MIHAI EMINESCU - POEZIA DE INSPIRATIE FILOZOFICA
'Fara indoiala si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozofica si explicarea metafizica a lumii. Daca viata noastra n-ar avea sfarsit si ar fi fara durere, poate ca nimanui nu I-ar veni in minte sa se intrebe de ce e facuta lumea asa cum e facuta.'
Schopenhauer
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane, 'poetul nepereche' (Calinescu) creator al unei opere care strabate timpul cu forta nealterata, traind intr-o perpetua actualitate.
Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de durata, a facut ca 'toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita de el limbii nationale sa devina punct de plecare pentru intreaga dezvoltare ulterioara a vestmantului si cugetarii romanesti'.
Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea filozofica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizandu-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila. El insusi s-a proiectat cu vointa si neclintire in sfera specificului romanesc, spre care a adus intregul orizont de inteligenta si sensibilitate europeana.
Intre inzestrarile de baza ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential in rapida patrundere a operei lui spre sensibilitatea publica. De altfel fara aceasta insusire, nici celelate nu ar fi contat in definirea poetului. Niciodata pana la Eminescu, limba romana nu a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echlibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitatI desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza migaloasa cautare 'a cuvantului ce exprima adevarul'; iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termeni de 'lupta dreapta' ca pe o incercare de 'a turna in forma noua limba veche si-nteleapta'.
Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei, incercand sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.
Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui(Luceafarul), cunoasterea prin contemplare(Glossa), moartea.
Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva, dar ajunge la o solutie diferita de aceea a maestrului. ~n formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat reprezentarea mea:'Die Welt ist menine Vorstellung', declara el intr-o formula pregnanta. Aceasta inseamna reducerea intregii existente la planul unci al subiectivitatii?
Problema s-ar putea pune daca in esenta lui subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi autonome in raport cu obiectul cunoscut. Lucrurile stau cu totul altfel: subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi fenomenale pe care o supune procesului de cunoastere, ceea ce insemneaza ca intre subiect si obiect nu exista o diferenta de esenta; atat piatra supusa cercetarii cat si savantul care o cerceteaza sunt transpunerea in lume fenomenala a unei realitatI ce se afla dincolo de ei. Realitatea aceasta, care pentru Kant cadea in afara determinabilului, este pentru Schopenhauer mai putin enigmatica: ea este vointa.
Intre lumea reala a vointei si aceea a aparentelor fenomenale se afla un abis, peste care Schopenhauer intinde totusi o punte. Aceasta punte o alcatuiesc ideile, pe care el le intelege in sensul in care ele erau intelese in antichitate de Platon. Ideile obiectivizeaza vointa, dar nu in forma individualizata a fenomenelor, ci in aceea a esentelor.
De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat ca exista in noi ceva mai adanc decat noi insine: eul care si-a gasit sinele, acela care consta intr-o dezvoltare a puterii intelectualece depaseste limita ceruta de vointa, pentru serviciul careia s-a nascut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia careia iI revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii. Ceea ce intuieste un artist de geniu nu este insa fenomenul individualizat, ci ideea platonica incorporata in fenomen.
Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintifica ci o tema literara si sub raportul acesta ea se afla in prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteaza linia timpului, stabilind pe ea o epoca a genezei lumilor, o epoca a fabulei mitologice si o epoca istorica. Cand timpul insusi este vazut ca o functiune relativa ar fi absurd sa se atribuie autonomie, oricat de relativa ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezenta notiunea de timp istoric, dar, in general, geneza si mitologia sunt gandite de el ca modalitatI ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfasoara in determinari istorice, cronologice, ci in forme speciale pe care le determina fiecare opera in parte.
~ntrucat priveste actul cunoasterii, temeiul lui este intuitia, care nu este o simpla functie a simturilor, ci o conlucrare cu intelectul. Schopenhauer imparte obiectele 'pentru subiect' in patru clase: reprezentarile empirice, supuse formelor a priori ale intuitiei; conceptele, considerate ca prelucrari ale materiei intuitive prin ratiune; timpul si spatiul ca pure intuitii; in fine, subiectul insusi, reprezentandu-se pe sine nu ca moment cunoscator, ci ca moment volitiv. Aceasta clasificare se intalneste si la Eminescu.
Cand vine chestiunea de a formula lucrul in sine, ne lovim de peretii tari ai relativitatii reprezentarii. Nu ne ramane atunci decat sa intuim in marginile experientei substanta absoluta, iar mediul cel mai sigur este propriul nostru subiect, infatIsand locul oricarei realitatI. Prin mijlocirea trupului meu cunosc 'Das Ding an sich' al fiintei mele, vointa. 'Der Wille ist die Erkenntnis a priori des Leibens, und der Leib die Erkenntnis a posteriori des Willens'. Celelalte lucruri nu-si arata decat superficia, adica reprezentarea, fiinta lor intima ramanand misterioasa. ~nsa prin analogie cu ceea ce se petrece in mine cand un motiv ma determina si trupul meu se misca, inteleg ca elementul indentic al oricarui fenomen este aceeasi vointa, vointa de a exista. Aceatsa este forta care misca universul, cu deosebirea ca forta este un atribut al materiei, in vreme ce vointa este un factor spiritual. Scoasa din orice determinatie, vointa aceasta este un concept gol, e neantul insusi. Metafiziceste vorbind, numai formele eterne sunt 'reale', ele singure alcatuid scopul naturii fenomenale. Indivizii sunt accidente ale vesnicei deveniri.
Atat la Scopenhauer cat si la Eminescu se intalneste idee de singuratate a geniului. El este expresia cea mai inalta a descatusarii prin arta si reprezinta depasirea, pana la negarea lucrului in sine, a celor doua stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativa si abstracta si se reaseaza in indiferenta obiectului atemporal. Recinoscand identitatea metafizica a tuturor fiintelor, geniul cade in izolare. El devine inapt de a mai gandi in comun cu ceilaltI, si oamenii, zdrobitI de superioritatea, adica de largimea sferei sale de gandire, il ocolesc.
Morala lui Schopenhauer este astfel o prelungire a esteticii, scopul ei fiind distrugerea prin cunoasterea ideilor platonice a esentei insasi a fenomenului. Principiul ei de baza este lethargia stoica, alungarea grijilor individuale de care se leaga durerea, prin asceza si euthanasie.
Aceasta sunt pe scurt ideile lui Schopenhauer si prin ele am exprimat aproape integral si gandirea lui Eminescu.
Cat vorbind despre timp poetul are o idee foarte interesanta pe care o exprima si in Glossa. 'Reprezentatia e un ghem absolut unul si dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul si experienta, sau si un fuior; din care toarcem firul timpului, vazand numai astfel ce contine. Din nefericire atat torsul cat si fuiorul tin intruna. Cine poate privi fuiorul abstragand de la tors are predispozite filozofica'.
Doi mentori de-ai tanarului poet au fost Aristotel si Platon. Unele idei filozofice apartinand acestora au fost folosite si in opera lui Eminescu. Prezint citeva idei preluate de la Aristotel: ,, creatia se identifica cu moleculara faramitare si curgere de mase siderale in aschii si in pulbere astrala', astfel
,,Pe-ale cerurilor campuri, maini albastre culeg miere
Pe campiile albastre ale cerurilor nalte'; existenta unui Dumnezeu motor, unui Principiu prim, Unul in alte conceptii precum cea a lui Plotin sau existenta acelui pe care gandirea ascetica orientala refuza sa-l circumscrie intr-un termen si ii spune: Cel Fara De Nume. Poetul proclama existenta unu Dumnezeu personal si exprima exigenta ca ,, mosneagul plin de zile', care seamana stele si sori in tacerea ,,inaltimilor albastre sa nu fie un dusman ci un Parinte (in Rugaciunea unui Dac). Se va observa ca Eminescu nu ne va spune niciodata cine este raspunzatorul pentru materia ale carei forme schimbatoare suntem noi insine si nici de unde a venit ea. Ca ea are un substrat imaterial este afirmat de mai multe ori in scrierile sale, dar confirmarea trebuie cautata, si dupa Eminescu, ca dupa Aristotel, in materia insasi: ,, Care e substanta imateriala in univers? - e intrebarea ce ne-o punem - Materia e raspunsul'. Ceea ce o sustine este un elan vital ce se afla in materie, chiar daca nu este din materie, intocmai ca si vantul, care se misca in spatiu, dar nu este al spatiului. Universul care se desfasoara in admirabile fantasmagorii sub ochii nostri este domeniul de revelare si manifestare a lucrului in sine, vointa sau idee ce strabate si informeaza cu sine atit natura cat si pe om. De altfel, conceptia lui Aristotel asupra lumii este: elementele fundamentale sunt apa, foc, aer pamant. Planetele, stelele fiind considerate divine sunt alcatuite dintr-o a cincea susbstanta: cvintesenta. Deoarece cea mai divina functie este cea de a gandi si cum planetele sunt divine rezulta ca ele gandesc, deci sunt vii. Astfel ca stelele ca si animalele, plantele sunt vii: Ce le mentine intr-o continua miscare? Aristotel credea ca exista o forta divina: ,, nemiscatul miscator', in afara sistemului care misca in schimb este fixa, de aceea este deasupra celorlalte. Aristotel compara aceasta forta cu cea a iubirii care misca in suflete fara a fi miscata. Conceperea lui Aristotel se apropie intrucatva de cea a lui Platon, Aristotel studiind mult pe acesta din urma.
In ceea ce priveste cunoasterea se observa diferenta dintre filozoful antic si Eminescu caci Eminescu foloseste cunoasterea prin detasare (ex.Glossa, Oda in metru antic) pe cand Aristotel cunoaste prin implicare. Definitia cunoasterii in conceptia lui Aristotel ca si in cea a lui Platon este: cunoasterea umana este ca un sistem potential unificat: stiinta nu era o ingramadire intamplatoare de fapte, ci organizarea lor intr-o explicatie coerenta a lumii. Dupa Aristotel ,, toti oamenii au sadita dorinta de a cunoaste', deoarece fiecare din noi trebuie, spunand mai limpede, sa fie identificat cu inteligenta sa, iar ,, actul inteligentei este viata'. Totodata ,, Omul trebuie sa se imortalizeze pe sine, facand totul pentru a trai in conformitate cu elementul cel mai elevat din el, caci daca acest element ocupa un loc restrans ca volum, prin forta si valoarea sa reprezinta mai mult decat restul. Cunoasterea se imparte in: cunoastere practica ( care are ca scop) producerea cea creatoare (are ca scop) actiunea iar cea teoretica (are ca scop) adevarul. Aristotel crede ca cunoasterea, care este intelegerea noastra asupra realitatii, este fundamental intemeiata pe observatiile perceptiei. Acordand Formelor abstracte rolul hotarator in ontologia sa, Platon a fost obligat sa considere ca intelectul, mai curand decat perceptia, este lumina ce scruteaza realitatea. Asezand lucrurile individuale sensibile in centrul atentiei, Aristotel a considerat ca flacara calauzitoare este perceptia senzuala. Perceptia este sursa cunoasterii, dar nu cunoasterea insasi.
Potrivit lui Aristotel, ' suntem de parere ca avem cunoastere absoluta despre un lucru cand credem ca stim cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui si nu a altuia, si apoi cand am inteles ca este imposibil ca el sa fie altfel decat este.' Prima conditie pusa asupra cunoasterii este cauzalitatea. Cuvantul 'cauza' trebuie luat intr-un sens larg: el reda cucantul grecesc aitia, pe care unii prefera sa-l traduca prin 'explicatie'. A explica un lucru inseamna a spune de ce este asa: a spune de ce anume este asa, inseamna a mentiona cauza sa. Aristotel a fost un neobosit colectionar de fapte. El era ' un scrib al Naturii care si-a inmuiat penita in Gandire.'
Din filozofia platoniciana Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intima, mai severa si mai nobila in totala sa libertatetate fata de schemele dogmatice: 'Nu ne mustrati preotii , daca n-avem sfintii nostri': privirea mortii ca o posibilitate de a evada, astfel chiar in clipa in care poetul contempla Moartea milostiva, ca evaziune si rasplata si o invoca pentru sine:' O stinga-se a vietii fumegatoare facla,Sa aflu capataiul cel mult dorit in racla '(O, stinga-se a vietii), va simti urcand din cosciugul intunecat al apelor infernale tanguirea scanteilor. Coplesite de negrul suvoi, ele aspira numai sa iasa din nou la suprafata (si va iesi,intr-ade var , dar fara memorie, pentru ca au baut apa din Sete (mitul lui prezent in Republica), si cer - chiar daca, devenite experte datorita existentei lor 'consumate', nu-i ignora dezamagirile si durerile - un singur bine, acela ce nu va fi niciodata acordat omului: eternitatea. O alta idee este cea ca timpul care, imbatranind cu noi, face din trupul nostru un sicriu, fiind vechea figura a lui corp/semn (funerar), deci mormant pe care o gasim si la Platon si pe care traditia ermetica o mosteneste si raspandeste, indemnand la dispretuirea mormantului pe care il ducem cu noi pentru ca alimentam in noi in fiecare clipa o moarte ce traieste in noi - moartea vie - numai ea nemuritoare.
Unul dintre principiile fundamentale care ii anina gandirea lui Platon este ierarhia verticala a fiintei: suntem fapturi inferioare, traind in crevasele pamantului ca viermii; deja exteriorul pamantului ('al adevaratului pamant'), cu fapturile lui care se deplaseaza in aer in acelasi chip in care noi ne deplasam de-a lungul marilor, este aidoma paradisului pentru noi. Aceasta viziune schitata in Phaidon se precizeaza in Gorgias, unde locuitorii Adevaratuluin Pamant traiesc in Insulele Fericitilor inconjurate de oceanul de aer. Platon pune metensomatoza (reincarnarea sufletului in mai multe trupuri spre deosebire de metempsihoza care ar fi animarea mai multor trupuri succesive de catre un suflet) in centru scenariului sau religios. Intr-adevar sufletul filozofului desavarsit va avea sansa de a fi trimis in regiuni superioare ale cosmosului spre a contempla timp de cateva mii de ani Ideile Eterne, dupa care va fi din nou expus contactului degradant cu un nou timp. Daca el isi invinge trupul vreme de mai multe reincarnari succesive, sufletul va ramane vesnic in contact cu Ideile incoruptibile. Dar daca nu rezista dorintelor trupului, el va savarsi prin a renaste in conditii din ce in ce mai defavorabile: la limita inferioara a treptelor reincarnarii masculine se afla tiranul, apoi reancarnarea in femeie (desi crede inegalitatea politica a femeii cu barbatii, Platon le considera inferioare ontologic, totusi.)
Nasterea, la Eminescu, ne intemniteaza, moartea ne face sa trecem dincolo de cercul facilitatii, ne elibereaza. De aceea, 'a inchega' are in fata nu verbul 'a pieri', ci 'a strabate', care vrea sa sugereze tocmai ideea de depasire, de trecere dincolo. Verbul 'a se naste', pe care il gasim intr-o redactare a Scrisorii I: ' Odata-n mijlocul eternitatiiSe naste ori si care muritor'este inlocuit in versiuni succesive cu 'a inchega', in acceptiunea de a pietrifica, a intemnita. Expresiei eminesciene:'Astfel in mijlocul eternitatiiInchegi pe ori si care muritor' ,'In mijlocul veciei pe-oricare il inchegi' ii corespunde 'sufletu inchis in timp' care trimite tocmai la trup ca inchisoare a sufletului. Tasnita din vesnicie, devenirea se desfasoara in temporalitate, in care de intemniteaza spiritul. Aceasta captivitate in timp,care completeaza captivitatea in timp (notiune platonica) este simtita ca o degradare in neoplatism si groaza. A deveni eternitate, este singurul mod de a te identifica cu Dumnezeu, adica de a fi. Trecerea, trist privilegiu al omului, este si semnul nefiintei lui pe plan Copii nimiciniciei'. Iata de ce trupul (receptacol al unui timp - moarte) este si mormant:
'Si tu-n en, pe or ce fibra, pe or ce raza de gandire
Misti cumplita ta putere.Astfel fara contenire
Or ce pas il face-n lume, e un pas intre mormant.'
Odata nascuti, murim asadar intr-un corp in care este mormantul pe care-l duci pretutindeni cu tine. Astfel este un motiv de bucurie pentru poet gandul de a dispare fara posteritate:
'Putin imi pasa daca cu mine voiu spori
Multimea care numai se naste spre a muri
Din leaganul acelor sicriu nu s-a facur
Ce-avura fericirea de-a nu se fi nascut.'
Apare problema eternitatii subliniata prin intrebari de felul:'Cu ce au pacatuit, ce greseala au facut oamenii, pentru a fi lipsiti de nemurire? 'Durata pe care o asigura eu-lui reancarnarile ciclice, aceasta vesnicie impersonala, nu este decat o imagine deformata a nemuririi, adica a eternului absolut. O mie de ani si o zi: ce diferenta exista intre aceste doua intervale, vazute din perspectiva duratei eterne?
'Copii nimicniciei
Caci ce sunt mii de mii de ani
In cumpana veciei?'
In opera eminesciana, locul la care se intoarce sufletul nu este bine determinat. S-ar putea spune ca destinul sufletului, in chip generic, reantoarcerea lui la stele:
'Ai stiut tu, cumca moartea e un caos de lumina,
Ca la firea veciniciei te-astept stelel ceresti?'
Dar aceste lumi solare in care vom dainui:'prin lumile de soare in care-om dainui' (De-as muri ori de-ai muri); aceasta moarte, care este o vesnicie inflorita cu sori: 'O moartea-i un secol cu sori inflorit' (Mortua est!) ne fac sa ne gandim la Empireul extracosmic al lui Platon, acea lumina solara de neanchipuit, lacas al divinitatii si principiu si sfarsit, varsare si izvor al sufletelor. In urmatorul citat acest lacas este identiificat cu Campiile Elizee, pe care parerea curenta le aseza in cerul stelelor fixe:
'Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt si mare,
Colo unde te-asteapta toti ingerii in cor,
Ce-n toana tainic, dulce a sferelor cantare
Colo in Eliseu! ' (La mormantul lui Aron Pumnul)
Referitor la stele fixe si la muzica astrilor, putem spune ca sunt doua teme prezente atat la Platon cat si la Eminescu.
Dupa Aristotel parem surzi la muzica sferelor, desi ea insoteste intreaga noastra existenta, de la nastere pana la moarte caci traim in inima Cintecului Vesnic si, tocmai de aceea, nu santem constienti ca-l auzim, asa cum, in mod normal, nu ne auzim nici inima.
In intregul lui, universul pitagoreic este o imensa sfera, avand ca mijloc 'focul central' ('Vatra lumii' sau ' Altarul lui Zeus') si fiind marginit in exterior de 'focul suprem'. Intre samburele de foc al universului si invelisul lui incandescent se rotesc 10 sfere concentrice, care poarta corpurile divine, insufletite ale astrilor. Miscandu-se, fiecare corp celest produce o nota, a carei inaltime e determinata de viteza rotirii astrului respectiv. Cum distantele celor 10 sfere fata de focul central sant stabilite pe baza legilor armoniei, notele emise continuu de astri se armonizeaza si dau, impreuna, 'muzica sferelor'.
Opera a Arhitectului divin (Parintele sau Demiurgul), Universul platonician este, ca si cel pitagoreic, rezultatul unui 'calcul' matematic. Ca geometru, Demiurgul lui Platon daruieste trupului lumii forma sferica, pentru ca sfera e figura perfecta 'si cea mai deplin asemanatoare siesi'. Cum imperativul creatiei e perfectiunea si cum perfect este doar intelectul, trupul sferic al lumii trebuie sa fie viu si inzestrat cu inteligenta divina. Cosmosul e asadar o imensa fiinta vie si rationala, animata si miscata de Sufletul Lumii pe care Zeul 'l-a plasat in centrul Universului si l-a intins apoi de-a lungul tuturor partilor sale si chiar in afara, in asa fel incat sa-i invalui trupul'. Trupul divin al Universului nu are ochi si urechi, pentru ca nu exista nimic de vazut si de auzit in afara lui; nu are nas si gura, pentru ca in afara lui nu e nici aer de respirat, nici hrana de mancat; 'nu poate pierde nimic si nici nu poate primi nimic din afara, pentru ca in afara lui nu exista nimic. In interiorul acestui univers autarhic, cele 8 sfere concentrice ale astrilor se invartesc in jurul Fusului Necesitatii si in Jurul Coloanei de Lumina care strabate Pamantul (nucleul lumii), unindu-l cu cerul si joaca rolul indeplinit in gandirea mitica de Axa lumii (Axis mundi). Pe fiecare
sfera celesta se afla o sirena, care emite nota sferei respective si totalitatea acestor sunete da muzica sferelor. Dupa separatia aristotelica dintre materie si forma, cosmosul isi pierde caracterul de divinitate pe care il avea la Platon. Dar daca universul insusi nu mai este un zeu, el ramane creatiunea zeului si pastreaza nostalgia creatiunii fata de creator. Miscarea astrilor e, de aceea, la Aristotel, rodul atractiei pe care divinitatea o exercita asupra materiei, rodul 'iubirii' sau al nostalgiei materiei spre o alta forma. Explicatia aristotelica este preluata si de ganditorii crestini:la Thomas de Aquino, 'motoarele ceresti' sant ingerii - inteligente ce guverneaza fiecare astru impunandu-i miscarea, expresie a unei 'dorinte intelectuale', a nostalgiei divinului.
Primele poezii ale lui Eminescu aduc acelasi lexic si acelasi repertoriu imagistic conventionalizat, derivat din modelul cosmologic platonician implicit al poeziei pasoptiste. Curand insa poezia eminesciana depaseste faza simplei perpetuari a recuzitei poetice traditionale si aspira sa recupereze temeiurile originare ale viziunii inaintasilor. Procesul de motivare a limbajului poetic prin recuperarea sensurilor sale originare e vizibil din primele variante ale poemei Ondina (Serata, 1867; Ondina - fantasie, 1869).
'Serata' insemneaza 'magia aurie' a muzicii, caci ariile si dansul plutitor al 'barzilor' si al 'nimfelor' ('dantandele fiinte albe') se insereaza muzicii sferelor si dansul astrilor, intalnind, sub semnul vrajii, legea muzicala a ordinii cosmice:
Muzica sferelor: seraphi adoara
inima luminilor ce-o inconjioara
Dictand in cantece de fericire
Stelelor tactul lor sa le inspire
Si-apoi cum colorile adun-un soare
Concurg cantarile intr-o cantare.
Substratul pitagoreic si platonician este restituit in versurile citate din Serata si in notele marginale, prin care Eminescu depaseste etapa asumarii unei conventii poetice (gen 'pleiada auroasa' din La mormantul lui Aron Pumnul, sau 'geniul luminii' din Muresanu) si se indrumeaza spre recuperarea sensurilor originare ale termenilor poetici traditionali. 'Inima lumilor' (platonicianul 'Suflet al lumii') e adorata de serafii-puteri (sufletele sau inteligentele angelice ale astrilor) si aceasta miscare de adoratie, mobil al miscarii universului, este guvernata de legea proportiei armonice, tradusa muzical prin cantec. In ecuatiile eminesciene, legea proportiei divine se traduce si cromatic, prin tonurile curcubeului (culorilealegile), a caror fuziune e Soarele ('Totul') sau lumina pura.
Substanta lumii e, in Ondina, lumina, iar legea ei este culoarea si cantecul. In ultima varianta a poemei (Eco, 1872) viziunea aceasta, reluata, e tratata in maniera ironiei romantice si 'serata' devine visul iluzoriu al unei naturi pustiite si ruinate:
Un suier in noapte, prin codri, un vant
Un freamat si totul dispare
Si nori se-ncretesc risipiti si s-avant.
In luna stau stancile rare-
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Batrane.
Elementele platoniciene din Ondina se pastreaza insa integrate definitiv figuratiei poetice eminesciene, care le reactualizeaza, in contexte diferite, chiar dupa ce (in Memento mori, Scrisoarea I, Luceafarul etc.) abandoneaza modelul cosmologic platonician. Corespondentele legii armoniei in culoare si cantec stau la baza subtilelor sinestezii din Demonism: in spatiul celest al divinitatii rele (opus 'temnitei' sau 'raclei' care e lumea),
In loc de aer e un aur,
Topit si transparent, mirositor
Cand ingeri canta de asupra raclei
In lumea cerurilor - ele-albesc
Si pe pamant ajung tandari duioase
Din cantecul frumos
Exista, in vocabularul poetic eminescian, o serie de termeni care s earticuleaza, in adanc, viziunii cosmologice platoniciene si care supravietuiesc fazei romantic-pasoptiste a poeziei sale, devenind imagini-nucleu ale operei. Sa amintim, dintre acesti termeni, doar lumina, cantecul (avand ca varianta pitagoreica muzica a sferelor), dansul (mai ales cu variantele zbor sau plutire, caracteristice miscarilor hipnotice ale personajelor eminesciene, purtate parca, de o vointa necunoscuta lor, in ritmul unei muzici imperceptibile) si gandirea divina sau angelica ce transpare in imaginea Ondinei ('Idee/Din planul genezei') sau, mai frecvent, in imaginea femeii-inger (atat de inrudita, prin fiica de rege din Inger si demon, prin ingerul-raza din Povestea magului si Muresanu, sau prin Onde-Maria din Umbra mea si Sarmanul Dionis cu angelica Iulia din poemul Conrad al lui Bolintineanu.)
Poezia eminesciana insasi e echivalenta (cu exceptia momentelor de criza sau de 'tortura' a gandirii) cu cantecul, si nu cu verbul. Valoarea primordiala in ordinea lumii o detine cantul (muzica sferelor ca lege cosmica, sai incantatia magica), numarul (in Scrisoarea I, dascalul 'sprijina lumea si vecia intr-un numar') si gandul, care se traduce, nemediat de cuvant, in existenta cosmica: in Muresan, divinitatea inspirata de cantec 'cugeta lumi noua' ; in Intr0o lume de neguri, geniul luminii se desprinde din negura primordiala cand e atins de 'razele mari a gandirii '. Cuvantul apare ca o realitate secunda, care nu este, ci doar 'exprima adevarul' si se poate, de aceea, instraina in istorie, devenind 'vorba', 'cuvinte goale', 'minciuna', 'fraze' etc. Muzica sferelor rasuna pana tarziu in poezia eminesciana dar, in momentul in care modelul cosmologic platonician e abandonat, armonia muzicala a lumilor isi pierde sensul pitagoreic: in Ca o faclie, muzica sferelor e iluzia creata de un rau fundamental, de nuanta schopenhaueriana ('prin care o muzica de sfere,/A carei haina-i farmec, cuprinsul e durere'). Cantecul lumilor devine, in Glossa,
cantecul inselator al lumii, cantec de sirena, aducator de moarte ('Cu un cantec de sirena/Lumea-ntinde lucii mreje'). In Scrisoarea V, 'dulcea muzica de sfere' devine perceptibila doar in starea de gratie a poeziei, care o 'aude cum se naste din rotire si cadere' - rotire si caderea trimit aici la rotatia astrilor lui Platon, care descriu o spirala printr-o dubla miscare de ascensiune si coborare. In Memento mori, aceasta dubla miscare, necesara mentinerii lumilor in fiinta, e descompusa nelinistitor, absolutizandu-se caderea, cu sentimentul agoniei lumilor in prabusire:
Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume ce pe nesimtite cade?
Oceanele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza a arfe-antice suspinare aeriana,
Poate ca in vai de caos ne-am pierdut de multde mult.
Vom incerca sa facem o scurta trecere in revista a celor mai importante poezii filozofice, comentand alcatuirea lor si trecand in revista ideile si motivele filozofice intalnite.
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatiei omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.
Apare si aici problema geniului. Pentru a demonstra aceasta uriasa forta de gandire, Eminescu proiecteaza o superba imagine poetica a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice impotriva societatii mediocre, incapabila sa sesizeze, sa promoveze si sa sustina valoarea adevarata. Tabloul cosmogonic, care asimileaza si retopeste, intr-o viziune proprie, idei si motive din vechile scrieri indiene (Rig-Veda), din miturile grecesti si crestine, din Kant si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurand haosul geneza si moartea unversala.
Haosul este sugerat prin imperecherea fantastica a absentelor 'La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta..', realizata stilistic prin alaturarea antitetica a materiei verbale: fiinta-nefiinta; nu se ascundea nimica-totul era ascuns; patruns-nepatruns; lume priceputa-minte s-o priceapa. Haosul in viziunea lui Eminescu este indefinit(prapastie, genune, noian intins de apa), invizibil ('caci era un intuneric ca o mare far-o raza'), lipsit de viata si vointa, fara constiinta de sine ('n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa'), dominat de nemiscare absoluta: 'si in sine impacata stapanea eterna pace'.
Geneza este tulburatoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poetica. Pcea eterna a increatului este tulburata de miscarea initiala a unui punct creator, care face din haos 'muma', iara el devine Tatal: 'Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stapanul fara margini peste marginile lumii.'
Prin forta sa demiurgica, negura eterna se desface in fasii, apar galaxiile ('colonii de lumi pierdute'), sistemele solare, soarele, pamantul si luna. In acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic care anticipeaza pasajul satiric din partea urmatoare a poemului. Vazuta prin ocheanul intors al infinitului, lumea este alcatuita din 'microscopice popoare' fixate pe o planeta cat firul de praf, iar oamenii 'musti de-o zi' - exponenti ai vointei oarbe de a trai, ai mecanismelor egoiste, care se succed generatii si se cred minunati uitand cu totul 'cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata'. Eminescu gaseste o comparatie extrem de plastica pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei. Galaxiile in ratacirea lor sunt ca firisoarele de praf plutind intr-o raza de lumina care patrunde intr-o camera obscura: 'Cum s-o stinge, totul piere ca o umbra-n intuneric,/ Caci e vis al nefiintei universul cel himeric.'
Ideea ca viata e vis al mortii eterne apara adeseori in poezia lui Eminescu( Memento mori, finalul poeziei Imparat si proletar). Motivul este preluat de la Schopenhauer.
Stingerea universului, sfarsitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia-motiv mitic fundamental, apare la Eminescu intr-o proiectare succesiva fabuloasa, mai intaI ca o moarte termica a sistemului solar, urmata de un colaps gravitational, de o prabusire a 'planetilor' scapatI din franele luminii si apoi, treptat la dimensiuni inimaginabile, de diparitia stelelor, de intunecare a orizonturilor cosmice, de oprire a timpului 'timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie' si de recaderea tuturor ce-au fost pana atunci in miscare 'in noaptea nefiintei', pentru a incepe impacata in sine 'eterna pace', haosul primordial.
Viziunea aceatsa enorma valorifica datele mai noi ale astrofozocii moderne, pe care Eminescu le armonizeaza cu alte ecouri din mitofilozofia escatologica a lumii, pentru a recompune o imagine poetica de o mare putere de plasticizare, emotionanta prin capacitatea de a conferi corporalitate lirica unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tacerea universala, increatul. Aceasta valorificare a stiintei o intalnim si in poezia La steaua.
Luceafarul incepe cu o formula consacrata a basmelor populare si cu ajutorul ei izbuteste sa starga de la inceput ideea de timp istoric si sa creeze totodata ideea unui timp fabulos, prielnic infloririi miturilor si desfasurarii alegorice:'A fost odata ca-n povesti'.
Poetul o face pe Catalina(o prea frumoasa fata) sa pluteasca intr-o atmosfera de vraja nocturna si sa fie dominata de nostalgia cerului, ceea ce pare a intinde punti de intelegere intre ea si Hyperion(hyper-ion, pe deasupra mergatorul, cel ce nu este fixat intr-o conditie individuala ca noi toti, ci care trece peste destinele noastre). Ea se situeaza pe o pozitie medie de pe care se poate inalsa catre Luceafar sau cobora spre Catalin. Fire dionisiaca, atrasa pentru o clipa de sentimentul eternitatii, il alege pe fiul pamantului, considerand ca e mai apropiat de conditia ei de muritoare.
~n tabloul al treilea al poemului Luceafarul intreprinde o calatorie cosmica. Zborul Luceafarului este un prilej pentru poet de a sugera haosul, geneza, evolutia lumilor astrale, extinctia, aidoma Vedelor din literatura indica sau asemenea poemului Scrisoarea I, partial Rugaciunea unui dac. Fiul cerului de misca intr-un spatiu uriesesc si cuvintele lui masoara distantele ce-i despart. Iar in parcurgerea acestor distante despartitoare uriase masoara in acelasi timp si tensiunea inalta a sentimentelor de care este el insufletit.
Este o calatorie regresiva pe linia timpului, in cursul careia Luceafarul traieste in sens invers istoria creatiunii, pana cand ajunge, in spatiu, deasupra liniei ce desparte cosmosul de metacosmos, iar in timp, in momentul initial al procesului cosmogonic si chiar, dincolo de acesta, in acel vacuum originar ce precede geneza lumilor mensurabile. Acolo unde el ajunge lipsesc conditiile cunoasterii umane- ale cunoasterii imaginate in spirit kantian: nici spatii pe care sa se fixeze hotare, nici timp, care acolo incearca zadarnic sa se nasca din goluri. Dar golul, vacuitatea, este patruns de o sete care soarbe, de setea oarbei uitari, a scopenhauerienei Nirvana. odata cu stingerea mijloacelor de cunoastere se stinge si organul cunoscator- ochiul care cunoaste- si peste totul se intind apele oarbe ale nimicului. Uriasul, ale carui aripi cresteau in cer si care strabatea ca un fulger printre lumile de stele, depaseste astfel creatiunea si isi defineste pe calea aceasta natura: el este mai presus de spatiu si timp, este mai presus de moarte. Aceasta este conditia lui, prin aceasta este asemanator lui Dumnezeu, care-l face constient de eterniatea si ubicuiatea lor. Forma originara, el este ursit eternitatii; eternitatea il oboseste insa si Hyperion cere incadrarea in seria lumii fenomenale, dispersarea in haos, stingerea in repaosul etern. Demiurgul nu-i poate indeplini aceasta dorinta, dar in schimb ii ofera cateva valori compensatorii de natura generala. Cate nu poate fi natura generala, in haosul lumii, scotand lumea tocmai din haos? Asa s-ar putea ajunge si din devenire intru devenire la devenire intru fiinta (C. Ciopraga). Ce extrordinara lectie ii da Demiurgul Luceafarului- el nu-i spune :'noi sunte sortiti sa ramanem muritori si reci'. Dimpotriva, ii da nenumerate chei pentru a iesi din letargia etenitatii. {i atunci cand Parintele propune lui Hyperion sa-i dea puterea sa stabileasca cu armele, dreptatea si taria pe fata pamantului, el nu se adreseaza geniului contemplativ, ci titanului activ. Hyperion sinte opresiunea legii divine de sub imperiul careia doreste sa se sustraga; el simte totodata chemarea conditiunii umane. Conflictul intre divin si uman, intre cer si pamant se desfasoara de data acesta in constiinta personajului.
Titanismul se realizeaza in acelasi timp si in conditiile accesorii in care se manifesta actiunea personajului. Eminescu are aici - si in numeroase alte momente din opera sa- viziunea spatiilor infinite; el are totodata un sentiment particular al timpului, care in opera lui se coloreaza adeseori in sens mitologic. El are pe deasupra insusirea de a gandi timpul in forme negative: o fiinta organica supusa fenomenului mortii, care-o transforma in eternitate- eternitatea inexistentei. {i il gandeste uneori in scurgerea lui eterna, un timp lichefiat, care te ploua oriunde si oricand:'De deasupra-ti si-mprejuru-ti vremea parc-auzi cazand/ Ici in valuri tanguioase, colo dulce picurand'. Etern in existenta lui; gigantic in repartizarea lui in faze istorice si mitologice; redus la planul unui prezent etern: indiferent de formele in care e gandit, timpul se asociaza prin proportiile sale proportiilor infinite ale spatiului si laolalta definesc geniul titanian al actiunii Luceafarului, actiune determinata la randul ei de tensiunea inalta a sentimentelor.
Lumea necesitatii si lumea contingentei nu s-au intalnit. Dar s-au cautat. {i daca Luceafarul se trage indarat in nefericirea sa de a fi 'nemuritor si rece' lumea aceea de jos a invatat sa-si ridice privirele catre el, sau catre altul ca el, de parca ar sta sa sparga cercul sau stramt, in case doar norocul o petrece.
Geniul este cel care stie despre sensurile generale ale sinelui, despre legi si necesitate. Daca geniul seamana cu Luceafarul, este fiindca poarta in el generalul. Sa coboare el in aceasta lume a celor trecatori nu poate, chiar daca o clipa ar dori-o. Sa ridice de-a dreptul individualul la ordine, la lege, la general(s-o faca astru pe Catalina) nu ii este dat.
Si totusi trecerea geniului prin lume, ca si trecerea lui Hyperion- pe deasupra mergatorul- lasa in urma o dara de lumina si un zvon al ordinii.
Glossa a fost vazuta uneori ca o simpla scamatorie de idei si legata alteori in mod direct de satira; poezia a fost considerata in cele din urma ca un fel de 'decalog al izbavirii spiritului de amagirile clipei'. Strofa-tema(nucleu) introduce prin limbaj gnomic ideile fundamentale ce urmeazasa fie argumentate prin imagini artistice de o mare simplitate si profunzime.
Glosarea, detalierea explicativa, pe care o realizeaza Eminescu in strofele urmatoare, amplifica raportul initia; intre 'vreme' si 'om'- asupra caruia mediteaza- pe trei planuri: al timpului, implacabil, ca orice dimensiune cosmica; al societatii, trecatoare in evolutia ei; si al omului, ca fiinta fragila fata de timp si de lume, dar entitate ganditoare in univers. ~n functie de acesti termeni-cheie se structureazaariile de semnificatie ale textului, marcate: pentru timp, de prezenta cuvintelor vreme,clipa,viitor,trecut,prezent, mii de ani; pentru societate, de substantivul colectiv lume, dar si de alte cuvinte din aceeasi sfera de referinta: de-o parte, in colt, pe alaturi, ca la teatru, arta, masti, piesa, guri, gama, actori; pentru om, de prezenta insistenta a pronumelui personal tu si a diverselor forme accentuate si neaccentuate, precum si a formelor verbale de persoana a doua singular: te-ntreaba, socoate, ramai.
Aceasta asezare are consecinte deosebite pentru evidentierea ideilor propuse de Eminescu, pentru ca fiecare strofa este construita pe o antiteza: fie intre timp si om, fie intre lume si om, ceea ce corespunde fie perspectivei filozofice, fie celei morale, pe care le adapta poetul in meditatia sa asupra conditiei umane in univers.
Strofele de mijloc, conform schemei glossei, dezvolta in succesiune versurile strofei I, in sensul nuantarii opozitiei de baza. Eminescu scoate de fiecare data, din acest joc antitetic, o noua regula de conduita:
Daca timpul este o trecere de evenimente si comentarii reprede uitate, tu omule, asaza-te deoparte si incearca 'sa te cunosti pe tine insutI'. Pentru ca 'toate-s vechi si noua toate', nu inclina balanta gandirii spre clipa trecatoare sperand in iluzia fericirii. Pentru ca lumea-i un spectacol al mastilor, tu fii privitor ca la teatru, ca sa potI desprinde, din multimea infatIsarilor scenice, binele de rau. Daca viitorul si trecutul sunt doua fete ale aceleiasi file, ipostaze nemodificate ale prezentului, tu mediteaza asupra zadarniciei tuturor eforturilor omenesti. Daca mii de ani lumea joaca aceeasi piesa, tu nu te lasa amagit, nu spera in iluzii si nu te teme de adevar. Cand miseii ies victoriosi si in fruntea treburilor ajung adeseori nataraii, tu nu te prinde in hora lor efemera- 'ce e val, ca valul trece'. Fiindca lumea te momeste, te seduce 'prin lucii mreje', tu te strecoara, evita tentatiile, urmeaza-ti drumul. Pentru ca lumea este cum este, tu sa te feresti de atingere, sa taci la calomnie, sa privesti cu neincredere, sa nu te implici sufletese ca sa iti poti pastra judecata dreapta, sa ramai rece si contemplativ.
Dupa cum se observa, din insumarea acestor norme de conduita, Eminescu alcatuieste codul moral al inteleptului, pe care-l rezuma si in strofa finala, reluand, in ordine inversata, ideile de la inceput.
Glossa a lui Eminescu este foarte asemanatoare, din punct de vedere al ideilor transmise, cu sonetul lui Felix Lope de Vega- Daca deloc nu-ti pasa ce-o sa fie. .
'Tu mai bine atin-te rece
ascunzand tot ce te-ntristeaza-ori te manie.
si nu umbla prin adunari sau gloate
und' se-mbulzesc doar minti de dobitoace.
Si nici cleveti pe cat se poate
virtuoase fapte-n taina ai doar a face.'
Glossa este o meditatie pe tema timpului si a conditiei omului in univers si societate. Eminescu scoate din contemplarea spectacolului pe care-l ofera evolutia societatii umane concluzia sceptica a zadarniciei oricarui efort activ de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil in jocul tragic al vointei de a trai si al dorintei de marire si putere. Recunoastem aici idee schopenhaueriana a identitatii oamenilor intre ei si a reluarii in aparenta schimbata a istoriei( Roata istoriei se invarte mereu la fel).
~n stransa dependenta de conceptie si de atitudine este Oda in metru antic , in forma definitiva a ei. Izolat in singuratatea si superioritatea lui, poetul nu-si putuse inchipui o coborare in suferinta umana. Ispita a tulburat insa caile sale; el a incercat o suferinta dulce, o voluptate a mortii; ea l-a facut sa arda de viu chinuit ca Nessus, inveninat de haina-I si toate nazuintele sale se indrepteaza catre aceeasi stare initiala de atarxie, catre acea sustragere din secol si concentrare trista a lui in sine insusi: 'Vino iar in san, nepasare trista;/ Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!'. Aici are loc convertirea titanului in geniu. Pe o treapa mai sus se gaseste Hyperion: tulburat el insusi in superioritatea lui de chemarile pamantului, ispitit sa infranga legile destinului si sa se umanizeze, el avea sa-si incheie drama sufleteasca ajungand la constiinta ca linia ce separa umanul de divin nu poate fi depasita in nici un sens. Versul intaI rezuma ideea exprimata discursiv despre credinta, cunoasterea si taina mortii recognoscibile in cele trei etape ale evolutiei spiritului nconform filozofiei lui Hegel.
E conturata o lume paradisiaca in care spiritul isi contempla unicitatea si unitatea sa cu cosmosul, intruchipate de zeul luminii, Apollo. Adverbul deodata asociat verbului rasari-si comunica un timp corespunzator faptei de la origini, odata cu care omul a cunoscut suferinta si moartea. Este momentul caderii din unitatea primordiala in timp. Suferinta insemna imprumutarea unui alt destin.
Poetul se intreaba: sa se intoarca in lumea lui Apollo purificandu-se de povara materiala a cenusii, caci lumina este atributul spiritual al focului. Ruga din final raspunde si ea ca argument la teoria hegeliana la evolutia spiritului care dupa ce se cunoaste suferind se intoarce mai bogat, dar trist la starea originala. Spiritul negasindu-si suferinta se regaseste in chip esential sub forma tripticului pe mine, mie, ma(tripticul celor trei izotopi ai fiintei).
Reda-ma exprima dorinta de reintregire a fiintei. Esentiala nu este pustiirea sinelui ramas in patria cosmica, chiar daca scindat, ci a eului ratacit in fenomenal care nu mai cunoaste calea inapoi.
Cu Oda in metru antic am intrat in ciclul muritor-nemuritor, atat de caracteristic pentru Eminescu. Aceasta implica o forma deosebita a sentimentului de timp.
Sub influenta filozofiei schopenhaueriene, spiritul reflexiv al poetului roman a putut atinge forme de arta pe care, intr-o alta sfera, le atinsese poetul italian Leopardi. Iar sub influenta poeziei byroniene a spatiului si timpului, inclinarile sale originale catre absolut si nemarginire se precizeaza si se fortifica. {i una si alta sunt chemate sa puna in lumina diamantele ascunse in adancul sufletului sau,fara sa le poata altera reflexele proprii.
Poezia lui Eminescu este ca o partitura imensa, in care vibratiile puternice ale notelor apropiate de noi sunt acoperite si indulcite de sunete stinse, venite din departare.
