Povestea lui Harap-Alb
Ion Creanga
Cei patru mari clasici ai nostri, atat de diferiti ca formatie, viziune asupra lumii, maniera stilistica, au mai multe puncte comune decat se crede indeobste.
Conceptia despre arta, religiozitatea cu care abordau problemele scrisului, respectiv pentru limba, cultivarea valorilor morale moderne etc. sunt doar cateva dintre ele. Fapt e ca au cunoscut deopotriva fascinatia basmului. Fara indoiala, Povestea lui Harap-Alb poarta in sine schema generala a basmului, dar, mai ales, e evident geniul verbal al lui Creanga, stiinta lui de a-si subjuga ascultatorii / cititorii, povestea fiind tot o "amintire".
Motivele basmului sunt cele cunoscute: imparatul fara urmasi pe linie barbateasca, motivul alegerii fiului vrednic de a fi imparat, prima proba, sfaturile date de Sfanta Duminica fiului milostiv, alegerea calului (cu proba jaratecului), trecerea primei probe de catre Praslea (mezinul), calatoria, supunerea prin viclesug si amenintari (motivul spanului), motivele incercarilor / probelor diferite, motivul prieteniei si al ajutoarelor, dragostea, pedepsirea celui rau, casatoria. Predomina insa motivul omului bun si milos, menit sa aiba o viata fericita dupa incercari dure, pe care le depaseste ajutat fiind de divinitate ("puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb"), de oameni, de animale, de gaze, de elemente magice. Harap-Alb e un tanar obisnuit (plange, se lamenteaza, e nervos, loveste calul, e supus, isi respecta cuvantul dat, se sperie, e gata sa renunte, se indragosteste, e cinstit, fara nici un fel de putere magica). Pe deasupra se si amuza grozav - ca un copil - in compania uriasilor cu care se va imprieteni. Nu e nimic schematic in cuprinsul motivelor, totul decurge ca in gandirea taranului (ca dealtfel si in poeziile lui Goga, Cosbuc, Sadoveanu).
Ce e strict popular in "Povestea lui Harap-Alb"? La o lectura grabita s-ar parea ca totul, din moment ce motivele impun derularea actiunii / naratiunii. Se adauga tema cunoscuta: binele va izbandi in lupta cu raul, chiar daca sunt necesare, pentru initierea eroului, probe de inteligenta, vitejie, agerime, intelegere, rabdare.
Personajele sunt alese din lumea satului / a basmului, ajutoarele au aceeasi sorginte, limbajul poarta marca oralitatii (a unei oralitati trecute prin filtrul lui Creanga), totul e tipic, tiparele se vad pretutindeni.
Originalitatea lui Creanga. Basmul e teritoriul copilariri, presupune iesirea, prin real, in imaginar, orice situatie avand rezolvari imediate, pozitive. Imaginarul e la Creanga un prilej de a hiperboliza si de a aseza in plina lumina comicul si consideratiile implicate spontan: accentele morale, credintele, superstitia, dar si trimiterile spre cotidian. Chiar din introducere - dupa cliseul initial - ni se relateaza despre razboaie si primejdii ce pot impiedica pe oamenii aflati la mari departari sa intre in contact. Deschiderea e - ca si in Amintiri - spre actualitate, de aceea Creanga (cenzor, autor, narator, martor, personaj) opreste digresiunea: "Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii". Nu e tot o "amintire din copilarie"? Mentalitatea specifica taranului hatru, prins de nevoia de a evada din tipar, dar intorcandu-se la acesta. Sfanta Duminica il sustine pe Harap-Alb, fiindca-i stie soarta, ii cunoaste firea, e altfel decat al tatalui care-i refuzase intoarcerea acasa in cazul unui insucces. Omul trebuie sa invete totul temeinic si pe indelete, platind nesabuintele si pripelile. Tatal il pune in garda in ceea ce priveste inconsecventa, ispitele, relele lumii, reduse, pentru Harap-Alb, la span si omul ros. Este o anticipare a tot ce va fi, intrucat batranul imparat stie pretul tineretii, dar si ce pot face singuratatea si uratul drumului lung. Calul insusi ar putea atenua suferintele eroului, dar n-o face, fiindca Harap-Alb trebuie sa-si merite darurile de la capatul unui desert ce nu pare sa se mai sfarseasca.
Si asa Harap-Alb invata lectia omeniei, a dobandirii propriei experiente, conditie sine qua non, in conceptia populara, dar si a lui Creanga, pentru echilibru si dreapta judecata, lectie sintetizata tot de Sfanta Duminica: "Cand vei ajunge si tu odata mare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a-fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii ce e necazul. Dar pana atunci mai rabda, Harap-Alb".
Sunt realizate conexiuni neasteptate, Sfanta Duminica ii da lui Harap-Alb armele lui Statu-Palma-Barba-Cot, fiindca autorul considera folclorul un bun public, la care oricine poate apela pentru imagini, semnificatii, personaje sau mijloace. Apare monologul interior. Pe alocuri basmul, condus de un autor omniscient, dar jovial, are tonalitati de roman modern: "Dar ia sa vedem ce se mai petrece la masa dupa ducerea lui Harap-Alb". Eroii fabulosi se despart cu greu de Harap-Alb, fiind cuprinsi de farmecul prieteniei.
In basmul popular fantasticul presupune o alta realitate, ordonata dupa anume criterii: "taramul celalalt" (local zmeilor, balaurilor, al zgripturoaicelor, etc.). Acesti mesageri ai raului n-au chip, n-au identitate, ci doar comportamente tipice. Fiind abur, ceata, plasmuire, zmeul, balaurul tin de vrajitorie, de magie, produc spaima subconstientului. Nimic din toate acestea in Povestea lui Harap-Alb. Apar, desigur, elemente magice, calul, Sfanta Duminica, dar actionand credibil. Creanga da viata, contur precis unor hiperbole populare: un mancau (Flamanzila), un mare bautor (Setila), unul care vede totul (Ochila), etc. Ei sunt niste tarani, uriasi in felul lor, depasindu-si concetatenii, fiindca sunt cu un picior pe taramul realului si cu unul pe taramul imaginarului. Reprezinta fantasticul, dar o fac doar pe jumatate, pentru ca, de fapt, sunt niste oameni: se ironizeaza, au sentimentul prieteniei, le place viata. Sunt proiectii, creatii, dorinte ale taranului care crede ca viata a impus destule limite omului. Sunt in acelasi timp prietenii lui I. Creanga din clipele de reverie, constituie raspunsul pe care si l-ar da fiecare in momente grele.
"Creanga restituie povestirea functiunii ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu, cu tot ce poate transmite acesta peste intelesul abstract al lucrurilor comunicante." (T. Vianu)
