Una din laturile dominante ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor filozofico-religioase. Ca toti marii poeti ai lumii, Arghezi a fost rascolit de-alungul intregii sale vieti de o serie de probleme fundamentale pentru cunoasterea rostului omului pe pamant, a inceputurilor existentei acestuia in univers, a perspectivelor care i se deschid a mortii care pune capat zbaterilor lui continui pentru infrumusetarea vietii pe care vrea s-o cladeasca urmasii sai. Pana sa ajunga la cunoasterea si insusirea filozofiei materialist-stiintifice clarificatoare, poetul s-a razboit cu fantomele Divinitatii si mortii, ale vietii viitoare - intr-o lupta piept la piept dramatica si indarjita al carei rod literar il constituie unele dintre cele mai stralucitoare creatii poetice argheziene. Ispita cunoasterii, setea devoranta, biciuitoare de-a strapunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeasi masura cu care poetul se apropia de el, parea a se departa de mijloacele de patrundere si de intelegere ale lui, sta la baza unei mari parti din opera de pana la Eliberare a scriitorului.
Motivul cautarii Divinitatii, prezent in poezia argheziana inca de la primele debuturi ale poetului, devine in Psalmi o obsesie tiranica, infrigurata cautare care se prelungeste pana in Stihuri de seara si Hore si in multe alte poezii si scrieri in proza ale poetului. Aceasta drama a cautarilor obsedante capata in versurile din Psalmi o deosebita forta a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glasuieste-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodata sa devina dialog.
In psalmii arghezieni surprindem mai degraba ecouri ale Vechiului decat ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religiosi care s-au luat la harta cu Domnul lor, l-au infruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu ingerul. Tonul sau, in genere, este acela al unui Iov, barbatul care nu cedeaza, nu accepta nici un compromis, nici resemnare, care se-afirma pe sine in fata unui Iehova pierdut in tenebre si tacere. Cuvantul sau este starnit chiar in Tacerea absoluta careia i se adreseaza si in care se aude pierind.
Psalmul I. - "As putea vecia cu tovarasie" este revolta lui Arghezi impotriva Tatalui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns si parasit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creeaza lumea. Arta purcede din el si in aceasta ipostaza de creare a unei lumi noi, de depasire a conditiei creaturale, el sfideaza divinitatea, luand vecia drept complice. Arta are posibilitati nelimitate si prin ea poetul se identifica ca divinitatea. In final poetul isi doreste pierirea dar numai in ipoteza in care are loc pierirea lui Dumnezeu in el.
Psalmul II. - "Sunt vinovat ca am ravnit" este lupta poetului cu Divinitatea, incercarea sa de a-l rasturna. Finalul poeziei: "Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate", este intr-un fel un raspuns, exprima o interdictie declarata; neaga nu numai jindul omului dupa bunurile lumii acesteia, ci si insasi ravna poetului de a-si apropia Cuvantul. Revolta din Psalm I inseamna sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasa a demnitatilor acestuia. "Marele Pacatos" din Psalm II nu e artistul manat de "o nelinistita patima cereasca" ci faptura aventuroasa a riscurilor extreme, razvratitul, care incearca imposibilul.
In Psalmul III. "Tare sunt singur, Doamne, si piezis!" poetul se simte insingurat si parasit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent il condamna la singuratate, impotriva careia se revolta cerand din partea Divinitatii un semn care sa-i indemne pasii. Daca in primii trei Psalmi, poetul se razvratea impotriva divinitatii in Psalm IV "Ruga mea e fara cuvinte" poetul ne prezinta confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu - cuvantul. Chemarea sa (dubla; ca profet si poet) este condamnarea sa. Toate ambivalentele, ambiguitatile si paradoxurile naturii sale isi au sorgintea in aceasta criza originara a Cuvantului. Psalm IV este expresia unei disperari a cugetului, privind existenta insasi a eului.
Psalm V. "Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta" este un apel al inteligentei desnadajduite. Prezenta sacrului este singurul sau dar ravnit. Invocarea lui este o incercare de a-l scoate din neantul ascunzisului sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca " tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic pentru inteligenta insetata de infinit decat aceasta "tacere". Dumnezeu ascuns in aceasta "tacere" este o negare a omului cuvantator.
Chinuit de indoieli "Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti" (Psalm VI) neputand intelege tacerea de stanca a unei divinitati care nu da nici un semn palpabil al existentei ei, poetul isi striga patetic apriga dorinta in goana-i neostoita dupa o certitudine absoluta, cu o cutezanta inspaimantatoare:
"Singuri, acum, in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu; Este?
(Psalm VI)
In Psalm VII. " Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga" poetul face un rechizitoriu puterii Divine invinuind-o, acuzand-o de crima celui care a creat lumea si apoi a parasit-o. Dumnezeu se face vinovat de dubla crima; una pentru ca e absent din lume si cealalta ca lumea nu-l poate cunoaste. Singurul vinovat e cel absent, adica Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecatorului sau.
Psalm VIII. " Pribeag in ses, in munte si pe ape" e psalmul calatorului-prizonier in universul inchis. Psalm al maturitatii melancolice, al revizuirii si al cunoasterii de sine, acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul si in Psalm X. "vecinul meu a strans cu neindurare" e psalmul mizeriei umane "al nimicniciei omului ce-si intemeiaza existenta pe posesiune. Inlocuirea lui "a fi cu" cu "a avea" duce la descompunerea fiintei umane.
In Psalm XI. "ca sa te ating, taris pe radacina" poetul revine la chemarea Divinitatii. De data aceasta el doreste un contact organic care insa nu se realizeaza.
Cuprinzand marea intrebare fara de raspuns, dureroasa si dramatica, psalmii arghezieni reflecta continua lupta a gandirii poetului cu indoiala, cu neputinta de a renunta la cautare, cu nesatioasa sete de a se convinge daca Divinitatea exista sau nu cu adevarat. Osciland intre dorinta de a afirma existenta lui Dumnezeu si gandul ca acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic intretinuta, poetul exclama in Psalm VI:
"Pentru credinta sau pentru tagada,
Il caut darz si fara de folos",
ca, pandindu-l pe Dumnezeu ca pe un vanat, sa-l ameninte cu nimicirea fizica, necrutator:
"Te dramuiesc in zgomot ti-n tacere
Si te pandesc in timp, ca pe vanat
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid sau sa-genunchi a cere"
(Psalm VI)
sau chiar, nu mai putin neinduplecat:
"Cercasem eu, cu arcul meu,
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri, imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria"
(Psalm II)
Poetul, pentru care problema Divinitatii parea fara rezolvare, isi da seama de zadarnicia zbaterilor sale launtrice in goana dupa marea himera ajunge sa proclame categoric inexistenta lui Dumnezeu, asa cum, triumfator, ne-o spune in unul din ultimii sai Psalmi din 1959. Evocand mai intai indelungatul si dramaticul drum al cautarii de o viata-ntreaga: m-am aratat / Oricum, de-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi", el isi anunta hotararea nezdruncinata de-a nimici fantoma dumnezeiasca de care s-a lasat tiranizat pana acum:
"Inversunat de piedici, sa le sfaram imi vine,
dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine"
Psalmul de taina, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie intru-un monolog sfasietor in care sentimentul dragostei adevarate si al credintei se intrepatrund ca-ntr-un cantec al nemuririi, al sperantei al dorului, al dragostei de dragoste. Femeia raspandita in el "ca o mireasma-ntr-o padure" i-a prins de cantec viata; a purtat-o ca o bratara la mana casnica a gandirii; a schimbat cararea, si a facut-o "vas de mare". Adresarea catre simbolul feminin al divinitatii de identifica in finalul psalmului:
"Ridica-ti din pamant urechea
in ora noptii cand te chem
ca sa auzi, o! neuitata
neiertatorul meu blestem".
Poezia seamana cu aceeasi sfasietoare chemare eminesciana din Rasai asupra mea sau Rugaciune.
