Titu Maiorescu Titu Maiorescu s-a nascut la Craiova in 1840. Este fiul ardeleanului Ioan Maiorescu, profesor transilvanean cunoscut in epoca. Titu studiaza la Viena, unde traieste printre fii de nobili, el singur aproape sarac, sustinut baneste de B. D. Stirbei. Se dezvolta in el o mare vointa. La 19 ani isi ia doctoratul in filosofie in Germania si apoi licenta in drept la Paris. Este, pe rand, profesor universitar, decan, rector, academician, deputat si minstru. Spre deosebire de toti prietenii lui politici, mosieri cu vnituri sigure, el trebuie sa munceasca enorm pentru a se putea mentine. Titu Maiorescu a fost o personalitate impunatoare a societatii “Junimea”. A avut preocupari multiple in ceea ce priveste literatura si limba romana. 59774mpm16ojl5x In cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de critic cultural, Titu Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si civilizatia prin lucrarile sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul ca frumosul in arta nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Aceasta atitudine este binevenita intr-o perioada in care literatura era confundata cu istoria sau politica. Cea mai importanta lucrare este “O cercetare critica asupra poeziei de la 1867”, prin care delimiteaza poezia de stiinta. El arata ca poezia nu-si gaseste “materialul” in natura, precum celelalte arte, ci se creeaza din cuvant. Acesta trebuie sa raspunda la anumite conditii pentru a destepta “imagini sensibile in fantazia auditoriului”. Lucrarea este structurata in doua parti: “Conditiunea materiala a poeziei” si “Conditiunea ideala a poeziei”. In “Conditiunea materiala a poeziei” analizeaza conceptul de “forma” in arta. In poezie este necesar ca obiectul acesteia, cuvintele, sa fie concrete. Este recomandata folosirea limbajului cat mai putin abstract. De aceea, figurile de stil, “tropul in genere”, sunt foarte importante in realizarea limbajului poetic. “Conditiunea ideala a poeziei” se refera la “fondul” poeziei, care trebuie sa fie in stransa legatura cu forma. Pentru ca o poezie sa fie reusita, trebuie sa existe concordanta intre forma si fond, iar obiectele trebuie privite sub impresia sentimentului. Ideea poeziei este un sentiment sau o pasiune “si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul stiintific”. Maiorescu explica aparitia studiului sau de estetica ca o necesitate de inlaturare a mediocritatii. pj774m9516ojjl Un alt studiu este “Comediile domnului I. L. Caragiale” (1885). Aici, Maiorescu trateaza problema mediocritatii in arta. El sustine ca moralitatea in arta se deosebeste de cea din realitate si nu tine de aceleasi reguli. Afirma despre Caragiale ca el generalizeaza, incercand sa surprinda trasaturile etern valabile ale omului. Subiectul operei literare este luat din realitate, dar tratarea este ideal-artistica. Arta este o “finalitate fara scop”, ea nu serveste decat spiritului. Il face pe om sa se inteleaga in raport cu ceilalti si cu natura. Maiorescu vorbeste despre katharsis sau starea de inaltare spirituala. Omul este egoist, dar daca o opera literara il face sa-si uite pentru o clipa interesele proprii, atunci aceasta este o opera de valoare. Aceste idei apartin si unor personalitati universale, cum ar fi Schopenhauer, Kant, Aristotel si Hegel. Titu Maiorescu este primul critic literar. Prin spiritul sau polemic in care au fost scrise toate studiile, reuseste sa introduca criteriul estetic in aprecierea operei literare. De asemenea, introduce criteriul universalitatii. Exemplele date sunt nu numai din literatura romana, ci si din cea universala, pentru a putea raporta literatura autohtona la aceasta. Reuseste sa-si aprecieze foarte bine contemporanii si sa le gaseasca adevarata valoare. Unul dintre studii este “Comediile domnului I. L. Caragiale”. Altul este “Eminescu si poeziile lui” (1884). In acesta reuseste sa-si dea seama ca secolul XX va fi marcat de opera lui Eminescu si ca acesta va fi foarte apreciat. De asemenea, considera ca Eminescu a fost produsul propriului geniu si ca, oriunde s-ar fi nascut, viata lui ar fi fost aceeasi, air creatia la fel de valoroasa. Pune deci bazele mitului eminescian. In studiul “Poeti si critici” (1886) vorbeste despre valoarea operei lui Alecsandri: “A lui lira multicolora a rasunat in orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocul lui. In ce consta valoarea unica a lui Alecasandri? In aceasta totalitate a actiunii sale literare”. Tot in aceasta opera, Maiorescu sustine relativitatea criticilor si faptul ca unii poeti sunt considerati mai mult sau mai putin valorosi in functie de modul de apreciere a fiecarui critic in parte. De aceea, Alecsandri fusese defavorizat. Maiorescu sustine noile valori afirmate in literatura noastra in studiul “Directia noua in poezia si proza romana” (1872). Vorbeste despre Eminescu si Slavici, dar si despre pastelurile lui Alecsandri. Despre Eminescu afirma ca este “iubitor de antiteze exagerate”, dar il lauda pentru “farmecul limbajului, o conceptie inalta si pe langa aceste iubirea si intelegerea artei antice”. Maiorescu face si un studiu al folclorului pe care il apreciaza foarte mult si-l considera o sursa de inspiratie si un model in acelasi timp. Studiul se numeste “Asupra poeziei noastre populare” (1868). Aici lauda culegerea de poezii populare a lui Alecsandri. Maiorescu vorbeste despre caracterul anonim si colectiv al literaturii populare si apreciaza faptul ca opera nu e nicioadata a celui care a produs-o. In ceea ce priveste limba romana, Maiorescu isi exprima si de aceasta data parerea. In 1886 apare studiul “Despre scrierea limbii romane” in care impune scrierea fonetica, excluzand-o pe cea etimologica. De asemenea impune alfabetul latin si eliminarea celui chirilic. Alta probleme de limba care l-au preocupat au fost vocabularul si imbogatirea acestuia. Scrie studiul “Neologismele” (1881) in care sustine ca in limba nu trebuie sa apara cuvinte noi decat daca ele nu au sinonim si exprima o realitate noua. De asemenea sustine ca neologismele sa fie de origine latina pentru a putea fi asimilate mai usor. El angajeaza o polemica cu autorii “Dictionarului limbei romane” A. T. Laurian si Massim. Acestia auatineau purificarea limbii, adica eliminarea cuvintelor de alta origine decat cea latina. Maiorescu afirma ca acestea sunt de natura sa confere expresivitate si bogatie limbii si ca exista unele bine inradacinate in limba care nu pot fi schimbate foarte usor. Titu Maiorescu combate “stricatorii de limba” in doua studii polemice: “Betia de cuvinte” (1973) si “Oratori, retori si limbuti” (1902). In “Betia de cuvinte” tinta polemicii este “Revista contimporana” care lauda unii autori mediocri. Acestia, pentru a exprima o singura idee, foloseau o insiruire de sinonime fara rost. Titu Maiorescu ridiculizeaza discrepanta dintre forma si fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literara”. In “Oratori, retori si limbuti” evidentiaza proprietatile fiecaruia: “Oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi”. El ridiculizeaza discursurile limbutilor din vremea sa, si anume ale parlamentarilor romani. Acestia vorbeau mult, folosind cuvinte abstracte, dar fara a transmite o idee clara. Un al treilea mare domeniu de care s-a ocupat Maiorescu a fost filosofia cuturii. El scrie studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana” (1868) in care combate formele fara fond. Condamna faptul ca in cultura romana “s-au imitat si s-au falsificat toate formele civilizatiunii moderne”. Maiorescu se refera la faptul ca, din dorinta de a copia universalitatea, romanii au creat unele institutii care nu sunt potrivite pentru societatea romana a vremii. Astfel, forma acestora era conform standardelor externe, dar nu aveau un fond de functionare. Aceste institutii pot fi periculoase datorita superficialitatii si mediocritatii care le caracterizeaza. Maiorescu nu era impotriva dezvoltarii culturii, dar considera ca in felul acesta nu se poate realiza un progres. Valoarea studiului consta in faptul ca el combate non-valorile si mediocritatea. George Calinescu afirma despre Titu Maiorescu ca “e intai de toate un mare polemist, care stie sa traga profit din imprejurarea de a trai intr-o lume inferioara nivelului sau, punand in valoare arta de a corecta si admonesta”. Enumera cele trei mari ideologii lansate de Titu Maiorescu: potrivirea intre fond si forma, inaugurarea spiritului critic si “asezarea criticii in marginile adevarului, adica descatusarea ei de orice constrangere din afara” si considera ca “aceste puncte dadeau un caracter negativ”. Titu Maiorescu a avut preocupari vaste, acoperind multe domenii. Este autor de idei, cu un stil original, caracterizat prin spirit polemic, academic si ironic. De asemenea este primul critic literar si cultural, el directionand cultura in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Sub egida lui, s-a creat literatura marilor clasici. A stiut sa apecieze adevarata valoare a contemporanilor. A atras atentia asupra raportului cantitate-calitate, inclinand spre al doilea termen. Toate aceste mari realizari eclipseaza defectele celui ce a fost Titu Maiorescu.
