este in centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat care evolueaza paralel. Lupta pentru existenta, si aici crancena ca peste tot, nu desfigureaza pe indivizi. Marin Preda inlatura din viziunea lui imagine omului inlantuit de instincte, iar cand, pentru o clipa, instinctele ies la suprafata textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care lumineaza fata sufletului taranesc. Pilduitoare in acest sens este povestea cuplului Birica – Polina, asemanatoare in latura ei sociala cu cea a cuplului Ion – Ana din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema tanarului taran care se foloseste de fata unui om instarit pentru a pune mana pe avere, insa schimband sensul strategiei si umanizand timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica se incheie. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, insa, intervine, neasteptat, tanara lui femeie care dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i ca Ana o victima intre avaritia tatalui si lacomia inumana a sotului. Devenind nevasta, in ea se trezesc energii nebanuite. Vazand modul hotarat in care conduce ostilitatile intre tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca nevasta lui Birica face, structural, parte din familia Marei si a Victoriei Lipan, cealalta fata (barbateasca, intreprinzatoare) a tipologiei traditionale. Polina nu lupta insa decat pentru zestrea ei, si dupa ce isi duce barbatul pe miriste pentru a smulge cu forta graul ce i se cuvine si a da tatalui nedrept o lectie, se retrage cu discretie in umbra barbatului. Demonstratia epica s-a facut, femeia de la sat, nu-i, in viziunea lui Preda, o simpla unealta in mainile barbatului, ambitios si posesiv, iar taranul tanar si sarac nu cauta cu obstinatie sa parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Birica e sfios, asculta cu respect de parinti, iar pe Polina o iubeste cu o duiosie de licean. Scena posesiunii pe pamantul reavan, sub lumina zilei, e simbolica. Balasa Ion Cristian Clasa a XII-a economic
