La tiganci Particularitati ale prozei fantastice la Mircea Eliade. I. Introducere: „Mircea Eliade este cel mai mare om de cultura, roman, din veacul al XX-lea, - impunandu-se, ca nici un alt carturar, in cultura universala. A mijlocit intre Apusul si Rasaritul indepartat, intre civilizatia materiala si spirit, intre cultura stiintifica si mit, intre profanitate si sacralitate, intre modern si primitiv, intre religii si credinte tribale, intre marile culturi si culturile populare, a mijlocit tot timpul intre noi, romanii – (cu protoistoria si cultura noastra folclorica, plina de simbolisme universale) si lumea cea mare a istoriei; ne-a preluat din minoratul nostru si ne-a inscris in carti ferecate de aur + ba chiar a visat de-a lungul unei jumatati de veac – ca tara noastra insasi sa fie mijlocitoarea, pivotul, spunea el, in jurul caruia sa se petreaca intalnirea dintre cele doua lumi extreme, rasariteana si apuseana, care vor hotari de sensul sau nonsensul planetei albastre“ – (Constantin Noica). Aparut inca din secolul trecut (in proza eminesciana si in unele nuvele ale lui Caragiale), fantasticul isi are in Mircea Eliade pe „cel mai important scriitor fantastic in proza romaneasca moderna” (Eugen Simion). Pe scurt, trasaturile prozei fantastice ar putea fi enumerate astfel: proza caracterizata de George Calinescu prin cuvintele Mircea Eliade este cea mai integrala si servila intrupare a gidismului in literatura noastra ; Eugen Simion – trairea autentica si spiritualizarea conflictelor ; proza cu o problematica de tip existentialist: eroi lucizi, problematici, nelinistiti, disponibili pentru toate experientele existentiale ; fantasticul este o revansa a vietii, a frumusetii ei inepuizabile (Sorin Alexandrescu), un fantastic de tip erudit, asemanator in acele privinte cu acela folosit de Ernst Jünger (Eugen Simion).Temele si motivele principale ale fantasticului lui M. Eliade ar fi miturile, relatia dintre sacru si profan, iesirea din timp, lumea ca spectacol, geografia sacra, misterul si magia. Caracterele specifice fantasticului in proza lui Eliade, trasaturile lui sunt: faptul ca este un fantastic de tip erudit – autorul facand apel la stiinta, istorie, psihianaliza, filozofie, si, in special, la mituri. Tema principala a fantasticului lui Mircea Eliade este relatia dintre sacru si profan, relatie profund fructificata in nuvela La Tiganci . Ietirea personajelor lui Mircea Eliade din profan se produce preponderent ca o ruptura de nivel, in urma carei rupturi, personajul se trezeste undeva, in viitor – cazul lui Iancu Gore din Douasprezece mii de capete de vite un negustor care, dupa bombardament iese din adapost intr-un alt timp – la fel se intampla si lui Gavrilescu din La Tiganci si al altor personaje din nuvelistica fantastica a lui Eliade care intra, pe neasteptate, intr-un univers paralel caracterizat prin alta masura a vremii. Vom intalni, cateodata, oameni comuni care intra in situatii anormale, viata lor devenind un sir de probe initiatice. Singura data cand vom intalni in fantasticul eliadesc inspaimantatorul va fi in Domnisoara Christina, roman al carui subiect este construit pe tema unui posibil contact intre oameni si strigoi, care tulbura. In cea mai mare parte, nuvelele scrise de Eliade dupa razboi apartin acestui gen – fantastic – concept care, in ciuda unor contributii teoretice remarcabile semnate de Roger Gaillois sau de Tzvetan Todorov, ramane inca neclar. Pentru Gaillois, fantasticul este o agresiune care sfarama stabilitatea lumii guvernate in aparenta de legi riguroase, imuabile, este o ruptura a ordinei necunoscute, o iruptie a inadmisibilului in sanul inalterabilei legalitati cotidiene. (Au coeur du fantastique, Paris, Gallimard, 1965). In cunoscuta Introducere in literatura fantastica, Tzvetan Todorov face o subtila analiza a functionarii fantasticului: Intr-o lume care este evident a noastra, cea pe care o cunoastem, fara diavoli si silfide si fara vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie sa opteze pentru una dintre cele doua solutii posibile: ori este vorba de o inselaciune a simturilor, de un produs al imaginatiei, si atunci legile lumii raman ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut intr-adevar, face parte integranta din realitate, dar atunci realitatea este condusa de legi care ne sunt necunoscute. In mare, nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade se inscriu in formula propusa de Tzvetan Todorov, cu precizare ca, cititorul roman, profund cunoscator al miturilor, al simbolismului religios, intelege fantasticul ca sacru ce se releva prin hierofanii - manifestari concrete. Publicata la Paris, in iunie 1959, nuvela a fost tiparita in Romania in revista Secolul 20, in septembrie 1967, si inclusa ulterior in volumul cu acelasi nume. Eliade a teoretizat existenta a doua realitati complementare in studiul Sacrul si profanul (1967), demonstrand existenta constanta a sacrului camuflat in profan, prezenta imposibil de explicat prin recursul la logica ratiunii, dar perfect inteligibila in zona particulara a gandirii mitice, relevabila prin semne si simboluri. Initierea inseamna a te acorda sufletului armonios al Marelui Suflet al Lumii. Nota Fa considerata de fizicienii si misticii orientali – nota dominanta a naturii explica de ce Gavrilescu este muzician. Trecerea lui sugereaza cu fiecare camera o alta etapa a vietii marcata de cele sapte portaluri, cele sapte chei: Dana - pentru care trebuie cheia caritatii si iubirii nemuritoare. Gavrilescu vorbeste despre iubirea lui pentru Hildegard, ceea ce in Maiteyi inseamna declansarea iubirii sale pentru eroina. Shala - care inseamna a avea cheia armoniei in cuvant si actiune pentru a elimina Karma. In camera a doua Gavrilescu canta la pian. Allan nu are cheia fiindca nu realizeaza aceasta identitate intre gand, cuvant si fapta. Kshanti – care inseamna dulcea rabdare, pe care nimic nu o poate tulbura. Gavrilescu nu are rabdare, Allan si Maitreyi nu au rabdare, de aceea rateaza drumul. Vairagya - care inseamna perceperea adevarului, indiferenta la placere si durere. O gasim in romanul Maitreyi prin Swami Madhvananda, pe care Allan il cauta dar nu-l intelege. Varya - este energia neimblanzita ce-si deschide calea spre adevarul supranatural, iesirea din noroiul minciunilor terestre. Aceasta energie pare o a avea Maitreyi, poate si Gavrilescu, cand pare a iesi in supranatural. Dhyana - cheia care duce spre contemplarea eterna. Maitreyi ii spune lui Allan ca se vor vedea intr-o reincarnare urmatoare. Prajna - cheia care face din om un sfant, il dumnezeieste. Naratiunea este organizata pe douasprezece secvente epice distincte: calatoria cu tramvaiul, convorbirea cu batrana, intalnirea cu cele trei fete, cautarea labirintica, o noua intalnire cu batrana, o alta calatorie cu tramvaiul, oprirea la locuinta doamnei Voitinovici, ultima calatorie cu tramvaiul, popas in fata propriei locuinte, discutia cu patronul carciumii, intoarcerea cu trasura la tiganci si intalnirea cu Hildegard. Divizarea actiunii in douasprezece segmente nu este intamplatoare. In traditia culturala a tuturor popoarelor indo-europene, numarul doisprezece este numarul plenitudinii, simbolul unui ciclu incheiat, inchis. Pe plan fictional, cele douasprezece episoade sugereaza existenta in timp a unei existente umane mediocre: Gavrilescu, profesorul de muzica, isi retraieste, ca intr-un vis, intreaga viata. El trece din real in ireal fara sa stie ca a parasit lumea comuna „de aici” pentru lumea vesnica „de dincolo”. Din aceasta perspectiva, scenariul compozitional reprezinta, cum s-a observat, faza unui itinerariu spiritual, calatoria dinspre viata spre moarte, dinspre profan spre sacru. Mircea Eliade creeaza doua universuri paralele, utilizand alte modalitati narative decat cele obisnuite. In primul segment narativ, semnele universului secund se contureaza din elementele realului. In conversatia din tramvai se ivesc, imperceptibil, cateva obsesii. Prima data casa tigancilor si apoi gradina. Amandoua fiind frumoase si enigmatice incita curiozitatea. Numele colonelului Lawrence reprezinta in structura de adancime o metonimie pentru spiritul de aventura. Omul mediocru, printr-un proces inconstient de proiectare si identificare, viseaza perpetuu sa fie personal angrenat intr-o actiune periculoasa si eroica. Nu intamplator, Gavrilescu isi motiveaza intrarea in casa enigmatica prin dorinta de a gasi si infrunta aventura. Toate semnele exterioare - caldura apasatoare, istovirea si oboseala trupului, limbajul ambiguu duc spre aceeasi concluzie: moartea clinica a personajului incepe la tiganci. Gavrilescu „stie” ca a uitat ceva, si spiritul pleaca in cautarea servietei cu partituri, intr-un alt „real”, departat de cel ramas in urma. Si iarasi, nu intamplator, revine cu birjarul la tiganci unde intalneste umbra fetei de odinioara, Surprins, Gavrilescu nu sesizeaza ca in aceasta escala intre viata si moarte Hildegard l-a asteptat pentru a fi impreuna in viata „de dincolo”, iar fata, nu mai putin mirata, sesizeaza confuzia nedisimulata a fostului iubit. In loc de concluzie, voi cita pe Eugen Simion: „ Exista mai multe nivele, mai multe axe stilistice in proza lui Eliade. Realul, imaginatia, fantasticul, miticul etc. sunt posibilitati ce se grupeaza in jurul unei teme fundamentale – relatia dintre sacru si profan – prozatorul ne ofera lectia spectacolului.”
