Lucian Blaga:
Paradis in destramare
Portarul inaripat mai tine intins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar,
dar apele din fantani
refuza galetile lor.
Arand fara indemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plang
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfantului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi
zgribulind se culca in fan:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarana va seca povestile
din trupul trist.
Poezia face parte din volumul Lauda somnului(1929), volum, care se impune printr-o originalitate incontestabila. Poezia apartinand acestui volum prezinta un univers in destramare cufundat intr-o stare hipnotica. Imaginea acestui univers in destramare este surprins foarte bine in versuri:
pretutindeni e o tristete, e o negare, e un sfarsit
Poetul trateaza intr-o maniera personala o serie de mituri biblice, in acest sens este semnificativa marturisirea sa: E adevarat ca in poezia mea sunt frecvente si motive mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez in chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetica. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le folosesc in sens totdeauna creator, liber, le modific si le amplific dupa necesitati. Nascocesc motive mitice la fiece pas fiindca fara o gandire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nici o poezie.
Blaga prelucreaza creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul invierii mortilor, mitul sfantului Ioan, mitul sfantului Gheorghe. Unul dintre miturile fundamentale este Paradisul. In conceptia poetului, dupa izgonirea din Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupandu-se definitiv legatura cu omul.
Punctul de plecare este un motiv
biblic: si izgonind pe Adam l-a
asezat in preajma raiului celui din
Prelucrand liber acest motiv biblic, Blaga creaza imaginea unei lumi moderne, a pacatelor, a unei lumi in destramare, din care divinul si sacrul lipsesc cu desavarsire. Poetul procedeaza la o desacralizare a simbolurilor crestine. Astfel ingerul de la poarta Paradisului numai tine in mana decat un cotor de spada fara de flacari:
Portarul inaripat mai tine intins
un cotor de spada fara de flacari.
Deci sabia de flacari valvaitoare din Biblie devine la Blaga cotor de spada, sugerand pierderea sacralitatii. Portarul inaripat devine un paznic inutil al unui taram, care si-a pierdut atributele esentiale. Peste tot domineste o tristete metafizica, o dezolare, un sentiment al inutilitatii:
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins.
Blaga procedeaza la o umanizare, la o tratare in maniera profana a figuratiei biblice. Astfel serafimi, cu parul nins inseteaza dupa adevar; arhanghelii ara cu pluguri de lemn, plangandu-se de greutatea aripelor; porumbelul sfantului duh stinge cele din urma lumini; ingerii goi se culca in fan, zgribulind de frig:
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar,
dar apele din fantani
refuza galetile lor.
Arand fara indemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plang
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfantului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi
zgribulind se culca in fan
Si in aceasta poezie se intalneste simbolul fantanii, care sugereaza adevaruri fundamentale, care se refuza cunoasterea, de exemplu:
dar apele din fantani
refuza galetile lor.
Apa vie, care ar putea dezvalui omului taina de dincolo, refuza omului aceasta dezvaluire si anunta momentul dramatic, inevitabil, cand sacrul, divinul, se vor retrage definitiv din lume:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarana va seca povestile
din trupul trist.
Ultima parte a poeziei exprima moartea mitului, a fanteziei, a imaginatiei. Sensul fundamental al poeziei este ca lumea moderna, desacralizata, demitizata, nu mai intelege glasul de sus, glasul divinitatii. Tristetea, dizolarea sunt determinate de sentimentul retragerii divinului din lume.
Din punct de vedere stilistic poezia se remarca plin simplitate; metaforic poetul sugereaza destramarea mitului despre Paradis, dar si destramarea lumii pentru ca pierderea credintei transforma lumea, pamantul intr-un trup trist. Sentimentul de tristete provine deci din constientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Intregul discurs liric este alcatuit din doua sfere conceptuale.
Prima, alcatuita din elemente, care sugereaza paradisiacul: portarul inaripat, serafimi, arhangheli, ingeri, porumbelul sfantului duh, apa vie; in cealalta sfera conceptuala intra toate determinarile care sugereaza destramarea Paradisului: cotorul de spada fara de flacari, parul nins, ingerii goi zgribulind, greutatea aripelor.
Invocatia vai mie, vai tie actualizeaza criza. Discursul liric se alcatuieste, creste din secvente disparate, dar care in final alcatuiesc un tot unitar, oferind imaginea lumii moderne, care a pierdut contactul cu sacrul, miticul, divinul.
