Unul dintre cei mai importanti prozatori din America Latina, Gabriel García Márquez, s-a nascut la 6 martie 1928, in localitatea columbiana Aracataca, pe care o va evoca sub numele de Macondo, in romanul ce i-a adus celebritatea, Un veac de singuratate. Desi are o viata plina de privatiuni, fiind nevoit sa exercite diferite profesii pentru a-si castiga existenta, García Márquez face studii de drept si jurnalism la Universitatile din Bogota si Cartagena. Isi ia licenta in drept, dar lucreaza ca jurnalist inca din 1948; proband calitati publicistice deosebite, devine in perioada 1959-1961 reprezentantul Agentiei cubaneze de stiri "La Prensa' in Columbia, Havana si New York; un timp este scenarist in Mexic, de unde pleaca in Spania, stabilindu-se la Barcelona pana in 1973; isi doreste sa se intoarca pe continentul american, dar, din pricina convingerilor sale de stanga, este sanctionat cu o restrictie de intrare in tara sa natala, in 1982 este distins cu Premiul Nobel pentru literatura.
Debutul scriitorului il constituie
volumul de proza Pleava (1955),
care anticipa
prin continut viziunea fantastica a lui García Márquez asupra satului
columbian -
exercitiu stilistic obligatoriu pentru romanele ulterioare. Au urmat
imediat
confirmarile: Colonelului n-are cine
sa-i scrie (1961) - o drama a ingratitudinii,
derivata din povestea unui veteran ale carui servicii n-au fost
intelese si rasplatite
in tara pentru care a luptat; Funeraliile
Mamei Mari (1962) - o suma de povestiri
redactate in registrul unui umor negru; Ora
fatala (1962) - o alegorie
a represiunii politice in America de Sud si Un veac de singuratate (1967) -
o istorie simbolica a Columbiei si, implicit, a umanitatii.
Aceste scrieri i-au adus
recunoasterea talentului literar si 1-au facut comparabil cu cei
mai mari romancieri
americani de expresie hispanica: Borges, Carpentier, Cortazar. Cariera sa
de
romancier este temporar intrerupta pentru ca, impreuna cu
eseistul Mario Vargas
Llosa, lucreaza la Romanul in
America Latina, un volum de critica literara, care va
aparea in 1968. Anul 1972 inseamna publicarea unui volum de
proza
suprarealista, Ochii unui caine
albastru, bine primit de critica literara. Toamna
patriarhului (1975) reia practica romanelor alegorice, propunand o
satira la
adresa dictatorilor din America Latina. Urmatorul roman, Cronica unei morti
anuntate (1981), deplaseaza oarecum accentul din zona politicului
in cea a
umanului, substituind epicul cu analiza psihologiei colective si a
atmosferei
(obiectul cartii il formeaza prezentarea aspectelor care au
precedat o crima
savarsita in numele onoarei). Cu Dragoste in vremea holerei (1985), universul
romanesc inregistreaza o schimbare de registru, aducand in atentia
cititorului o
meditatie pe tema fidelitatii in veacul romantic. Combinand
realismul istoric si
fictiunea artistica, Generalul
in labirintul sau (1989) prezinta o analiza alegorica
a ultimelor luni din viata lui Simon Bolivar.
Prezentare generala
Detasat
din acest traseu al prozei lui Gabriel García
Márquez,
romanul
Un veac de singuratate este,
indiscutabil, o capodopera a scrisului autorului in
cauza, o carte despre care ziarul Le
Monde scria ca "a atins expresia perfecta,
cea mai patetica a singuratatii omului sud-american'.
Aceasta scriere imbogateste
literatura universala cu o viziune moderna asupra lumii, mediata
printr-o
constructie epica baroca, fuziune de real si fantastic, ce
vizeaza deopotriva
realitati sociale, politice, istorice si spirituale ale unui
spatiu de cultura hispanica.
Critica literara a situat formula epica a romanului in categoria
"suprarealismului
folcloric si a realismului magic', tocmai datorita acestei
coexistente de elemente
care asigura si originalitatea cartii.
Substanta
textului o formeaza prezenta a doua planuri de facturi diferite:
un
prim-plan care surprinde povestea familiei Buendia si a satului pe care
aceasta il
intemeiaza si un al doilea, dezvoltat ca o permanenta anexa
la cel dintai, planul
semnificatiilor care proiecteaza evenimentele intr-o parabola a
reeditarii experientei omenirii, de la prima revelatie pana
la apocalipsa. Cheia pentru intelegerea
alegorica a intamplarilor o ofera autorul insusi, care
raspunde incercarilor
criticilor de a citi dincolo de imaginea romanesca a
singuratatii: "desigur
ca
Macondo, microcosmosul imaginar unde se desfasoara timp de o
suta de ani
avatarurile clanului Buendia, poate reprezenta un epitom al intregii Americi
Latine, nu numai al unei singure tari, de pilda Columbia;
daca evenimentele
universului Macondo, zguduit ritmic de cataclisme naturale si sociale, de
dezlantuirea stihiilor oarbe ale pamantului si ale
vrajmasiei oamenilor ne dau intr-o
parabola imaginea unei lumi sfasiate, instabile, ei bine,
consecinte inerente ale colonialismului si mai ales ale
subdezvoltarii determina o serie de angrenaje
absurde, irationale, nu numai in planul destinelor unui popor, ci in
insasi
psihologia oamenilor'.
Actiunea
cunoaste, in roman, o localizare mitica, satul Macondo, inconjurat
de ape, si o datare temporala similara:
"Lumea era atat de recenta, incat multe lucruri nici nu aveau inca un nume, iar pentru a le deosebi trebuia sa le arati cu degetul. []
Era intr-adevar un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise inca'.
Cautand o
iesire la mare, in drum spre tara pe care nu le-o fagaduise
nimeni, cateva familii, intre care si cea a lui Jose Arcadio Buendia,
scruteaza un orizont necunoscut si, renuntand, intemeiaza
satul Macondo. Acesta este pretextul istoriei. Scene de razboi
(razboiul civil, rascoalele conduse de generalul Aureliano Buendia),
de dragoste, de viata si de moarte, de cunoastere si
de dezalcatuire formeaza cuprinsul ei. Intocmai ca Robinson Crusoe,
care reface intreaga experienta a umanitatii, aceasta
colectivitate descopera treptat - prin venirea repetata a
tiganilor, apoi a negustorilor si a campaniei bananiere - magnetul,
gheata, luneta, fotografia, cinematograful, instrumentele muzicale,
mijloacele de navigatie, electricitatea, traversand aproape toate etapele
evolutive ale istoriei omenirii intr-un singur veac de existenta
si insingurare,
insa nici una dintre aceste revelatii nu are un impact asa de
puternic asupra omenirii precum suferinta singuratatii
colective, anticipata de ciuma insomniei, si amoralismul pe care nici
autoritatile, nici biserica nu-l pot anula. Cele sase
generatii ale neamului Buendia nu prezinta tipuri umane sau
psihologii precizate, ci evidentiaza prezente epice care
traiesc sub semnul neobisnuitului. Cu o singura exceptie,
Ursula, care incearca sa tempereze, prin prudenta sa,
actiunile excentricului ei sot, toate personajele romanului
ofera o nota de pitoresc ansamblului si un argument suprarealist
in analiza lui. Jose Arcadio Buendia experimenteaza toata viata
alchimia aurului si moare legat de un copac, tiganul Melchiade se
intoarce din moarte nemaiputand suporta atata singuratate, tanara
Rebeca mananca de disperare bulgari de pamant si
tencuiala, Pietro Crespi trimite iubitei lui fluturi impaiati,
colonelul Aureliano Buendia organizeaza treizeci si doua de
rascoale armate, fiind invins de tot atatea ori, si are
saptesprezece fii de la femei diferite, Amaranta Ursula se intoarce de la
Bruxelles cu un sot legat cu o panglica de matase - si
acestea sunt doar cateva evenimente legate de existenta eroilor. Faptul
ca toate generatiile locuiesc in aceeasi casa, ca
urmasii poarta numele inaintasilor, ca nu
fiinteaza decat in virtutea legilor naturii este o maniera a
autorului de a depersonaliza individualitatile, de a face un hibrid
livresc intre blestemul tragediilor grecesti si suprarealismul
modernilor, Aureliano Jose "auzi istorisindu-se vechea poveste a omului care se
casatorise cu una dintre matusile lui, care, in afara
de asta, ii era si verisoara, si al carei fiu se
dovedise a fi propriul sau bunic' si tresare la gandul ca
cel putin partial traise destinul lui. Desi acest
conglomerat uman pare sa stearga limita dintre real si
fantastic (Meme, spre exemplu, este un personaj din alta lume, care
si dispare din epic printr-o proba de levitatie) si sa
distruga coerenta complexului narativ, exista totusi trei
aspecte majore ale vietii care revin in text cu insistenta
laitmotivelor: timpul, iubirea si singuratatea. Initial, temporalitatea
este aceea dinaintea oricarei morti omenesti, "deoarece pe
vremea aceea nu exista cimitir la Macondo, fiindca nu murise nimeni'.
Pe masura ce
naratiunea inainteaza, durata cunoaste si sufera
diferite avataruri: personajele incearca imortalitatea prin boala
insomniei, urmata de amnezie ("in aceasta stare de luciditate
infricosatoare si de halucinatie, vedeau nu numai imaginile
care alcatuiau visele lor proprii, ci fiecare cuprindea in viziunile lui
si imaginile visate de ceilalti'); apoi, aceiasi eroi
asista la deteriorarea progresiva a timpului ("Anii de acum nu mai
sunt ca pe vremuri - obisnuia sa spuna Ursula, simtind cum
realitatea ii scapa printre degete') sau incearca
sa-si supuna temporalitatea, coreland principalele acte de
vointa cu momentele esentiale ale existentei ("Ursula a
trebuit sa depuna mari eforturi de a muri cand va inceta ploaia'
- care durase patru ani, unsprezece luni si patru zile); finalul romanului
integreaza timpul individual, cu varianta lui colectiva, in durata
eterna ("tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa
ramana pe veci de nerepetat, caci semintiilor condamnate la
o suta de ani de singuratate nu le era data o a doua
sansa pe pamant').
Dragostea,
asa cum apare ea in roman, ar putea fi singura cale de salvare a
umanitatii, daca ea n-ar sfida orice norme morale si n-ar fi
redusa la aspectul sau
instinctual. Ridicola sau incestuoasa, iubirea este, in viziunea lui García Márquez,
un factor distructiv al cetatii simbolice, construite de curand
si din renuntare.
Nimeni nu se naste aici spre a iubi, cum nici un individ nu probeaza
afectivitate
in sensul solidaritatii, al tolerantei sau al implinirii dorite.
Asa cum mecanismul
prozei este supralicitat prin dezalcatuire, mediul descris este
suprasaturat de
legaturi incestuoase, bordeluri improvizate si uniri nefiresti.
Singuratatea
defineste cel mai bine romanul in discutie, prin cele doua
acceptii
pe care le comporta: ea poate functiona ca privilegiu, cand este
convertita in
intelepciune sau abilitate (poate doar in cazul Ursulei, care uitase ea
insasi ca
este oarba), dar cel mai adesea dezumanizeaza, pentru ca este -
cum spune
autorul - "opusul solidaritatii'. Daca esenta
cartii este negativul solidaritatii,
sensul ei ultim ar putea fi ca acesti oameni au intemeiat lumea, iar
cu moartea lor
dicteaza moartea lumii in care le-a placut sa
traiasca, insa ideea este mult mai
complexa: patimile noi ale unor oameni tineri intr-o lume de curand
ivita exclud
remediul singuratatii, remediu fara de care nici o
comunitate nu poate supravietui.
Stilul in care este redactat
romanul oscileaza permanent intre realismul
descrierilor secventelor
razboinice (campaniile militare), lirismul derivat din
sentimentul naturii (veranda cu
begonii a Ursulei) si notatiile despre spectacolul
grotesc al erotismului (viata lui Pilar Ternera). Aspectele acestea nu
exista decat
alterandu-se reciproc, subminand
ideea de frumos si candoare, deoarece natura
lumii o reclama:
"Putin dupa aceea, in timp ce tamplarul lua masura pentru sicriu, vazura prin fereastra cazand o ploaie usoara cu minuscule flori galbene. Acestea cazura toata noaptea peste tot intr-o ploaie tacuta, asternura acoperisurile, se ingramadira la pragul usilor si inabusira animalele care dormeau sub cerul liber. Cazura atatea flori din cer, incat dimineata strazile erau acoperite de un strat gros si a trebuit sa fie indepartat cu lopetile si cu greblele ca sa poata trece inmormantarea'.
Asadar, prin
continutul ideatic si prin stil, romanul lui Gabriel
García Márquez ofera cititorului un amestec tulburator de
"iluzie si realitate, de memorie si
profetie, un document literar de cea mai
autentica viziune sudamericana'.
(Mihnea Gheorghiu)
Tema exodului catre un pamant al fagaduintei, ca si cadrul mitic al evenimentelor se regasesc in romanul lui Fanus Neagu, Ingerul a strigat, iar pseudocoerenta arbitrarului si logica nonsensului apar ilustrate in povestirile lui D.R. Popescu din volumul Vanatoare regala.
"Romanul acesta este o carte continua, pe care autorul n-a parasit-o niciodata, in tot ce a scris inainte si dupa ea, fiindca este epopeea infinitei sale nostalgii, de care viata lui refuza sa se desprinda, de teama sa nu-i tradeze adevarul si puritatea copilariei pierdute.
Extinzand pe un plan continental sentimentul acesta difuz de fidelitate absoluta fata de simbolul satului natal, scriitorul realizeaza aici cronica universala a unui macrocosm izolat de restul lumii intr-un strigat prelung ca un semnal de alarma, pentru recuperarea maretiei abandonate a omului.'
(Mihnea Gheorghiu)
"Un veac de singuratate este cea mai mare carte pe care am citit-o in ultimii zece ani. Cred ca aparitia ei este egala cu aparitia lui Don Quijote. Este ceea ce numesc eu o carte nebuna, o carte pe care cu greu o poate egala cineva in urmatoarea suta de ani. As fi murit de fericire sa fi scris o astfel de carte. Astfel de carti hotarasc soarta intregii literaturi a lumii."
(Eugen Barbu)
Bibliografie: Compendiu de Literatura Universala pentru bacalaureat
Autori: Mona Cotofan, Liliana Balan
Editura: Polirom
