GEORGE BACOVIA
Contactul sporadic cu cenaclul macedonskian, cat si cu personalitatea emotionant venerata a celui care-l descopera ca poet si il publica in "Literatorul" in 1899, relatiile pasagere cu I.M. Rascu la revista caruia colaboreaza, cele cu Ion Amaru si apoi cu Gh. St. Cazacu, cu care scoate cele doua serii ale revistei "Orizonturi Noi" (1915 si 1929-1930), sau cu Gr. Tabacaru cu care editeaza "Ateneul cultural" (1925), cei 8 ani necesari pentru absolvirea Facultatii de drept (urmata initial la Bucuresti, apoi la Iasi), activitatea intermitenta de profesor suplinitor, ajutor de contabil, impiegat clasa III, cat si evadarile, reintoarcerile nocturne in stare verlaineana, dificultatile de comportament, nervozele astenice, etc., sunt aspecte exterioare ale existentei, care nu ne spun nimic despre adevaratul Bacovia.
Din clipa in care perspectiva e mutata, insa, spre eul sau profund, viata lui Bacovia devine una din cele mai zguduitoare.
Raportata la ceea ce inseamna viata in general, cea a lui Bacovia pare o existenta imposibila; raportata la opera, insa, ea ne apare nu ca numai perfect verosimila, ci ca unica posibila. La el totul era intors spre interior; Bacovia a fost captivul propriei sale constiinte de care nimic nu l-a putut salva. Inapt de compromisuri, incapabil de a se integra unor forme pe care in fond le detesta, neacceptand nici o lasitate in confruntarea cu "abisul sufletesc", suportand clipa de clipa ciocnirile violente cu realitatile patetice care irumpeau din straturile cele mai profunde ale eului, lasandu-se traversat de spaime si nelinisti, de revelatiile amare ale unei substantialitati tragice care il paralizau, Bacovia a devenit treptat o masca a perplexitatii, care parea a iesi din contingent: "Si stam impietrit", "Si de veacuri cetatea parea blestemata".
De o modestie fara limite, dar in strafunduri posedand si certitudini pentru care nu avea nevoie de nici o confirmare ("Astfel, ca nu vor putea sa ne intreaca cei care vin") poetul a intuit ca atat in viata cat si in opera lui exista un punct in care nici o depasire nu mai era posibila. Bacovia a atins, intr-adevar, o puritate a trairii tragice care nu se mai poate repeta, s-a oprit paralizat in fata unui absolut al interioritatii tragice a lumii si a ramas eternizat aici de insasi forta de a-l fi atins.
Pentru a realiza dimensiunea de profunzime a poeziei bacoviene trebuie sa transgresam aspectul exterior, valoarea figurativa si de reprezentare a configuratiei lirice, incercand sa descifram functionalitatea ei simbolica si metaforica. Bacovia, insusi, constient de structurile de profunzime ale insolitelor peisaje concepute pe principiul corespondentelor, ne atrage parca atentia asupra prezentei unui plan secund al poeziei sale. "O umbra, in odaie, pe umeri m-apasa - Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era". Sub apasarea acestor sensuri mari si grave care i se releva dincolo de conturul material al "zidurilor in destramare", creeaza George Bacovia. Dincolo de contingenta si fenomenalitatea precara, el are viziunea esentei iremediabil tragice a realitatii si aici se afla sursa marii sale originalitati.
Bacovia, desi celebrat ca excelent creator de "atmosfera", ca mare poet, incepe acolo unde, prin poezia targurilor de provincie realizeaza o universalizare a tragicului conditionat. Targul bacovian devine, de fapt, un targ metafizic, dand una din cele mai patetice expresii conditiei tragice a umanitatii. Bacovia scoate efecte nu atat din sufocanta ambianta provinciala, constituita ca un corespondent al starilor de suflet limita, ci din ceea ce descopera poetul ca existand in aceasta realitate, insa, extinzandu-se dincolo de ea, intr-o atemporalitate infricosatoare, dominata de principiul raului si al distructiei: "Un gol istoric se intinde,/ Pe-aceleasi vremuri ma gasesc./ Si simt cum de atata ploaie Pilotii grei se prabusesc".
In acest targ, violentat de ploi incredibile, imemoriabile, devenit "cetate" deci simbol al unei nondeveniri insuportabile, a imobilitatii apasatoare, exasperante, Bacovia descifreaza semnificatia unui absolut al impasului istoric, prezenta unei asfixii in lipsa sufocanta a oricarui vis, avand senzatia ca se afla brusc pus fata in fata cu nonsensul si golul inspaimantator care se afla parca indaratul tuturor lucrurilor.
Putini poeti au trait ca Bacovia angoasa aceasta a golului pe care se placa o fenomenalitate subreda, spaima infiltrarii, neantului in contingent, creand brese amenintatoare intr-o materialitate descentrata, in destramare, dand senzatia unei imense caderi ("In curand, incet va cadea in vid/ Tot"). Golul conoaste la el o ipostaziere limita, devenind semn al absurdului, si al irationalului, obiectivat si implicat in cosmicitate, generand vertigiile dezaxarii si declansand anxietatile si spaimele spiritului uman. "Imensitate, vesnicie, Tu haos, care toate-aduni. In golul tau e nebunie, - Si tu ne faci pe toti nebuni".
Prin aceasta exceptionala sensibilitate la esenta tragica a realitatii, printr-o transfigurare in care "faptele dobandesc importanta doar in momentul in care mana artistului intinsa spre ele, apuca, inchizandu-se, acel ceva ce sta in spatele lor", Bacovia anticipa, atat in planul viziunii asupra lumii cat si al modalitatilor de expresie, datul fundamental prin care Kasimir Edschimid va defini in 1917 expresionismul.
Dealtfel, si prin calitatea trairilor, prin tensiunea, exacerbarea, prin intensitatea starilor limita, Bacovia e un anticipator al expresionismului. El marcheaza momentul in care omul in arta simte nevoia de a tipa sau a geme pentru a se elibera. "Omul striga: este motto-ul care sta nescris deasupra oricarei creatii expresioniste" afirma W. Worringer, precizand ca aceasta directie in arta i se releva ca "biciuire a eului", ca "incordare suprema" a acestuia, avand ca rezultat manifest: crisparea, exacerbarea, febrilitatea, fortatul. Or, seria epitetelor excesive, terifiante, atat de tipic bacoviene, sunt acceptate ca arta tocmai pentru ca irump spontan, aparand cu necesitate pentru a da expresie intensitatii extreme a trairilor, acuitatii exceptionale a starilor limita, incrancenarilor si dislocarilor unei spiritualitati si sensibilitati devastate ("Simturile-mi toate se enervau fantastic.").
In functie de acest specific al trairilor limita, in creatia bacoviana, asistam la fundamentale mutatii atat in planul vizualitatii, cat si al muzicalitatii. Ca simbolist Bacovia deplasase deja accentul de pe rolul de reprezentare al culorii pe functia ei de simbolizare, pe capacitatea de sugestie a culorii pure ("Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum in urma m-a obsedat galbenul, culoarea desnadejdei.").
Prin selectarea culorilor, prin schimbarea valorii acestora, cat si prin executie, prin tehnica plasarii culorilor, asemenea expresionistilor, Bacovia va miza pe principii de schematizare sitematica, cu finalitatea de a reduce existenta la o esentialitate sumbra.
La Bacovia, care e permanent obsedat de probleme umane si sociale, care e un amar si un nelinistit, un secatuit de angoase, transfigurarea vizeaza parca o mutilare deliberata, a peisajului in functie de tenebrele interioare, o deformare brutala a naturii in raport de optica deprimanta.
Spre deosebire de majoritatea simbolistilor, fascinati de transparentele cromatice, situandu-se sub un Mit al Nuantei si al vizualitatii difluente, Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul Plumbului. Intre "Mitul Nuantei" si starile limita bacoviene era o incongruenta fundamentala, un raport de incompatibilitate. Bacovia apeleaza la cromatica aspra, primara, rebarbativa, pentru ca ceea ce intentiona el sa sugereze nu era vagul, fluidul, inefabilul starilor sufletesti, ci trarile dense, tensionate, sufocante.
Poet al violetului, culoare saturniana, semn al interioritatii prin excelenta si al abstactivului, dar si al negrului, culoare a claustrarii, a tuturor reprimarilor, transmutand intreaga gama cromatica in totalitate conflictuala si acut depresiva, mizand in executie pe sugestie si sinteza, pe notatia eliptica, pe functia percutanta a sincopelor si dicontinuitatilor, a suspensiei, Bacovia realizeaza o transfigurare care uneori (Negru, Singur, Plumb, etc.) nu mai comporta nici o raportare la principiul mimesis-ului, realizandu-se exclusiv in functie de experientele limita ale subiectivitatii. Suntem in prezenta unor configuratii de semnificatii, eul fiind cel care inventeaza formele; un eu atat de tensionat, de descentrat, de supus proiectiilor halucinante din zona abisalului, incat produce o impresionanta tulburare si dislocare a noneului insusi, modelandu-l dupa formatiile stranii ale nelinistilor paroxistice, dupa geometria suferintelor atroce ce incremenesc intr-un gen de viziune paralizanta a insupotabilitatii vietii.
La nivelul muzicalitatii, mutatia este si mai transanta, natura modernitatii socand. In functie de particularitatea noii ipostaze a constiintei moderne, Bacovia a intuit necesitatea unei noi calitati a muzicalului in care sa fie pregnant implicate disarmonicul si disonantul, atonalismul revelandu-i-se mai apt de a se mula pe miscarile unei spiritualitati tensionate si nelinistite. Mizand pe forta de sugestie a dispersarii melodicului ("Si-a mea serenada s-a risipit/ In note grele si blestemate"), cultivand deliberat sonurile cu deschideri spre spaima, groaza si delir, Bacovia creeaza si prin natura muzicalitatii viziunea unui univers zguduitor, deschizand perspectiva spre abisalitatea unor incredibile si atoce suferinte.
Poate secretul geniului bacovian e de a fi stiut sa faca toate zonele poeticului sa-si corespunda, obligand elementele constitutive sa intre intr-un sistem poetic absolut, intr-un univers inchis, suficient siesi, de-o coeziune si de-o stingenta impinsa pana la tiranie, o tiranie care se transforma, insa, in sursa eternei sale glorii.
Trebuie sa acceptam ideea ca suntem in prezenta unuia din "universurile imaginare" prin excelenta "ireductibile", "poezia sa" - precizeaza Paul Dugneanu - "concentrand inca resurse de mister si pastrand inca porti secrete ce isi asteapta cheia potrivita".
Bibliografie:
Zina Molcut - "Simbolismul european", vol. II, Ed. Albatros, Bucuresti, 1983
Andreea Stanescu
