Universul poetic al lui Blaga Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1985, in satul Lancram, situat intre Alba-Iulia si Sebes. Tatal, Isidor Blaga, era preot ortodox in sat, ca si bunicul, Simion Blaga. Mama poetului era o fiinta fara instructie deosebita si cu mentalitate arhaica. Vocatia intelectuala a tatalui si sentimentul de a trai intr-un univers misterios vor fi deopotriva mostenite de Blaga. Copilaria, petrecuta in Lancram, a ramas pentru totdeauna inscrisa in sufletul poetului, ca si imaginea satului. Temeiul intregii viziuni a lui Blaga asupra satului se afla in trairile acestei prime varste, iar poezia lui naturista, panica, este de fapt expresia, transfigurata uneori mitologic, a amintirii ei. In 1908, la 13 ani deci, compune o vreme fabule, renegate cu dispret un an mai tarziu si nepastrate. Din faza imediat urmatoare s-au pastrat doua poezii, publicate in “Tribuna” din Arad: “Pe tarm” si “Noapte”. Ele sunt insa neconcludente, fiind inspirate de Cosbuc si Goga. Prima incercare filozofica a lui Blaga, de prin 1910, cauta o explicatie a viselor caracterizate printr-o stare de anxietate. Prin 1914-1915, Blaga descopera poezia orientala si scrie in maniera caracteristica acestei poezii, fara a publica insa. Este probabil ca ciclul “Versuri scrise pe frunze uscate de vie” din “Pasii profetului”, daca nu dateaza de atunci, este un reflex al acestei descoperiri. 26359sle87tvn9v Urmatorul moment important este al intalnirii cu expresionismul, miscare artistica in care Blaga si-a recunoscut de fapt tendinte dintre cele mai adanci ale propriului sau spirit. Contactul cu literatura si arta expresionista l-au ajutat asadar sa se gaseasca pe sine. Poeziile care aveau sa alcatuiasca volumul de debut sunt scrise, mai toate, in intervalul dintre vara 1917 si vara 1918. Toamna sunt trimise lui Sextil Puscariu, care este entuziasmat, dupa cum marturiseste articolul sau “Un poet: Lucian Blaga”, si care incepe publicarea lor in “Glasul Bucovinei”. In aprilie 1919 apare volumul de versuri “poemele luminii”, iar in mai volumul de eseuri, insemnari si aforisme “Pietre pentru templul meu”, amandoua la Sibiu. Blaga isi cucereste de la inceput un loc de prim plan in viata literara. In opera lui se distinge mai intai un sentiment acut al precaritatii fiintei si o nazuinta puternica la “viata”, o dorinta coplesitoare de a fi, care atinge intensitatea maxima tocmai in preajma momentelor de catastrofa. Apoi, ceea ce Blaga insusi numeste “sensibilitate metafizica”, altfel spus capacitatea de a intui lumea global, cosmic, perspectiva de maxima amploare asupra ei. Aceasta capacitate si aceasta perspectiva nu sunt “posibilitati” ce se pot realiza sau nu, factori accidentali, ci componente ale individualitatii, “cadrul” permanent in care sunt percepute fenomenele si la care ele sunt implicit raportate. Pentru omul cu sensibilitate metafizica a fi inseamna a participa la absolut, adica la fondul ultim al lumii, caci Absolutul este pe deplin sustras timpului, deasupra oricarei limitari si relativitati. Privita dininterior, din perspectiva nucleului ei, opare lui Lucian Blaga se infatiseaza ca o desfasurare organica, de o extraordinara coerenta, ca o constructie armonioasa, monumentala prin proportii si prin adancimea semnificatiilor. Contempland-o integral, ochiul descopera o dinamica inferioara functionand la doua nivele diferite: al poeziei si al ansamblului creatiei. lv359s6287tvvn Aplecat peste “marginea” lumii, Blaga nu aude decat sunetul apei batand in tarmul “marii” cosmice. Pamantul e parca o insula singuratica in spatii, inconjurata de intuneric: “suntem fara scapare singuri in amiaza noptii”, “aici unde astazi singuratatea ne omoara” (“Noi cantaretii leprosi”). Insingurarea devine izolare a “pamantului” de “cer”: “Mistuiti de rani launtrice ne trecem prin veac/ […] / Pentru noi cerul e zavorat”. Intr-o zadarnica asteptare a iesirii din solitudine, poetul rataceste infasurat in tristete: “La patruzeci de ani – in asteptare / vei umbla ca si-acum printre stele triste si ierburi, / la patruzeci de ani sugrumandu-ti cuvantul / te-i pierde in tine – in cautare. / Prin ani un vant o sa te tot alunge subt cer, / vei manca miere neagra si aplecat vei tacea.” (“Cetire din palma”). La toate varstele il aflam astfel: “In strainatate-mi, pamantean in lacrimi, / stau de veghe langa vatra mea de patimi. / Suflet prabusit in huma ca in perne – / nici o veste – de odihna nu-mi asterne” (“Langa vatra”). Nu-I ramane decat cautarea, o “muta, seculara cautare, / de totdeauna, / pana la cele din urma hotare” (“Autoportret”) Sentimentul instrainarii de absolut, de cosmic, este deseori exprimat in material mitologic, imprumutat mai frecvent din mitologia biblica. Recurgerea la mit are o prima explicatie intr-o nevoie de discretie a poetului. Dupa publicarea “Poemelor luminii”, el aspira la alte moduri ale expresiei. Blaga il pune, de pilda, pe profetul Ioan sa se lamenteze in luaocul lui: “Unde esti Elohim? / Lumea din mainile tale-a zburat / ca porumbul lui Noe. […] Umblam turburati si fara de voie, / printre stihiile noptii te iscodim, / sarutam in pulbere steaua de sub calcaie / si-ntrebam de tine – Elohim!” (“Ioan se sfasie in pustie”). Cantand in limbajul profetului, poetul este el insusi prin substanta lirica a poemelor. Dincolo de vorbe percepem vibratia adanc rezonanta a unui poet chinuit de setea existentei depline – si aceasta vibratie este singurul lucru cu adevarat important. Sentimentul singuratatii, sursa a unei intinse parti din opera lui Blaga, cristalizeaza in expresii artistice la fel de variate cate sunt textele in care-l regasim. Nazuinta iesirii din ea si esecul perpetuu intretin o tensiune interioara ce se precipita intr-un cantec cu ecou prelung, reluat mereu, tulburator si fara leac. In imediata lui apropiere se asaza poezia in care rasuna, mai stins sau mai ascutit, tipatul fiintei pandita de moarte. O stare afectiva de timpuriu familiara lui Blaga produce unele dintre versurile cele mai pure din “Poemele luminii” si multe dintre poemele antologice din postume. Contemplarea lunii il face sa simta la capatai fantoma mortii, mainile iubitei cuprinzandu-i capul cheama imaginea urnei cu “cenusa mea”, “ce-o s-o tineti in palmi ca-ntr-un potir” (“Frumoase maini”); linistea noptii trezeste gandul nefiintei, sederea langa un copac este prilej de meditatie funebra. S-ar zice ca intre poet si lucruri cade mereu un giulgiu sau ca totul e vazut printr-un zabranic: “In frunza de cucuta-amara / imi fluier bucuriile”. Teama de moarte e a omului pentru care nu exista un “dincolo” linistitor (ca pentru omul religios), a fiintei amenintate de intuneric si care striga “din adanc”: “Mama, - nimicul – marele! / Sapima de marele / imi cutremura noapte de noapte gradina”. Timpul e resimtit ca devorator al vietii, iar existenta devine o “mare trecere”, lunecare spre abis. Meditatia asupra marii treceri e o componenta esentiala a poeziei lui Blaga. Zeii insasi mor, lasand in urma lor temple, timpul celor vii e masurat de tarana ce curge, ca in clepsidre, prin orbitele mortilor din cimitirul cetatii, in care generatiile coboara treptat, dupa scurtul ragaz in lumina: “Cum se poate / ca lumina lunii o data s-o vezi / si apoi s-a tradezi / intrand in intuneric?”. Nici unul dintre poetii romani de dupa Eminescu n-a dat iubirii un sens asa de inalt ca Blaga. Dragostea e pentru el – ca si integrarea in natura – o “posibilitate” de a nega izolarea de viata universala. In “Lumina”, starea de iubire e resimtita cu invadare a sufletului de o lumina care e un strop din fluxul cosmic; intr-o postuma citim: “iubind – ne-ncredintam ca suntem”. Caderea in resemnare fata de imposibilitatea accederii la absolut prin iubire atenueaza aspectul uneori teoretic al eroticii lui Blaga si lasa sa se auda cantecul patetic si melancolic al unui mare poet al dragostei: “Ne-om aminti candva tarziu / de-aceasta intamplare simpla, / de-aceasta banca unde stam / tampla fierbinte langa tampla.// De pe stamine de alun, / din plopii albi, se cerne jarul. / Orice-nceput se vrea fecund, / risipei se deda florarul.” (“Risipei se deda florarul”). Accentelor eminesciene li se adauga vibratia la “marea trecere”, obsesia de neobisnuita intensitate a timpului. Daca nu e decat “umbratic joc, relief pe-un sarcofag in timp”, iubirea e totusi o intretinere a “arderii” care e viata, motiv suficient de invocare insistenta si de exaltare. Privita global, dincolo de cronologie, lirica lui Blaga infatiseaza deci o complexitate cu totul particulara, o dinamica interioara corespunzand miscarilor fundamentale ale sufletului poetului. “Temele” de care am facut mentiune sunt de fapt obsesiile definitorii ale autorului, nervurile principale ale organismului operei, nu teme in inteles obisnuit. Ele pot fi izolate numai analitic, in realitate apar amestecate si contaminate reciproc. Structura tematica nu epuizeaza, se intelege, realiatea operei poetice a lui Blaga. Ea arata mai mult resorturile poeziei decat poezia insasi. Pentru ca aceasta sa se constituie a fost nevoie ca substanta lirica sa-si afle un “limbaj” care s-o exprime: limbaj ca suma de elemente de comunicare artistica, asadar de imagini, articulate intr-un ansamblu semnificativ care e universul poetului. Universul poeziei lui Blaga e determinat de substratul ei si de tipul sau nivelul sensibilitatii poetului. Componentele fundamentale sunt cele doua planuri ale cosmosului real, asimilate succesiv (prin “Poemele luminii” si “Pasii profetului”) universului poeziei: cerul si pamantul. Cerul lui Blaga este “cadrul” infinit al materiei cosmice fluide, transparente, incoruptibile si deci eterne, curgand in valuri de lumina si concentrandu-se in soare si in stele. Cealalta componenta mare a universului artistic al lui Blaga e, spuneam, pamantul. Numit in generalitatea lui sau prin metafore ca gradina, padurea, campul (care nu sunt propriu-zis peisaje, fragmente ale spatiului terestru, ci substitute ale lui), pamantul e intr-un mare numar de texte, cadrul gesticulatiei lirice, tinut mereu sub ochiul interior. Dintre vegetale, cele mai frecvente in universul poetic al lui Blaga sunt iarba, cerealele, arborii, numiti generic sau numiti anume: brazi, stejari, goruni, arini, plopi, salcii si alti cativa aproape exclusiv arbori de padure. In general plante reductibile la suprafete colorate, fara parte lemnoasa care sa sugereze masivitatea opaca sau la care aceasta parte e coplesita de frunzis. Padurea lui Blaga e o padure de coroane, nu de trunchiuri. Frunzele si iarba sunt mai degraba produse ale luminii decat ale pamantului. Sublimarea materiei vegetale, maxima apropiere de lumina o ating florile, foarte frecvente, de aceea in opera poetului. De observat ca Blaga, care canta mereu florile – “florile” pur si simplu – sau trandafirul, crinul, brandusile, florile de mac, etc. – nu canta niciodata fructele: fructul e negarea florii, el sugereaza sucurile pamantului, nu lumina solara. Fauna universului poetic al lui Blaga e compusa, covarsitor, din pasari si insecte zburatoare, adica din elemente a caror contemplare intretine aspiratia spre cer, la care se adauga animale ale padurii si unele mitologice, intre care cel mai frecvent si mai semnificativ e unicornul (inorogul), caracterizat de catre poet astfel: “animal de o salbaticie de nedomesticit, dar superlativ sublimat totodata”. Universul nu e foarte bogat, ci redus la elementele necesare, “cerute” de tema fundamentala a poetului: aspiratia la “viata”, la existenta planetara, absoluta, aceea a cosmosului. Blaga asimileaza universului poeziei sale cerul si pamantul, dar nu lasa sa intre in acest univers (nu e vorba de o procedare deliberata, ci pur si simplu de fidelitatea poetului fata de substanta propriei vieti interioare si de consecventa in aceasta fidelitate) decat lucrurile care il pot exprima. Aceste elemente au o valoare metaforica, simbolica, nu plastica: ele reprezinta sau sugereaza “viata” si nu sunt contemplate ori invocate pentru “fizica” lor, ci pentru sensul lor; de aceea, ele nu sunt obiect de descriptie si imaginea lor e sumara: sunt pur si simplu, numite. Poetica e semnificatia lor metaforica – cerul, steaua, lumina, floarea, iarba, frunza, apa, etc. sunt la Blaga metafore – , intotdeauna aceeasi; prezenta unui astfel de element in poem e insotita de sugestia sensului lui maetaforic – de aici efectul artistic tulburator al unor poezii de o mare simplitate: “sta in cadru fara slava / mare pasare bolnava. / Nalta, sta sub cerul mic / Si n-o vindeca numic, // numai roua dac-ar bea / cu cenusa, scrum de stea // se tot uita-n sus bolnava/ la cea stea peste dumbrava”. In peste patru decenii de activitate literara, Blaga a scris aproape cinci sute de poeme, care compun o opera cat se poate de unitara. Poezia postuma a fost grupata de Blaga in patru cicluri: “Varsta de fier 1940-1944”, “Ce aude unicornul”, “Cantecul focului”, “Corabii cu cenusa”. Bibliografie: George Gana – “Analize literare”, Editura Albatros, Bucuresti, 1996 Andreea Stanescu
