Emotie de toamna
de Nichita Stanescu
Nichita Stanescu este unul dintre cei mai inediti poeti ai anilor '60, care au nascut asa numita "generatie tanara" a poeziei romanesti. El este coleg de generatie cu Adrian Paunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, etc. Marele merit al poetului Nichita Stanescu este acela de a crea un nou limbaj in poezia romaneasca; daca Mihai Eminescu este supranumit "luceafarul" poeziei romanesti, Nichita Stanescu este "poetul necuvintelor". Nichita Stanescu este poet al secolului XX, a creat o opera de mare profunzime si originalitate, aducand un limbaj abstract. Prima etapa a creatiei sale este dominata de un lirism adolescentin (vol. Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor). In a doua etapa apare efectul timpului asupra cuvantului poetic (vol. 11 Elegii, Necuvintele), iar ultima etapa aduce cu sine o poezie mai abstracta, mai profunda decat celelalte, teme timpului si a mortii fiind mai pregnante (vol. Opere imperfecte, Oul si sfera).
Poezia "Emotie de toamna" este o opera literara lirica, eul poetic transformandu-se intr-o stare de tristete, de disperare, imprumutand din durerea sa intregului univers.
Titlul ne-ar putea sugera o iubire apusa, inceputul unei stari de tristete, si in egala masura intalnirea poetului cu poezia, aleasa inimii sale, deoarece in final poetul ne indica ca emotia de toamna se transforma intr-o dragoste mare.
Tema poeziei este dragostea vazuta de catre poet intr-o maniera personala, ca de altfel toate sentimentele legate de existenta omului.
Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerata o adevarata arta poetica, luand in considerare faptul a poetul afirma: "doamna inimii mele, iubita mea suprema este Poezia".
Poezia este structurata in doua strofe inegale ce masura, dar care comunica cu aceeasi intensitate ideea poetica de baza a textului: dragostea ca sentiment uman, si dragostea pentru un lucru superior, rafinat, care este arta. Ideea de baza consta in asocierea toamnei cu sentimentele poetului. Inceputul poeziei nu este numai o constatare a schimbarii unui anotimp, toamna sugerand anotimpul frigului, ci racirea sentimentului de dragoste, distantarea indragostitilor.
Versurile urmatoare sugereaza tema despartirii, ceea ce aduce dupa sine panica si revolta poetului. Metaforele "ochi strain" si "frunza verde de pelin" comunica teama poetului in fata unui sentiment pe care il vede ca s-a consumat: "acopera-mi inima cu ceva". "Aripile ascutite pana la nori" sugereaza durerea profunda de care poetul vrea sa o elibereze prin bor.
Poezia este o imbinare specifica a cuvintelor in stilul propriu lui Nichita Stanescu.
In ultima strofa a poeziei poetul comunica interiorizarea. Pietrele sunt elemente care comunica trairea interioara. Nerealizarea in planul iubirii si lipsa de comunicare aduce dupa sine interiorizarea totala a poetului.
Framantarea este atat de mare, incat este asociata cu durerea cosmosului, dovada a comunicarii omului cu natura.
"Marea dragoste", la Nichita Stanescu , este poezia, care devine pentru el o profunzime de credinta.
Invins ca om, el se inalta ca poet intrand in eternitate printr-o dragoste mare, care este a poetului fata de poezie.
Rima poeziei este imperecheata in prima strofa, si incrucisata in a doua strofa, iar imaginile vizuale, cromatice si limbajul artistic fac din poezia "Emotie de toamna" una dintre cele mai reusite din lirica lui Nichita Stanescu.
