Glossa Glosa este o poezie cu forma fixa, alcatuita dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa. Incepand cu a doua strofa se comenteaza fiecare vers al strofei-tema, ultima reluand, ca o concluzie, pe prima in ordinea inversa a versurilor. Poezia lui Eminescu reprezinta o culme a creatiei sale. Prin continut, poemul are valoare filozofica, gnomica, constituindu-se intr-un adevarat cod de cunoastere, de etica, cu valoare de generalizare maxima. Motivul central este al lumii ca teatru asociat cu ideea dezolarii; iar detasare, izolarea, indiferenta sunt atitudini pe care poetul le asimileaza fiintei ce depaseste nivelul omului comun. 11211fyy63lmc1v Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic, maiestria artistica a acestei creatii consta tocmai in clasicitatea ei, ce reiese in primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa. Inca din prima strofa, considerata strofa-tema a poeziei, unde verbele sunt puse la “prezentul-etern “, cititorul intra in contact cu adevaruri general-valabile, exprimate 2 cate 2. Ca si in “Scrisoarea I”, “Revedere”, sau “Oda (in metru antic)” poetul mediteaza asupra perisabilitatii timpului: “Vreme trece, vreme vine ym211f1163lmmc Toate-s vechi si noua toate” Cea de-a doua strofa contine codul de reguli si sfaturi conform carora cel mai important lucru este cunoasterea de sine si respingerea fericirii efemere. Pentru a atinge aceste idealuri, drumul vietii trebuie mereu luminat de ratiune. Detasarea “rece” a celui care s-ar reintoarce in nepasarea lui inalta se sprijina pe atributul gandirii, a carei cumpana stabileste echilibrul intre rational si irational: “Nici incline a ei limba Recea cumpan-a gandirii Inspre clipa ce se schimba Pentru masca fericirii…” Fericirea este “masca” si e trecatoare precum “clipa ce se schimba” caci se naste din moartea gandirii. Lumea ca teatru este o tema schopenhaueriana si conduce spre ideea izolarii (“Tu in colt petreci in tine”) prelucrata in numeroase creatii eminesciene. Ca si in finalul “Luceafarului”, lumea este vazuta ca o imensa scena de teatru spre care omul de exceptie priveste ca spectator. revenind apoi in strofele 6 si 8, aceasta idee devine laitmotivul poeziei. Intr-un univers in care doar mastile se schimba: “Alte masti, aceeasi piesa / Alte guri, aceeasi gama”. Poetul isi lanseaza indemnurile: “Amagit atat de des / Nu spera si nu ai teama”. O alta idee schopenhaueriana este aceea a prezentului etern: “Viitorul si trecutul / Sunt a filei doua fete”. Singura clipa sigura a existentei este prezentul, fiindca trecutul nu poate fi reconstituit, iar viitorul este imprevizibil. Critica societatii se face simtita cu precadere 7 si 9, unde satira este expresia indiferentei, a unui adanc dispret: “Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte / Te-or invinge nataraii / De ai fi cu stea in frunte”. Simtind ca autocontemplatia este o modalitate certa de a ajunge la o liniste sufleteasca totala, poetul sugereaza pastrarea acestei atitudini indiferent de circumstante: “De te-ating, sa feri in laturi / De hulesc, sa taci din gura”. Ultima strofa, care este o reluare a celei dintai, dar in care versurile sunt asezate in ordine inversa celei initiale, codul de reguli si sfaturi etice devine mai evident datorita faptului ca acum versul cu valoare emblematica: “Tu ramai la toate rece” se afla la inceput. In ceea ce priveste stilul, acesta este caracterizat de limpezime si armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului; poetul apeleaza la epitete, simboluri, metafore, numai cand intentioneaza sa releve in mod deosebit o idee.
