Hortensia Papadat Bengescu
(despre opera sa in general)
Hortensia Papadat-Bengescu deschide, larg, la noi, drumul literaturii de analiza.Romanele ei nu exceleaza in creatia de tipuri, ci in sondajul psihologic adanc.Desigur ca - asa cum arata Ibraileanu - nu exista romancier autentic care sa poata renunta cu totul la creatie, chiar daca intreprinde cea mai amanuntita explorare a sufletului omenesc.Din cartile Hortensiei Papadat-Bengescu se detaseaza nu putine personaje cu existenta autonoma, Elena Draganescu, Coca Aimee, fiica ei, Ada Razu, printul Maxentiu, profesorul Rim, buna Lina, Lica Trubadurul, doctorul Walter, Nory feminista, Sia, Anetta Pascu.Dar mai important decat ele sant starile sufletesti, procesele morale, sentimentele umane, nevrozele, a caror monografie autoarea o face.Astfel, Concertul din muzica de Bach analizeaza cateva forme ale amorului, intimidat de conventii la Elena Draganescu, calculat, cinic, nerusinat la Ada Razu, animalic si morbid la profesorul Rim.
Intr-un cuvant, mediu descris de Hortensia Papadat-Bengescu se poate caracteriza din punct de vedere sociologic ca apartinand "unei burghezi de formatie recenta, fara traditii, fara morala, fara gust".
Aceasta e lumea parvenitilor imbogatitilor de dupa razboi, observa foarte bine Mihai Ralea (Perspective, 1928). Lica Trubadurul a fost plutonier-major in armata. Ada Razu e fata de fainar. Milionarul Draganescu se trage dintr-o familie de carciumari.Distinsa Elena, sotia lui, e fiica Lenorei, la randul ei descendenta unui "accizar" din Mizil. "Sufletul acestor oameni - scrie Mihai Ralea - e inca primitiv si grosier sub reflexe de aur si purpur.Din civilizatie, ei n-au decat confortul".Sunt "senzuali, brutali, fara reticente, fara puduare si fara estetica".
Hortensia Papadat-Bengescu prctica, totodata, o literatura feminina.Aceasta, constata Eugen Lovinescu, e excelenta romantica si subiectiva, zbatandu-se intre "explozie lirica", "exuberanta senzoriala" si "sensiblerie discreta".Hortensia Papadat-Bengescu aduce si aici ceva original.Ea uneste lirismul inerent sufletului feminin cu spiritul analitic, ajungand la o fuziune interesanta de tip stendhalian, in care autoobservatia lucida nu atinge, ci dimpotriva, amplifica viata emotionala.
Lirismul Hortensiei Papadat-Bengescu - scrie Eugen Lovinescu nu ramana numai in faza simplei exolari, nu enumai extaz sau imprecatie, nu exprima numai revlota sau adoratie, nu e o forta elemantara si incopnstienta.El vine dintr-o sensibilitate viberanta si dintr-o bogatie de impresii ce se succed grabit; orcat ar fi de grabnica succesiunea, in crupa senzatiei sta infipt singur de sine spiritul analitic, care a conduc, o amplifica ii inregistreaza minutios traectoria si, dupa mistuirea finala, iiperpetueaza amintirea.Asocierea celor doua forte contradictorii, oemotiunea si analiza dau, sasdar literaturii scriitoarei un caracter patetic, de lupta, si foc din fiecare pagina o bucata de lava, in care sa solidificat dupa multa truda forma unui sentiment.Caracterizarea criticului e adevarata.Dar cum el singur aobservat, aceasta fuziune s-a produs de-a lungul unei evolutii a scriitoarei de la notatia lirica la epica obiectiva de la Ape adanci la Radacini.Hortensia Papdat-Bengescu cunoscuta mai intai la Viatia romaneasca, prin 1914.Pana la aceasta publicase doar niste cronici mondene in ziarul cinservator La politique, redactate in limba franceza.
Ibraileanu, caruia autoarea ii fusese recomandata de Constata Marina-Moscu, s-a aratat foarte entuziast. "Cand ai ispravit de citit volumul d-nei Hortensia Papdat-Bengescu (Ape adanci) - scria el -, din suma impresiilor care-ti raman, doua se degajeaza: mai intai originalitatea operei si caracterul ei eminamente feminin".Criticul remarca: "repertoriul infinit de senzatii fine, variate si nuantate, greu de prins fara o mare putere si deprindere de introspectie si greu de redat fara o singura si nesecata inventie verbala.D-na Hortensia Papdat-Bengescu nu are senzatii simple de la lucruri, are serii, are manunchiuri de senzatii"(Note si impresii).Ibraileanu se arata sensibil si la o anumita indrazneala a unei literaturi feminine, dispusa a proclama "apetitul de viata pontentata, bucuria de a trai intens si inalt, drepturile imprescriptibile ale naturii individuale si protestarea impotriva prejudecatilor care se opun acestei conceptii, ca si impotriva fortelor si fatalitatilor sociale care impiedica realizarea acestei conceptii".Dupa ce scriitoarea si-a incetat colaborarea la Viata romanesca, imtrand in cercul "Sburatorul", entuziasmul criticului s-a mai racit.Toate cartile pe care le-a publicat ulterior Hortensia Papadat-Bengescu au inceput sa fie socotite la Iasi erori artistice, abateri ale unui talent de la reala lui vocatie.
Adeavarul a ca lucrurile cele mai bune autoarea le-a dat dupa Ape adnci.Ca reprezentanta a "lumii bune", cum spune si Ibraileanu (era fiica de militaru superiori si sotul ei ocupa functii inalte in magistratura), Hortensia Papdat-Bengescu s-a tinut oarecum la distanta de viata scriitoresca, desi familia mai numara un literat, pe generalul Bengescu-Dabija, autorul piesei in versuri Pygmalion.A pastrat, totusi, un fel de fidelitate cercului "Sburatorul" de la sedintele caruia n-a lipsit niciodata si caruia cu o perfecta curtoazie sociala i-a inchinat, rand pe rand cartile.Aici a fost inconjurata de o admiratie fara margini, exagerata intr-un sens, fiind considerata nu numai creatoarea romanului arasenesc roman, dar si singura noastra scriitoare de talie europeana.
Hortensia Papadat-Bengescu, in ciuda opticii mediului ei familial, a manifestat intotdeauna simpatie pentru miscarile de emancipare feminina si a privit cu ionteres progresele democratiei.Dupa 23 August 1944 s-a numarat printre scriitorii care, in revista Contemporanul, au salutat inoirile sociale.
Concert din muzica de Bach continua ciclul in alt plan.Faptele relatate se petrec de asta data, cand in casa Elenei, fiica Lenorei, casatorita cu Draganescu, fabricant bogat, descendent de carciumari, cand in casa Linei Rim.Ambele casnicii s-au facut din ratiune, si nu din sentiment.Elena l-a luat de sot pe Draganescu cu un fel de fervoare a sacrificiului.Ea socoteste ca s-a jertfit, coborand la un om care nu-I corespunde, spre a pedepsi miselia surorii sale, Mika-Le, si nehotararea printului Maxentiu, cel cu care urma a se logodi.Doctorita Lina, urata, bondoaca, dar harnica, buna, de o senceritate directa, naiva, s-a casatorit cu profesorul Rim, impingandu-l, prin protectie, la o catedra universitara.Omul acesta e un personaj demoniac.Lubric, cu apetituri de gorila nesatula, el pare un fel de fantoma albicioasa.Rim isi urmareste cu planurile.Vrea sa vada trecuta pe numele sau casa, cumparata de Lina, are proiecte secrete de viitor si o urmareste cu o pofta bolnavicioasa pe Sia, fata de pripas, crescuta in casa doctoritei.Alintii profesorului Rim sant cei doi gemeni Halippa, tipuri de detracati, cu inteligente complimentare, cu gesturi automate, deprinsi sa-l secundeze ca niste ucenici grotesti pe maestrul lor, care i-a luat asistenti.
In scena intra si Lica Trubadurul, fost plutonier-major, crai de mahala, vechi iubit al Linei.Din dragostea lor a iesit Sia, exemplar uman obtuz, idiotizat, un fel de piatra miscata de inertie.Ea il iubeste si-l uraste totodata animalic si definitiv pe taica-sau, Lica.Acesta e omul unei lumi care se stinge.El e floarea Bucurestilor mahalagesti, craiul care poseda o arta instinctiva in a se face placut de femei.Lica e crud, egoist, dar de o cruzime frusta, necalculata.Capabil de generozitati cateodata, nu cauta neaparat societatea aleasa si dispretuieste cicoanele din lumea buna.Pentru Lica face o pasiune printesa Ada Razu, careia Trubadurul ii prinsese de zabala caii speriati, gata sa rastoarne trasura, si izbutise sa-i supuna cu un gest de automedon curajos, in stare sa starneasca admiratia "fainaresei".Ea e alt produs al aceluiasi mediu.Fiica a unui fabricant bogat, Ada l-a luat de sot pe prapaditul print Maxentiu doar vulgara, calculata si cu instincte primare, i-a prescris nefericitului proprietar al Plaeselor o pensie zgarcita si-l lasa acum cu cinism sa se sfarseasca bolnav, in umilinta si extaz.Dwscoperidu-l pe Lica, il aduce in casa, il face profesorul ei de calarie si mai tarziu deputat.
Intriga propriu-zisa a romanului e pregatirea si executarea unui concert, in saloanele Elenei.O conjungare de interese meschine si de proiecte ariviste are loc in jurul muzicii grave a lui Bach.Concertul e un pretext monden.Ada vrea sa-l introduca pe Lica in lumea buna spre a-l lua de sot, de aceea combina intalnirea Elenei cu Marcian.Preocuparile muzicale ale statuarei doamne Draganescu afarsesc printr-un adulter.Profesorul Rim o vaneaza pe Sia si casa Linei, gemenii Halippa, testamentul familiei.Dupa aminari, concertul are loc.El continua in biserica unde e adus pentru slujba mortuara trupul umflat si vinat al Siei, vistima poftelor care se urmaresc in jurul ei unule pe altele, ca haitele salbatice de lupi.
La moartea Lenorei si a lui Draganescu asistam in al trilea roman, Drumul ascuns.Fosta stapana s-a casatorit cu doctoru Walter, care i-a vindecat boala de nervi.De la baroneasa Efraim, sotia bancherului, el a mostenit palatul Borodin.Casatoria lui cu Lenora e o incercare de a masca un trcut rusinos.Pasivitatea cu care asista la manevrele Cocai-Aimee, dornica sa devina ea d-na Walter in locul mamei sale, izvoraste dintr-un sentiment de culpabilitate.Lenora e canceroasa.Acest fapt va lichida insasi ratiunea vietii ei, pentru ca o va impiedica sa mai fie femeie.Lenora prefera moartea, ascunzandu-si boala.In acelasi timp , si casatoria Draganestilor se destrama.Elena pleaca in Elvatia cu Marcian.Draganescu, dupa ce incearca zadarnic sa-si regastige pozitiile de sot tolerat, moare la intoarcerea in tara.Descoperindu-si o grava afectiune cardiaca, el se stinge tot in sanatoriul Walter, care devin un fel de golf al epavelor.
Nici romanul Radacini nu aduce o schimbare prea sensibila a cadrului.Acum asistam la duelul dintre Nory "feminista", prietena a Elenai Draganescu, si Dia, sora eroinei.Cea dintai e fata naturala a mosierului Baldovin.Crescuta ca atare, in educatia ei s-au amestecat, cu inconstienta, atentia si dispretul, obligatia si dezinteresul; Nory e o veleitatra si totodata un fel de razvratita din ambitie.Lipsita de feminitate, barbatoasa, energica, face politica, avocatura, se intereseaza de toate.Desi afiseaza un total dispret pentru purtarile ditinse, o fascineaza aerele de mare domna ale Diei, descendenta adevarata a Baldovinilor.Intre cele doua femei se nasc o afectiune si o ostilitate cu "radacini" adanci in trcut.Nory vrea prin sora sa vitrega sa-si regaseasca spita, sa-si reia locul pe care socoteste ca societatea i l-a uzurpat.Dia insa are sadit in sange stilul de a se lasa servita, de a socoti orice gest afectuos al ei un dar princiar.Fara sa vrea, o jigneste permanent pe Nory.Toate planurile acesteia esueaza.Dia nu poate intelege insistenta surorii sale, o enerveaza imixtiunule ei, desi Nory o intretine.
Prin carte mai trec si alte personaje, doctorul Caro, fostul student vioi si talentat, ajuns victima nrvestei sale pentru ca o iubeste prea mult, Tica, fratele Anettei, Cornelia, mama lui Nory.
Toate intamplarile converg si aici catre un sfarsit, care, daca nu e dezastruos, devine, totusi, simptomatic.In fapt, eroii tind a se intoarce la matca, la radacini, a traversa istoria indarat.Nory vrea sa refaca, pentru Dia.Baldovinestii; Elena se reinstaleaza la Prundeni unde doreste sa creasca din fiul ei, plapandul vlastar al Draganestilor, un mosier cu mana de fier.Dar Dia pleaca in strainatate si doar Nory se stabileste la Baldovinesti.Firavul Ghighi se spanzura in urma unei drame sentimentale, si Elena se expatriaza insotindu-l pe Marcian in Elvetia.Radacinile se usuca, pentru ca arborii nu mai au seva, oamenii acestia au iesit din istorie si, cu implacabilitatea cu care ea ii condamna, autoarea ii conduce catre sfarsitul lor.
Cu Logotnicul, Hortensia Papadat-Bengescu Tinteste sa extinda campul observatiei sale sociale.Aici, nu mai e vorba de mosieri, bancheri si mari negustori, ci de marunti functionari, de mica burgezie provinciala.Costel, "logodnicul", baiatul unui dascal bine situat di Braila, vine in capitala, unde viseaza sa faca repede cariera ca avocat.Patrunde insa intr-o familie de fete stricate; se casatoreste cu una din ele, apoi viata sa esueaza intr-o mahala.Pindita de moarte si de promiscuitate, existenta lui Costel nu se poate dezlega de cea a Anei, care moare incet pina la sfarsitul cartii.Abia in final sosirea dascalului si a energicei lui sotii ingaduie transplatarea eroului inapoi la Braila, unde va fi recasatorit, cu zestre, lansat in politoca, in sfarsit repus pe picioare de influentele relatii ale tatalui sau.
Concert din muzica de Bach continua ciclul in alt plan.Faptele relatate se petrec de asta data, cand in casa Elenei, fiica Lenorei, casatorita cu Draganescu, fabricant bogat, descendent de carciumari, cand in casa Linei Rim.Ambele casnicii s-au facut din ratiune, si nu din sentiment.Elena l-a luat de sot pe Draganescu cu un fel de fervoare a sacrificiului.Ea socoteste ca s-a jertfit, coborand la un om care nu-I corespunde, spre a pedepsi miselia surorii sale, Mika-Le, si nehotararea printului Maxentiu, cel cu care urma a se logodi.Doctorita Lina, urata, bondoaca, dar harnica, buna, de o senceritate directa, naiva, s-a casatorit cu profesorul Rim, impingandu-l, prin protectie, la o catedra universitara.Omul acesta e un personaj demoniac.Lubric, cu apetituri de gorila nesatula, el pare un fel de fantoma albicioasa.Rim isi urmareste cu planurile.Vrea sa vada trecuta pe numele sau casa, cumparata de Lina, are proiecte secrete de viitor si o urmareste cu o pofta bolnavicioasa pe Sia, fata de pripas, crescuta in casa doctoritei.Alintii profesorului Rim sant cei doi gemeni Halippa, tipuri de detracati, cu inteligente complimentare, cu gesturi automate, deprinsi sa-l secundeze ca niste ucenici grotesti pe maestrul lor, care i-a luat asistenti.
In scena intra si Lica Trubadurul, fost plutonier-major, crai de mahala, vechi iubit al Linei.Din dragostea lor a iesit Sia, exemplar uman obtuz, idiotizat, un fel de piatra miscata de inertie.Ea il iubeste si-l uraste totodata animalic si definitiv pe taica-sau, Lica.Acesta e omul unei lumi care se stinge.El e floarea Bucurestilor mahalagesti, craiul care poseda o arta instinctiva in a se face placut de femei.Lica e crud, egoist, dar de o cruzime frusta, necalculata.Capabil de generozitati cateodata, nu cauta neaparat societatea aleasa si dispretuieste cicoanele din lumea buna.Pentru Lica face o pasiune printesa Ada Razu, careia Trubadurul ii prinsese de zabala caii speriati, gata sa rastoarne trasura, si izbutise sa-i supuna cu un gest de automedon curajos, in stare sa starneasca admiratia "fainaresei".Ea e alt produs al aceluiasi mediu.Fiica a unui fabricant bogat, Ada l-a luat de sot pe prapaditul print Maxentiu doar vulgara, calculata si cu instincte primare, i-a prescris nefericitului proprietar al Plaeselor o pensie zgarcita si-l lasa acum cu cinism sa se sfarseasca bolnav, in umilinta si extaz.Dwscoperidu-l pe Lica, il aduce in casa, il face profesorul ei de calarie si mai tarziu deputat.
Intriga propriu-zisa a romanului e pregatirea si executarea unui concert, in saloanele Elenei.O conjungare de interese meschine si de proiecte ariviste are loc in jurul muzicii grave a lui Bach.Concertul e un pretext monden.Ada vrea sa-l introduca pe Lica in lumea buna spre a-l lua de sot, de aceea combina intalnirea Elenei cu Marcian.Preocuparile muzicale ale statuarei doamne Draganescu afarsesc printr-un adulter.Profesorul Rim o vaneaza pe Sia si casa Linei, gemenii Halippa, testamentul familiei.Dupa aminari, concertul are loc.El continua in biserica unde e adus pentru slujba mortuara trupul umflat si vinat al Siei, vistima poftelor care se urmaresc in jurul ei unule pe altele, ca haitele salbatice de lupi.
La moartea Lenorei si a lui Draganescu asistam in al trilea roman, Drumul ascuns.Fosta stapana s-a casatorit cu doctoru Walter, care i-a vindecat boala de nervi.De la baroneasa Efraim, sotia bancherului, el a mostenit palatul Borodin.Casatoria lui cu Lenora e o incercare de a masca un trcut rusinos.Pasivitatea cu care asista la manevrele Cocai-Aimee, dornica sa devina ea d-na Walter in locul mamei sale, izvoraste dintr-un sentiment de culpabilitate.Lenora e canceroasa.Acest fapt va lichida insasi ratiunea vietii ei, pentru ca o va impiedica sa mai fie femeie.Lenora prefera moartea, ascunzandu-si boala.In acelasi timp , si casatoria Draganestilor se destrama.Elena pleaca in Elvatia cu Marcian.Draganescu, dupa ce incearca zadarnic sa-si regastige pozitiile de sot tolerat, moare la intoarcerea in tara.Descoperindu-si o grava afectiune cardiaca, el se stinge tot in sanatoriul Walter, care devin un fel de golf al epavelor.
Nici romanul Radacini nu aduce o schimbare prea sensibila a cadrului.Acum asistam la duelul dintre Nory "feminista", prietena a Elenai Draganescu, si Dia, sora eroinei.Cea dintai e fata naturala a mosierului Baldovin.Crescuta ca atare, in educatia ei s-au amestecat, cu inconstienta, atentia si dispretul, obligatia si dezinteresul; Nory e o veleitatra si totodata un fel de razvratita din ambitie.Lipsita de feminitate, barbatoasa, energica, face politica, avocatura, se intereseaza de toate.Desi afiseaza un total dispret pentru purtarile ditinse, o fascineaza aerele de mare domna ale Diei, descendenta adevarata a Baldovinilor.Intre cele doua femei se nasc o afectiune si o ostilitate cu "radacini" adanci in trcut.Nory vrea prin sora sa vitrega sa-si regaseasca spita, sa-si reia locul pe care socoteste ca societatea i l-a uzurpat.Dia insa are sadit in sange stilul de a se lasa servita, de a socoti orice gest afectuos al ei un dar princiar.Fara sa vrea, o jigneste permanent pe Nory.Toate planurile acesteia esueaza.Dia nu poate intelege insistenta surorii sale, o enerveaza imixtiunule ei, desi Nory o intretine.
Opera Hortensiei Papadat-Bengescu a mai fost studiata monografic, incat interesul unei noi cercetari nu puate veni, fireste, din reprezentarea constatarilor facute, ci numai dintr-o alta privire asupra materiei sale.
Cu toate acestea opera nu este o compensatie decat prin propriul exercitiu al elaborarii ei absorbante, nu insa si prin configurarea ei imaginara.Lirismul literaturii prin care a debutat Hortensia Papadat-Bengescu ar fi putut-o duce spre o creatie de tip romantic, daca n-ar fi intervenit luciditatea ei analitica si interesul pentru ceilalti.Cu o previziune remarcabila, daca nu chiar, mai mult, printr-o vointa constructiva ce-si strbatea cu fermitate etapele realizarii, scriitoare marturisea lui Ibraileanu, care o indrumase cel dintai spre o literatura de creatie: "Da! Ma intereseaza mult si sufletul celorlalti, ma pasioneaza chiar, ii privesc neobosit si ochiul nu vede toate firele cat de incalcite care mana faptele lor exterioare si viata lor interna.Daca nu scriu inca de ei nimic, e fiindca sunt la o epoca cand sunt absorbita prea viu de mine.Cat va mai tine?Nu pre mult.Stiu sa ma stapinesc - ati vazut-o, m-ati miscat mult cu asta, voi stii, sper, sa ma retrag la timp.Voi scire atunci povestile celorlalti".(Scrisoro catre G. Ibraileanu)
Obsedata deci, terorizata chiar de imaginile unei lumi asa de putin deschisa frumusetii si idealului, scriitoarea nu a ocolit-o opunindu-i una artificiala in chipul unei prea ieftine compensatii imaginare, ci a privit-o cu luciditate si i-a scormonit dedesubturile intr-o creatie detasata, obiectiva si aproape extirpata de orice emotie: "Nu am facut decat sa privesc viata, dar am invatat nitel sa ma uit in prapastiile ei".Cat anume a invatat Hortensia Papadat-Bengescu sa scruteze adincimile vietii ne pote lamuri mai bine opera ei.
Inceputurile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu sunt indepartate, daca luam in considerare compozitiile ei scolare, nu lipsite dupa anume probabilitati, da un real interes.Faptul cert al debutului propriu-zis se priduce insa mult mai tarziu, cand scriitoarea trecuse de 36 de ani.Pretextul fu moartea marelui actor Petre Licin, superlativ apreciat de focsaneni, dar nu numai de ei, fireste.Pana atunci nici o pregatire, nici un exercitiu preliminar, afara poate de corespondenta adresata prietenei sale Constanta Marina Moscu si care o indreptatea pe aceasta sa o indemne spre literatura cat mai grabnic, sub somatia de a-i publica in caz contrar scrisorile.Articolul despre Petre Licin aparu intr-un cotidian de limba franceza din capitala "Le Politique", sub semnatura cam exotica Loys, pseudonim imprumutat prenumelui bunicii dupa tata, a carei origine era austriaca.Debutul din "Le Politique" este insa mai mult cronologic decat substantial.Veritabila intrare in literatura, cu literatura si nu cu simple articole publicistice, si-o face face Hortensia Papadat-Bengescu un an mai tarziu in "Viata romaneasca".Colaborarea la marea revista ieseana si prietenia fata de cercul ei literar, in primul rand fata de Garabet Ibraileanu insusi, au avut repercusiuni dintre cele mai fericite asupra afirmarii literare a Hortensiei Papadat-Bengescu.Prin grija lui George Toparceanu, scriitoare debuta editorial in 1919 cu volumul "Ape adanci" dedicat dealtfel, cenaclului literar "Viata romaneasca".Alte doua editii aveau sa mai apara in 1923 si 1936.Cea dintai carte a Hortensiei Papadat-Bengescu aduna cu mici exceptii recolta publicata in "Viata rimaneasca".Tot acolo vor vedea lumina tiparului, in 1916, "Scrisorile Biancai Porporate catre Don Juan", care impreuna cu "Pe cine a iubit Alisia?" si "Romanul Adrianei" vor alcatui sumarul celui de-al doilea volum, "Sfinxul", din 1920, reeditat si el in 1926 cu titlul "Lui Don Juan, in Eternitate, ii scrie Bianca Porporate."
"Femeia din fata oglinzii", aparuta in 1921, reprezenta ultimul moment al fazei lirice di activitatea Hortensiei Papadat-Bengescu si inceputul intrarii ei in sfera de incidenta a unei alte mari influente alturi de aceea a lui Ibraileanu si spre deosebire de acesta, cu ecouri mult mai profunde in evolutia scriitoarei: influenta lui Eugen Lovinescu.Contactul cu revista "Sburatorul" se realizeaza chiar prin publicare in paginile ei a majoritatii capitolelor acestei ultime carti.
Pana la ciclul Hallipilor, tranzitia intre liric si obiectiv a prozei bengesciene e efectuata de cateva scrieri in care fenomenul incipient de obiectivare se poate urmari foarte bine: "Balaurul" (1923), "Romanta provinciala" (1925) si "Desenuri tragice" (1927) cu precizarea ca o piesa ca "Batranul" din 1920 il prefigureaza inca din interiorul etapei lirice.Primul roman "Fecioarele despletite" din 1926 este el insusi o opera de tranzitie.Dincolo de aceste preliminarii, radacinile se pot descoperi insa in chiar substanta primelor scrieri si ele au mai fost semnalate, de pilda in "Femei, intre ele".
Cu toate ca "Fecioarele despletite" reprezinta primul volum din intinsul ciclu consacrat familiei Hallipa, care va consfinti orientarea scriitoarei spre epica obiectiva, el este inca o scriere de tranzitie, nu numai cronologic, dar si prin structura lui asociind viziunii constructive comentariul liric al vechii maniere.Modificarea survenita este insa folosirea consecventa a persoanei a III-a, locul autoarei luandu-l acum un "alter ego" al ei, Mini.
Urmatoarele volume diversifica planurile sim elimina pozitia centrala a unui singur personaj, ceeace accentueaza negresit impresia de obiectivitate. "Concert din muzica de Bach" apare in 1927 iar "Drumul ascuns" in 1933.Distanta de numai un singur an care desparte "Fecioarele despletite" de "Concert din muzica de Bach" a fost suficienta pentru desavarsirea procesului in curs, dovada ca premisele lui actionasera in adincime.Cu cel de-al treilea volum, destramarea familiei Hallipa find aproape completa, s-ar fi putut crede ca ciclul s-a incheiat. Prozatoarea insasi a avut indoieli in privinta posibilitatii de a-l continua, incat "Logodnicul" din 1935 putea fi semn de redistribuire a atentiei catre alte zone ale existentei sociale.De la lumea marii mosierimi si burghezii, Hortensia Papadat-Bengescu se intorcea acum spre aceea a umilei fuctionarimi bucurestene, o lume modesta, vida de preocupari mai inalte, o mica burghezie caracteristica si prin spirit si prin conditie materiala.
Insistenta lui Lovinescu in legatura cu ducerea mai departe a ciclului Hallipilor a avut desigur un ecou important in reluarea lui.Pe de alta parte, "Logodnicul" a inregistrat un succes mai palid in raport cu marile romane care-l precedasera.Numele Hortensiei Papadat-Bengescu se fixase in opinia criticii alaturi de acelea ale familiei Hallipa. "Concert din muzica de Bach", dar si "drumul ascuns" fusesera considerate fara ezitare drept niste capodopere, iar autoare lor inca din 1930 "mare europeana".(Marturia scriitorilor: Ticu Arhip, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, F. Aderca, A. Donici, I. Peltz, Mihail Sebstian despre marea europeana Hortensia Papadat-Bengescu, in "Tiparnita literara" 1930).
In aceste conditii, scriitoarea se va reintoarce intr-adevar la istoria familiei Hallipa, utilizand un procedeu pe care il mai intrebuintase dealtfel si pana atunci: deplasarea interesului principal de la anume personaje la altele. "In roman, ca si in teatru - declara ea intr-un interviu lui Ion Valerian - nu pot aduce un compus fie el cat de incidental daca schitarea lui nu imi apare precisa.De aici ideea ca oricare personaj episodic poate deveni erou principal al unei drame sau roman, de aci si faptul ca in "Concert din muzica de Bach" apar pe primul plan personaje care in precedentul fusesera pur episodice.(I. Valerian, "Cu scriitorii prin veac", Editura pentru literatura, 1967)".
Cum dupa "Drumul ascuns" ramasese insuficient conturat un personaj ca Nory Baldovin, care, desi de fundal, avea o prezenta destul de vie in toate cele trei volume dintai, scriitoarea va indrepta acum luminile analizei asupra lui.De data aceasta, investigatia este insa mult mai ampla, caci relatarea epica paraseste deseori planul prezentului pentru a se intoarce "in cautartea timpului pierdut", din intentia de a descoperi radacinile neamului Baldovin, mai exact ale celor doua surori Nory si Dia.Astfel ia nastere masivul roman "Radacini", in doua volume, care va vedea lumina tiparului in 1938.
Marea fresca devenea dintr-odata mai ambitioasa decat ar fi fost de asteptat dupa intreruperea anterioara si dupa aparitia "Logodnicului".Aceasta nu inseamna decat un inter mezzo, caci in ciuda unor incertitudini, gandul amplei cronici familiale nu o parasise pe Hortensia Papadat-Bengescu.Ultimul corp al acestui inpunator ansamblu de arhitectura romaneasca ne ramane totusi invaluit in mister.Romanul "Streina" de asemenea in doua volume substantiale ca si "Radacini", corectat de autoare in spalturi pentru editura "Remus Cioflec" sau "Nationala Ciornei" (datele sunt contradictorii) avea sa se piarda, din nefericire, fara urma, in imprejurari desigur regrtabile.Fragmentele aparute pe baza unor manuscrise pastrate de familie reprezinta versiuni anterioare celei care urma sa fie editata.Din cercetarea si recompunerea lor intr-o ordine aparenta, rezulta ca atentia se orienta acum asupra casniciei fete adoptive a lui Marcian si a Elenei Hallipa, fsta Draganescu, Ina ("Streina").Iubind un tanar cunoscut in Elvetia si alintat in ciudatul supranume "Leopardul" (intr-o varianta mai veche, romanul urma sa se intituleze "Fata si Leopardul" sau "Femeia si Leopardul"), Ina se va casatori totusi cu Lucian, unica lor legatura sufleteasca fiind in fond admiratia pentru maestrul Marcian.In cea mai mare parte a lui romanul analiza, se pare, frivulatiile acestei uniuni conjugale, dar planurile lui compozitionale se dovedesc mai numeroase, personajele inmultindu-se si ele cu nume noi, necunoscute.
Scris in anii razboiului, in atmosfera de teroare si nesiguranta, de lipsuri si provizorat a epocii de dictatura, romanul pare compus de o mana inca foarte sigura si sensibil mai deschis unor imprejurari de viata si mai moderne.Dincolo de cadrul monden cu case erau obisnuiti mai de mult, autoarea ne surprinde acum prin incursiuni mai insistente decat oricand in tesatura unor relatii si implicatii politice semnificative pentru o anumita tensiune a vremii ca si proliferarea politicianismului burghez interbelic.Intamplarea a vrut ca "Streina" sa-si infrateasca destinul potrivnic cu "Malurenii" lui Eugen Lovinescu, el insusi tovarasul spiritual de oviata a autoarei, ramanand amandoua (cine stie pana cand?) sub pecetea grea a tainei.Ratacirea "Streinei" e regretabila sub toate raporturile.Fiind vorba de un roman, si inca de unul voluminos, fragmentele nu pot nici pe departe suplini intregul, vaduvindu-l tocmai de esenta lui: armonia expresiva a constructiei si semnificatia viziunii totale asupra unei lumi si a unei epoco noi.Pierderea e cu atat mai mare, cu cat cartea era terminata.Oricum insa, valoarea generala a contributiei literare a Hortensiei Papadat-Bengescu, care este si asa superlativa, aparitia, "Streinei" n-ar mai fi putut-o modifica decat cel mult sub aspectul, evident deloc neglijabil, al configuratiei.
De pe urma unui scriitor raman insa totdeauna si lucrari neterminate, fragmente inedite, proecte nerealizate etc.Cele mai importante dintre acestea apartin la scriitoarea noastra teatrului.In timpul vietii nu i s-a reprezentat decat "Batranul" si dramatizarea "Lulu" dupa un roman al lui Lovinescu.Restul n-au fost nici macar tiparite, dacat postum, reveland o autoare dramatica.
Volumul postum de "Teatru" (1965) ne infatiseaza insa promisiunile cele mai mari abia in partea lui cu totul lacunara, adica in piesa neispravita "Sora mea Ana", care demonstreaza o mult mai mare siguranta a dialogului si o inspiratie cu mult mai naturala.
La capitolul lucrarilor neterminate, unele abia iesite din faza intentionala trebuie sa inregistram si "Seria Fetita-Sange", anuntata de autoare inca din 1935 si din care au aparut unele fragmente in "Viata romaneasca".Cel putin unul dintre acestea este exceptional: "A murit tanti Iulia" (in "Viata romaneasca", 1940).Revelatia mortii in mentalitatea de copil e sugerata cu mijloace tulburatoare, chiar daca maturitatea Fetitei poate surprinde.Nu spusese insa Hortensia Papadat-Bengescu candva despre propria ei copilarie: ".cand privesc vreodata fotografia mea de atunci, imi e mila pentru grozava povara de gand si suflet cu care am impovarat acest copil?" ("Autobiografie", in "Adevarul literar si artistic", 11 iulie 1937).
Neglijate au continuat sa ramana pana azi exercitiile poetice ale prozatoarei, in ciuda incercarilor mai vechi sau mai noi de a atrage atentia asupra lor.Cu toate ca Eugen Lovinescu vedea in Hortensia Papadat-Bengescu "o mare poeta din linia romantismului", apropiind-o nu fara temeiuri, de contesa de Noailles, de Baudelaire, de Samainside Henri de Regnier (Hortensia Papadat-Bengescu - poeta, in "Familia", iunie 1935).
Privindu-le de sus, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu alcatuiesc tabloul detasat si sobru al unei societati si al unui moment istoric.La cercetarea mai atenta, ele sunt insa universul de reactii subiective in fata existentei generale si a conditiei umane.Prin opera Hortensiei Papadat-Bengescu aristocratia bugheza romaneasca si-a intuit si si-a manifestat esenta, presimtindu-si declinul iremediabil.Obsesia uratului in toate ipostazele posibile nu e decat un epifenomen al unei stari interioare si al unei constiinte mai adanci.Fara premeditare si fara cea mai mica ostentatie, autoarea "Concertului din muzica de Bach" si a "Drumului ascuns" a fost cu siguranta Casandra unei lumi care apune, a unei lumi bolnave incurabil.
Din mijlocul unei anume lumi, Hortensia Papadat-Bengescu si-a inaltat strigatul de disperare in numele unei umanitati pierdute, al unei aspiratii contrazise si infrante. "Sunt o idealista deoarece caut frumosul pretutindeni.Ca sa gasesc acest frumos ar trebui sa scormonesc cu amandoua mainile in urat.Sunt indispensabile" (Opere vol.1).Si scriitoarea a scormonit literalmente "cu mainile in urat", dar n-a mai putut descoperi niciodata frumosul altundeva decat in satisfactia creatiei artistice.Dramatismul, profunzimea si complexitatea mesajului sau sunt fara indoiala astazi garantia dainuirii printre noi si printre cei care ne vor urma operei acestiu inegalabil Goya feminin al literaturii noastre moderne.
Prin carte mai trec si alte personaje, doctorul Caro, fostul student vioi si talentat, ajuns victima nrvestei sale pentru ca o iubeste prea mult, Tica, fratele Anettei, Cornelia, mama lui Nory.
Toate intamplarile converg si aici catre un sfarsit, care, daca nu e dezastruos, devine, totusi, simptomatic.In fapt, eroii tind a se intoarce la matca, la radacini, a traversa istoria indarat.Nory vrea sa refaca, pentru Dia.Baldovinestii; Elena se reinstaleaza la Prundeni unde doreste sa creasca din fiul ei, plapandul vlastar al Draganestilor, un mosier cu mana de fier.Dar Dia pleaca in strainatate si doar Nory se stabileste la Baldovinesti.Firavul Ghighi se spanzura in urma unei drame sentimentale, si Elena se expatriaza insotindu-l pe Marcian in Elvetia.Radacinile se usuca, pentru ca arborii nu mai au seva, oamenii acestia au iesit din istorie si, cu implacabilitatea cu care ea ii condamna, autoarea ii conduce catre sfarsitul lor.
Cu Logotnicul, Hortensia Papadat-Bengescu Tinteste sa extinda campul observatiei sale sociale.Aici, nu mai e vorba de mosieri, bancheri si mari negustori, ci de marunti functionari, de mica burgezie provinciala.Costel, "logodnicul", baiatul unui dascal bine situat di Braila, vine in capitala, unde viseaza sa faca repede cariera ca avocat.Patrunde insa intr-o familie de fete stricate; se casatoreste cu una din ele, apoi viata sa esueaza intr-o mahala.Pindita de moarte si de promiscuitate, existenta lui Costel nu se poate dezlega de cea a Anei, care moare incet pina la sfarsitul cartii.Abia in final sosirea dascalului si a energicei lui sotii ingaduie transplatarea eroului inapoi la Braila, unde va fi recasatorit, cu zestre, lansat in politoca, in sfarsit repus pe picioare de influentele relatii ale tatalui sau.
S-a vorbit in legatura cu opera Hortensiei Papadat-Bengescu de "metoda proustiana". Nimic di asta in realitate.
Naratiunea e plana, continua, exterioara si daca personajele sunt urmarite din roman in roman, aceasta e o procedare veche pe care de la Balzac, prin Zola a mostenit-o si Duiliu Zanfirescu.
Abia in Radacini autoarea, impresionata, pare-se de critica, se lasa in voia proustianismului aruncand chiar unele cuvinte rituale ca "memorie", "narcisism".Dar metoda e obositoare si sureficiala, in discordanta cu natura materiei.
La Proust compozitia este conditia speciala a experientei autorului, redusa de mult la simpla suprapunere de planuri de constiinta.
Opera totala a Hortensiei Papadat-Bengescu este o lunga, fina, inteligenta clevetire de femie de lume, intr-un limbaj imposibil, absolut vorbit.
I s-au facut scriitoarei amare si meritate reprosuri.Hortensia Papadat-Bengescu nu cunoaste limba romana si se pot scoate din orice pagina exemple distractive de stangacie.
Limbajul acesta agaseaza, dar e un limbaj de femei si in ultioma anliza limbajul Hortensiei Papdat-Bengescu care se dezin tereseaza complet de orice arta, prinsa numai de adevarul observatiilor sale.Intaiul roman notabil si poate cel mai bun este Concert din muzica de Bach.
Vreo desfasurare epica propriuzisa nu exista ci numai o lenta miscare in viata sociala a unor familii, care sunt spoinate rand pe rand de scriitoare cu ajutorul personajelor care fac vizite, si surprinse in dramele lor intime.Sunt trei grupuri principale: familia Elenei Draganescu, casa printului Maxentiu si casa profesorului Rim.Elena Draganescu este fata Lenorei din Fecioarele despletite.Lenora, femeie frumoasa, dar de extractie mediocra (e origonara din Mizil), facusa un prin pas spre promovarea sociala casatorindu-se cu mosierul Hallipa.Fratele ei, Lica Trubadurul, ex-plutonier, ii umbreste mereu ascensiunea.Dintr-o uniune hazardata Lenora mai avea o fata, Mika-Le obiect de stanjenire pentru Elena.
Profesorul Rim e casatorit cu buna Lina, care Lina insa in tinerete avusese legaturi cu Lica Trubadurul.Rodul acestor legaturi este o fata nelegitima, Sia, ce deocamdata trece drept fata a lui Lica dintr-o mama necunoscuta.Acelasi Lica izbuteste aintra in gratiile Adei Razu, devenind amntul ei.Lica este Unchiul Elenei, care insa avusese o data ideea de a se marita cu Maxentiu, sotul de azi al Adei.Acestea sunt elementele.
Oricare ar fi impresiunea estetica a cititorului, pentru omul atent la substanta nu poate sa scape conditia fundamentala a romanului.Cartea nu porneste de la teme arbitrare, ci evoca structura sociala in toata complexitatea ei.Deocamdata reoii Hortensiei Papadat-Bengescu sunt in fata parvenitismului.Elena, ca fata a mizilencei Lenora, v-a fi mai mult snoaba si o intelectuala, de cat o aristocrata, punand teatralitate si excesiva rigoare acolo unde o aristocrata adevarata s-ar fi lasat in voia celei mai nealterate simplitati.
Eroi scriitoarei sunt mai toti snobi, exagerat stilizati.In snobismul protocolar al Elenei intra prea multa estetica, iar estetica e boema, violenta, adica anti-aristocratie.Un aspect caracteristic al acestei lumi este ca indivizii nu sunt preocupati de bani, dacat la inceput, in momentul intrarii in clasa.Toti sunt mai mult sau mai putin bogati, in afara oricarei griji materiale.Averea este unicul mediu in care pot pluti aceste fiinte diafane.Energia ne maifiind indreptata in sensul castigarii existentei, toate subiectele romanului balzacian sunt eludate.Aici n-avem de-a face cu ambitiosi politci, cu avari, cu speculanti, ci cu persoane preocupate de "ce zice lumea", ambitionandu-se sa dea serate, sa fie primite la anume receptii, sa reactioneze in toate momentele vietii, chiar cele mai grele, in modul cel mai ditins.Femeile cauta aparenta sociala, placerea fizica, higiena corporala, niciodata pasiunea, idealul.Avem de-a face cu un roma feminin, de aspiratii tetrestre.
In ce sens se misca lin personajele din Concert din muzica de Bach?
Maxentiu, print tuberculos, sufera de o drama foarte particulara.Nu se teme de boala, in gravitatea careia nici nu crede, contribuind si euforia de origine toxica.El e plictisit de teama descalificarii pe care i-ar putea-o aduce in lume o suferinta atat de proletariana.Pe de o parte ca bolnav simte voluptatea zacerii, pe de alta ca monden se sileste sa urmeze cu exactitate mecanica mondenitatii.
Elena e innebunita de protocol.Ea pune la cale un concert din Bach in locuinta ei, la care nu vor lua oarte decat invitati selecti.Toata activitatea ei se reduce la pregatirea concertului si redactarea listei de invitati.
Profesorul Rim a primit in casa pe Sia, fata lui Lica, cu care incepe a avea lagaturi.Chiar cand Lina ii destainuie ca Sia e rodul ei, Rim isi continua placerile, satisfacut de a domina pe Lina printr-o inferioritate de ordin intim.Sia moare si la inmormantarea ei, foarte distunsa, se canta muzica de Bach, in fata unei lumi solemne si corecte care-si ascunde sub formalitati nulitatea.
Un contur mai precis n-au decat Maxentiu si Elena.Ada Razu cu pretentiile ei de amazoana voluptuasa, Lica Trubadurul, Sia sunt personaje sterse, de o structura comuna.
De altfel romanul anlizat pas cu pas este insuficient, aproape numai o schita, care ar fi putut deveni un mare roman.Asta este de altfel valoarea operei Hortensiei Papadat-Bengescu.Alte romane sunt mai infaptuite, acestea puteau fi mai bune.Nivelul de la care pleaca experienta lor e mai bogata si deci mai utila aristiceste pentru viitorul romancier.
Marile energii depuse de Maxentiu si de Elena ca sa ramina impasibili si protocolari evoca o lume complexa, bogata in nuante sufletesti.Impresia ultima, dupa lectura, indiferent de analiza, este a unei noi realitati fictive indiscutabile.
Drumul ascuns este un roman poate si mai practic si mai agasant prin inaptitudine narativa.Compozitia e nula si introducerea vienezei Hilda un inutil artificiu pentru a canaliza observatiile in epistole.Dar o substanta este si inca foarte organica.
Lenora s-a imbolnavit de cancer si moare, nu inainte insa de a fi casatorita cu doctorul Walter.Elena, fata ei nemultumita de casatoria ei burgeza cu Draganescu, se sileste s-o desfaca pentru a se insoti cu muzicianul Mrcian.
Aimee, alta fata a Lenorei se intoarce din strainatate si incepe a intelege viata mondena.
Aceasta este toata materia.Nu trebiue sa cautam caractere, analiza psihologica clara, ci o atmostera sociala.
Lumea aceasta ca un individ unic exista.
Lui Walter, fost sot al milionarei batrane Salema, autoarea vrea sa-i atribuie un dezgust de propriile lui compromisuri, o nazuinta de purificare.In fond el reprezinta un chip de snobism.Aspiratia lui la aristocratie s-a crstalizat in sanatoriul de lux in care nu pot intra decat cei foarete bogati.Eroii "bine" din roman merg sa moara in sanatoriul Walter.Doctorul a strans si o mare colectie de arta si de receptii.Sanatoriul functioneaza in lux, tacere si regularitate cronometrica si ami ales cu inlaturarea oricaror semne de suferinta umana.Pateticul este eliminat ca impur.Decesurile se petrec intaina, mascate de receptiile de gala.Doctorul are o musculatura faciala impenetrabila.Relatiile dintre el si Lenora sunt diplomatice.Hotararile lui Walter sunt sugerate politicos si iritatia nu e niciodata exteriorizata.Toata existenta familiala e un joc de iluzii, de subintelesuri, de audiente si formalitati, de mici gesturi semnificative.Elena vrea sa se desparta de Draganescu, dar nu gaseste formula decenta pentru a-i face propunerea.Atunci pleaca sub un pretext firesc in Elvetia, de unde incepe cu sotul un duel subtil de scrisori, cu o tematica si un protocol atat de exagerate incat inpulsiunile sunt amarate de conveniete si sotii nu pot sa decida oficial ceea ce in fapta s-a petrecut de mult.
Lumea aceasta este, se intelege, asuratica.
Lenora, din puduare fiminina, nu destainuie suferinta ei doctorului Walter.Cand boala este evidenta, nu-si da seama de gravitate si se pierde in frivolitati, incarcandu-si patul de sanatoriu cu dantelarii, cu cutii.Walter suporta desagregarea Lenorei si moartea ei, cu o impasibilitate perfecta.Totul se petrece dupa normele exacte ale sanatoriului, fara intarzieri, fara dezordini sentimentale.De altfel Walter e un artist in a notifica economic o stire rea, avitand suparatoarea mostenire si provocand diplomatic ideea in chiar mintea celui interesat.Elena pierde in sanatoriul Walter pe mama sa Lenora si pe sotul ei Draganescu, insa e atat de ingetata de oficialitatea mondena incat pare sa pretuiasca bunul gust al celor doi, de a fi murit intr-un loc convenabil.
In Aimee se exemplifica, nu fara finete, structura unei fete iesite din acest mediu.Aimee este o snoaba nelinistita, dezordonata, capabila de desfranari si atat de inecata in aceasta mondenitate incat orice alta preocupare mai ideala ii lipsete.Se poate banui ca, atat de impatimita de mediul Walter, Aimee nu v-a ezita sa devina sotia sau amanta tatalui ei vitreg.
Oricat de inoroiat in inutilitati ar fi acest roman, intuitia exacta a unei lumi probabile ajunge pentru a da un merit solid scriitoarei.Asa cum este Hortensia Papadat-Bengescu merita sa ocupe un loc de frunte in stima criticii, nu pentru realizari, uneori impure, ci pentru unghiul de la care isi porneste observatia, pentru nivelul estetic teoretic.Daca nu e intotdeauna excelenta si cateodata nici satisfacatoare, Hortensia Papadat-Bengescu are insa structura marii scriitoare si opera ei contine prin aceasta mai multa valoare exenplara decat operele izbutite la un nivel mai jos.Uneori analizele acestea, patrunse de numeroase demente sensoriale, dobandesc largi dezvoltari, incat un singur gest sau o singura reactie sufleteasca este intens urmarita, aprofundata in toate laturile ei, printr-o metoda de istovire a amanuntului psihologoc, prin bogate asociatii in jurul unui punct infinitesimal, care multiplicand senzatia prin reflectie, aminteste de aproape tehnica ingenioaselor si abundentelor anlize ale lui Marcel Proust.Pentru a ilustra procedeul, in toata bogatia lui, nepermitem sa reproducem un fragment mai intis.El apartine romanului Fecioarele despletite si fixeaza obsesia personajului Mini, care, persecutata de impresia de aviditate morala a interiorului familiei Rim, simte o ciudata nevoie de frageziuni compensatorii: "Acea uscaciune a sufletelor era azi un material care molipsea atmosfera din jur.Mini cantatse tot timpul, in chip inconstient, aparare impotriva acelei uscaciuni, simtise o nevoie permanenta sa atinga lucruri netede si rare, portelane si crustale.La masa o nemultumise caldura mancarurilor si fermentatia lor.Nu-i fusese foame, ca si cum se temea chiar de combustiunea alimentara.Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca sa si-i racoreasca si miinile, pe cat era de ingaduit, ayingeau luciul farfuriilor.Din sufragerie preferase sa priveasca pavourile lustruite ale peretilor, ceea ce era o dovada puternica a functiei tactile a vederii << vad! >> inseamna desigur ca << pipai cu ochii >>, dar de obicei alcatuieste un simt aparte care isi pierde acest inteles de atingere.Mini azi nu vedea, ci pipaia totul co ochii pentru a se feri sau apropia, dupa nevoie de lucriri sau oameni"
Hortensia Papadat-Bengescu nu ne-a lasat planuri ale romanelor sale, iar din corespondenta desprindem doar avatarurile psihologice legate in special de lipsa de timp pe care i-o reclama creatia, de nacazurile familiale, subrezenia sanatatii si adversitatea mediului in care traieste, mediu incompatibil cu creatia.Nimic in plus.Nici, preocuparea ca o anume tehnica nu se potriveste ideii, nici parasirea unui lucru inceput pentru ca se dovedeste a fi altfel decat l-a conceput.
Lumea scrierilor de inceput ale Hortensiei Papadat-Bengescu e a unei singure fiinte in spatele careia putem vedea si chipul autoarei.Ea scrie la acea data "din placere" marturisind indirect "un deficit de existenta".E aplecata asupra ei insisi, in contemplarea vietii interioare.Autoarea viitoarelor romane trebuie mai intai sa se elibereze de sine in literatura pentru a dobandi treptat o alta conceptie despre rostul scrisului sau.La indemnurile lui Ibraileanu, cu fermitatea, rabdarea si increderea pe care a avut-o intotdeauna, raspunde clar: "Ma intereseaza mult si sufletul celorlalti, ma pasioneaza chiar, ii privesc neobosit si ochiul meu vede firele cat de incalcite care mana faptele lor exterioare si viata lor interna.Daca nu scriu inca de ei nimic, e fiindca sunt la o epoca cand sunt absorbita prea viu de mine.Cat va mai tine? Nu prea mult."
Vedem in destinul scriitoarei un drum al formarii, al constituirii psihologiei de autori, plecand de la confesia exorcizatoare ca etapa necesara.
Pana acum, psihologia Hortensiei este aceea cu a altor scriitori obisnuiti ce fac literatura din propriile stari sufletesti.Diferenta vine de acolo ca ea e constienta si are nevoie mai mult pentru sine de acest scris pe care nu-l considera neaparat literatura.
Femeile sau mai degraba "feminitatile" autoarei nu se nasc din lipsa experientei, din incapacitatea de a folosi un material de viata pe care il avea cu prisosinta.Dar, pentru ca gandea inca la sine, aplecata spre interior, desteptarea se va opera numai odata cu echilibrarea tumultului fiintei ei prin trecerea lui in scris.
Manuela, Adriana, Bianca Porporata se privesc ca intr-o oglinda, cauta adevarurile de care au nevoie in "apele adanci" ale sufletului.Fiinte pasive, izolate, pastrand doar vagi fulguratii de speranta, se reflecta in propriul lor suflet, cautand unitatea lumii lucrurilor cu un ideal de frumos nedeslusit.Fiindca isi urmaresc schimbarile si tulburele miscari ale fiintei profunde au deopotriva frenezie vitala cat si fatalista, resemnare.
"Cutezatoare in scris", cum se declara insasi autoarea, tinde spre un portret de mare franchete, "simplu decument, spune, subliniind confesia, cu putina valoare a documentului, cand priveste ceva asa de neinsemnat ca o femeie, sau marea valoare a documentului, cand e de o sinceritate absoluta".
Hortensia Papadat-Bengescu nu-si drapeaza marturia altfel decat dand personajelor ei nume diferite.Le imprumuta insa tuturor propria-i identitate psihologica. "Invincibila puduare si mandrie" pe care si-o marturisea este a Biancai si a Manuelei, solitare si fidele lor insele, dar frenetic dornice sa-si cunoasca posibilitatile de imaginatie si simtire, sa-si reprezinte tot ce adaposteste trupul lor sufletesc, fara teama ca gandul va ultragia convenientelor.
Consecinta acestui rost dat scrisului este o foarte mica atentie acordata conventiei necesara literaturii.Scriitoarea transcrie gandurile eroinelor sale sau, mai degraba, monologurile lor.Rareori compune o scenaNu-i foloeste intentiei de destainuire.Scriind la persoana intai nu stirbeste cu nimic autenticitatea trairilor contradictorii, dar nici nu stavileste sentimemtalismul.
Vocea e acum lirica si muzicala, ca o tema cu variatiuni, molcoma si trista, extatica sau suava, grava si in asteptare.Dealtfel scriitoarea vorbeste des despre caracterul muzical al celor scrise de ea.Respecta cadentele, tonalitatea.I se pare o forma superioara de exprimare cea care tinde spre muzica.Isi exprima regretul ca nu cunoaste "sintaxa muzicii". "Uneori gandesc muzical", se confeseaza ea, conchizand apoi in ce o priveste: "toate purced de la mizica."
Rebreanu vorbea si el de un anume "ton" al cartii care, odata gasit, totul merge de la sine.Pana atunci insa elaborarea operei continua.
Mai tarziu in etapa romanelor cu o structura deosebita de a notatiilor initiale, scriitoarea nu va mai asocia scrisul cu nevoia de muzicalitate.Sau, nu in acelasi mod.Nu sonoritatile cuvintelor o vor interesa, ci organizarea lor in simfonii sau concerte.Deocamdata, confesia cere lirism, acesta muzicalitatea frazei, care ia forma simtirii marturisite.
Fraza e acordata muzical cu ceea ce exprima, tonalitatea schimbata, ritmurile urmand cursul starii psihice.
In capacitatea exceptionala de a urmari concomitent declinul biologic si reflexele de constiinta, Hortensia Papadat-Bengescu nu are egal in literatura romana.(C. Ciopraga).
In orice literatura, sunt scriitori intarziati, macar cu o generatie, al caror scris alimenteaza gustul pentru cele stiute al unui larg public; sunt altii, de actualitate vie, care prind "din aer" nazuintele unui alt public, tot asa de intins si le dau o expresie cursiva; in sfarsit, o elita scriitoresca fara ecou imediat lpamadeste sensibilitatea cea noua, a generatiei viitoare.Din acesata categorie face parte producerea epica a d-nei Hortensia Papdat-Bengescu.Literatura d-sale este impopulara si nu repurteaza decat succese de stima.Ne referim cu deosebire la romanele d-sale in care lirismul feminin al debiturilor a facut loc unei luciditati si unei despuieri formale mai de nerecunoscut.Prin acuitatea analitica in domeniul subconstientului si al irationalului, noua literatura a autorului, cum ii plce d-sale sa se socoteasca, cuprinde celalat taram al continentului nostru moral, fara traditie in scrisul nostru.Intr-adevar, daca se poate vorbi, in alte literaturi, de o filiera de moralisti ai constiintei si chiar ai inconstientului, la noi inceputul dateaza abia de zece sau cincisprezeceani.Se cunoaste lungul proces de gestatie al romanului nostru de la Nicolae Filimon la Liviu Rebranu, in care recunoastem cu totii pe adevaratul intemeietor al romanului obiectiv de la noi.Prin legile propriei structuri, auturul lui Ion e un neintrecut mester zugrav al sufletului colectiv, muncit de confuzele aspiratii ale instinctelor; uneltele d-sale nu mai opereaza cu aceeasi siguranta in tainele individuale de penumbra morala.De alta parte, romanul nostru de dupa razboi s-a straduit, intr-un ritm foarte grabit, sa umple golurile unei crize de crestere indelungate, spre a ne pune in pas cu spiritul occidental: aici, ca si in celelete domenii culturale, noi am sarit cateva etape.In acest rastimp, s-a savatsit oarecum, daca nu s-a desavarsit, pregatirea unui public, in vederea literaturi narative, de mai larga respiratie decat nuvelistica, cu care se deprinsesera generatiile precedente.E de la sine inteles ca un asemenea public, prea repede format, nu este inca pregatit pentru a intelege si gusta sondarile in subconstient si irational, la care il indeamna literatura unei Hortensia Papadat-Bengescu si a unui Camil Petrescu.Cu acesti maestri ai romanului nostru contemporan, patrunde la noi pentru prima data un centru de intetres, care cere o alta gravitate a cititorului, needucat in aceasta directie.
Mai putin dinamic, scrisul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu a ramas multa vreme incarcat cu rezidurile abstractiilor si a neologismelor carturaresti, de derivatie franceza; neobisnuita sfortare, pe care a trebuit sa si-o impuna, intru mortificarea temperamentului liric si pasionat, nu i-a ingaduit rezerve de energie, pentru autohtonizarea mijloacelor sale de expresie.Oricat de remarcabil ar fi al doilea roman al d-sale, concert din muzica de Bach, ne lasa impresia unei produceri straine de spiritul propriu al literaturii noastre, inainte de orice prin caracterul diferential al scrisului, in afara de duhul limbii noastre.Asadar,nu substanta epica, din gingasul domeniu al irationalului si adeseori al patologiei ni se pare laturalnica geniului nostru, din cine stie ce preconcepte etice, ci structura linvistica (atat morfologia, precum si sintactica).Intr-o literatura ca anoastra, cu o traditie a scrisului ingrijit, adesea covarsitor fata de semnificatiile continutului, se intelege usor ca abaterile prea numuroase de la structura limbii noastre sfarsesc prin a pagubi bogatia reala a literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu.Ele sunt incontestabile: insusi sprijinitorul operei, Eugen Lovinescu, recunoaste in stilul scriitoarei excesul de adjective, abuzul de neologisme, obscuritatea, pedantismul, inadvertentele, cacofoniile, dar le scuza pe toate, prin raportatre le bogatia fondului si la ritmul sufletesc, cu incheierea ca este un stil nu numai necesar, ci si perfect prin arminie si echilibru intern; d-sa mai releva, cu buna dreptate, numarul nabanuit de mare de formule lapidare si imagini pregnante (epitet impropriu, a carei semnificatie nu este aceea crezuta de dansa, anume de forta si prciziune, deoarece termenul pregnant, luat din biologie, inseamna fecundant).
Nedezmintindu-si structura de scriitoare in domeniul destinelor individuale, d-sa considera fiecare din aceste doua cazuri sub unghiul lui particular: ea priveste ironic, parand a-si insusi intuitile lui Nory, linia frnata a destinului Elenei, care prin exclusivele indeletniciri agricole, isi instrineaza copilul si il pierde cand il aduce la camin, ratandu-si astfel destinul matern dupa cum pare a-si rata pana la un moment destinul propriei fericiri, cat timp e nehotarata de a se caatorii cu Marcian.Iata cum orientarea materialista a Elenei catre treburile gospodariei de la tatra, din perspectiva individualista, a romacierei, este infatisata ca pagubitoare relizarii de sine a femeii in iubirea legitima si in maternitate.De aici rezulta ca procesul de redresare a prbusirilor paqtromoniale, in clasa burgheziei mari, nu este totdeauna un sema de vitalitate, ci poateb fi uneori, ca la Elena Draganescu, cu pretul abaterilor de la indatororea de mama si de logodnica prezumtiva, un derivativ arbritrar al vointei.Vom reveni asupra semnificatiei infaptuirilor prctice, relizate de Nory, dupa ce vom fi infatisat acesta figura centrala a romanului.Ciclul familiei Hallipa in deosebi cu Fecioarele despletite si Concert di muzica de Bach, ofera cititorilor de romane trditionale si traditionaliste o curioasa fauna omeneasca, pe care Bazil Munteanu a putut-o judeca perfect artificiala si lipsita de viata.Sa examinam intai suspiciunea de artificiu, starnita de ciudata galereie de portrete.Este adevarat ca, primele personaje, de la inceputurile de romaciera ale Hortensiei Papadat-Bengescu, sunt neobisnuite si par a fi sau rezultatul unei inchipuiri baroce, sau teransplatari ale unor figurine pariziene.Incepand cu numele lor exotice si urmand cu preocuparile de lux si parvenire, in desfranari ascunse sau fatise, faptirile romancierei sunt de sigur bizare, ceea ce le-ar anula virtutea tipica de altfel neanbitionata de autoare, dar nu arbritrare si neconsistente.
Prin deprinderile de viata adoptate din Apus, dupa modelul civilizatiei franceze, burghezia noastra de mai multe generatii incoace, s-a abatut adeseori, de la roturile noastre locale: avem astfel in mai toate centrele ale vechiului regat constelatii de familii, ivite satelitar, in orbita civilizatiei galice.E o eroare de a se crede ca farntizismul e numai un fenomem de papagalism fara consecinte: el a crestat foarte adeseori trupul burgheziei nostre mari, lasand incizuri nesterse, timp dfe mai multe generatii.
Burghezia Hortensiei Padat-Bengescu nu se compune, asadar, din fantasme ale unei inchipuiri neantemeiate pe realitate, ci din elemente perfect plauzibile, intalnite de fiecare din noi destul de des.Un singur ezemplu este hotarator pentru a dovedi ca romanciera, chiar in prenzentarea unor grupuri omenesti singulare, brazdate de cicatricea civilizatiei franceze, nu s-a gandit sa le delimiteze arbritrar spre a le da o compunere unitara, sasb cum procedeaza scriitorii in epica sociala.
Ne gandim anume la fratele Lenorei Hallipa, Vasile Petrescu, zis Lica Trubadurul, craiul de mahala, una din cele mai vii intrupari din romanul romanesc.
I-ar fi fost mai usor romancierei de a-si organiza eroii in serii perfect inrudite si, prin acest artificiu mai acceptabile cititorilor, decat de a se subordona asa cum a facut, zigzagului social al vietii.Ctreatii de felul lui Lica Trubadurul contrazic afirmatiile globale, ca aceea a lui Bazil Munteanu dupa care nu intalnim nici o fiinta reala in opera epica a autoarei.Dar si cate un alt personaj, cum este Coca-Aimee, fiica Lenorei Hallipa, faptura voluntatra, stapimita de ambitia captarii doctorului Walter sotul mamei sale, pentru a-i lua locul acesteia, cand va fi liber (Drumul ascuns), e una din creatiile cele mai puternice ale romanului nostru, contrazicand sentinta lui Munteanu.
Oricare ar fi judecata noastra etica, fata de comportarea denaturata a fiicei, nu putem tagadui ca si denaturarea este in ordinea naturii si mai ales a societatii, unde rasar, din cand in cand, in vazul tuturor, asemenea legitimitati civile, funciar imorale.Observatorul moravurilor trebuie sa inregistereze aceste fenomene pe care morala laica sau religioasa le respinge, desi este neputincioasa inaintea complezentei cadrului civil.
O conceptie arstoctratica a omului se desprinde din literatura Hortensiei Papdat-Bengescu, in care se simte ca adeziunea romancierei merge catre eroii ce isi cosuma viata sufleteasca fara ecouiri, vara vulgaritati, catre eroii fara vase comunicante cu exteriorul, ce se exprima prin taceri sau proviri pline de inteles, nerecurgand la vorbe si gesturi.
Cu prilejul romanului Logodnicul, in afara de ciclul familiei Hallipa, am manifestat o atitudine critica respicata fata de incercarea autoarei de a patrunde si in cercul micii burghezii cu existentele ei cenusii sau banale si am crezut a gasi explicatia nereusitei in iesirea romancierei di sfera high-life-lui, in care o socoteam specializata exclusiv.Radacini ne aduc o dezmintire pe care insine o scoatem in relief, cu o adevarata multumire: Hortensia Papadat-Begescu dovedeste cu o intreaga filiera de personaje ca viziunea sa intuitiva nu se limiteaza numai la mediul social suprapus.
Lica Trubadurul se arata din nou, intregindu-si fizionomia morala din Concert de muzica de Bach si, odata cu el una din ibovnicele lui de mahala, mosica Mari, de existenta careia era pomenit in treacat in acelasi roman, iar acum bine conturata, cu notatii realiste dintre cele mai veridice.Cea mai puternica infaptuire, de ordin relist si din lume mici Burghezii este studenta Aneta Pascu, fugita de acasa, atrasa la Bucutresti de mirajul pe cre-l starneste metropola in ochii micilor privinciali.Aneta sufera in orasul tentacular de mizerie si o isterie deosebita, care se lecuieste neasteptat, in urna unui soc fizic.Cunoastem putine figuri provinciale, supuse verificari cu climatul moral al Capitalei, de forta acestei Aneta Pascu; ea valoreaza psihologiceste mai mult decat atatea plasmuiri epice, vitiate de tezism, ale unor autori legati de prejudecata superioritatii etice a provinciei asupra metropolei.Desi ne ferim de generalizari si scheme morale, suntem ispititi sa credem ca autoarea se foloseste de un regim indoit privitor la actiune: eroii vulgari, fara viata sufleteasca, manati de instincte sau de interese, sunt pusi sa faptuiasca, in timp ce fiintele d-sale de predilectie raman ermetice si inactive, pastrandu-si astfel intact cristalul sufletesc.
Piatra de incercare a valorii ramane insa interesul, si, netagaduit, autoarea ni-l pastreaza treaz, daca nu prin actele eroilor, cu prestigiul notarilor psihologoce, de un ordin superior, de buna seama in ierarhia valorilor, interesului pentru actiune.Nu se pote vorbi, incepand cu Concert din muzica de Bach, de inaptitudinea romancierei in conpunerea romanelor.Ea se foloseste voluntar si numai cand crede de cuviinta de modul retrospectiv al amintirii derivat din Proust, fara a-si face dintr-insul un procedeu, ci incadrandu-l unei arhitecturi proprii, cu linii precise si personale.
Cu Fecioarele despletite, Concert din muzica de Bach, Drum ascuns si Radacini, autoarea, eliminind aproape definitiv filonul liric, exceptand cel dintai roman, zugrveste o fresca unica a societatii mari si a burgheziei romanesti.Evolutia pe care o marcheaza cu acest ciclu in activitatea d-sale scriitoriceasca poate fi urmarita pe doua planuri: stilul si atitudinea fata de eroi.
In stadiul liric, adecvat materialului, stilul era bogat, metaforic, incarcat de neologisme, cu o fluiditate ce decurgea dintr-o exaltare interioara, dintr-o plinatate a tuturor fibrelor, o incantatre a simturilor inaintea marelui miracol al Vietii.Imagini scaparatoare, de o rara forta goala, izvorand spontana din aceasta traire frenetica a sensurilor naturii.
Scriitoarea participa la viata eroilor, se confunda cu ei.Odata insa cu trecerea la maturitate, stilul se purifica de aceste excrescente lirice, devine sobru, concis, flegsibil, cu o rezonanta metalica.Acelasi abuz de neologisme, dar necesare, topite in structura scrisului.Uneori stilul capata asprimi, suna sec, conturand si mai pergnant lapidaritatea frazelor.
Analiza e mai incisiva, fara antipatie, fara simpatie, cu singurul scop de a scoate la suprafata ceea ce este obscur si nedeslusit in adancul eroilor.
Obiectiile neintemeiate ce s-au adus de catre unii criticieroilor d-nei Hortensia Papadat-Bemgescu ca ar fi o "galerie de monstrii patologici" vine din raceala cu care sunt tratati, din atitudinea de obiectivitate si mai ales fiindca scriitoarea a privit dincolo de cum ne apar noua oamenii, indreptand un puternic fascicol de lumina spre zonele intunecate ale constiintei, unde intr-adevar se ascund monstuozitati de care instinctiv ne temem si pe care nu vrem sa le recunoastem.
Figurile neuitate ale printului Maxentiu, d-rului Rim, Walter si Lenorei, inegalabile in literatura romaneasca, daca pot fi lute drept monstruase, e doar in raport sau in contrast cu ceilalti eroi ao romancierei care sunt mai umanizati.Suferinta uneori umanizeaza, boala insa rare ori.Dimpotriva, inraieste, invenineaza, reducandu-l pe om la masura propriului sau egoism.
Ce nu s-a sesizat e ca acesti eroi sufera fie de o boala fizica fie de una morala.Printul Maxentiu e tuberculos, Lenora, femeia voluptuoasa si senzuala e macinata de un cancer, d-rul Rim ascetic, cu un fizic urat isi ureste sotia, necolpita, comuna, cu care totusi e silit sa convietuiasca, iar Walter supotra lucid drama parvenirii sale dubioase, de pe urma batrinei si obezei amante Salema.Fiecare din ei are deci o tara fizoca sau psihologica ce le deformeaza astfel intreaga viata sufletesca.
D-na Hortensia Papadat-Bengescu analizeaza desfasurarea acestui proces interior determinat de boala, care e, "un compromis intre viata si moarte", cum o defineste autoarea.Fixarea atentiei inlauntrul lor, trirea faptelor in legatura nuamai cu boala, acest narcisism viciat e un fenomen specific bolnavilor incurabili.
Oricat numele eroilor d-nei Hortensiei Papadat-Bengescu au pote o rezonanta usor exotica sau monden-cosmopolita, eroii sunt totusi exemplare tipice, caracteristice ale stilului romanesc in ipostaza lor citadina si oricat ar parea de insolita figura doctorului Walter, de pilda, el este totusi un exemplar reprezentativ (erou din romanul Drum ascuns) al unei vechi traditii al arvistului in literatura romanesca.Desigur nu se pot stabilii puncte de contact intre el si Tanase Scatiul, sa zicem, dar unele asemanari cu Dinu Paturica sunt izbitoare.Daca facem abstractie de cadrul sicial modern in care evolueaza doctorul Walter, de imobilitatea aparenta a vietii sale sifletesti, de impenetrabilitatea mastii fizionomice, vom gasii aceeasi inclinatie spre aspectele rafinate ale existentei; gustul pentru muzica, pentru interioare somptuoase, aceeasi suptilitate in disimularea intentiilor, aceeasi preocupare in organizarea unui cadru social onorabil pentru a acoperi sau invalui originile obscure ale unei ascensiuni sociale.Ceea ce ii ami deosebeste este modul artistic de realizare; unul este realizat in maniera balzaciana, iar celalalt mai nuantat, mai analitic in maniera proustiana.
Un alt erou de o culoare locala incontestabila este Lica Trubadurul, un soi de Mitica don juan, dispretuitor de conventii sociale, crai flusturatic, sinpatic si dezinvolt, transplantat intr-un mediu aristocratic.Cat despre vitrina teratologica ascriitoarei, adica Rim Mika-Le, gemenii printul Maxentiu, acetia traiesc totusi intr-un cadru social romanesc, dar par excentrici si prin faptul ca se misca intr-un spatie inchis si vid.Iar aceasta lipsa de aer cat si fixatiunea psihica a eroilor le imprumuta un caracter monstruos.E ca si cum constiinta lor s-ar reflecta asupra ei insasi, ca intr-o oglinda, incapabila sa prinda ceva din lumea exterioara sa participe activ la desfasurarea vietii.De aici poate caracterul lor monstruos, cu toate ca existenti in fauna bogata a umanitatii, din care romanciera i-a smuls, suflandu-le harul viu al creatiei.
In incertitudinile care ne impresoara de pretutindeni, marea romanciera dispune de o luciditate care refuza intunericul, precum si falsele lumini ale conventiilor.
Creatia Hortensiei Papadat-Bengescu a castigat in prestigiu pe masura trecerii timpului, avand o mare influenta asupra romanului ulterior.Faptul se datoreste profunzimii investigatiei facute in omul social, in "etapele constiintei" care determina sau sunt determinate de relatiile sociale.Acest demers devine evident intr-o gandire artistica ale carei coordonate sunt cercetarea reactiilor, spiritul "scormonitor" portretul psihologic si mai ales patrunderea spre adancuri, unde rezonantele existentei imediate releva esenta.
Hortensia Papadat-Bengescu e un scriitor original si unic, izolat pe insula creatiei sale de care literatura romana ulterioara se aproprie si de la care revendica tot mai mult.
Hortensia Papadat-Bengescu se inscrie in galeria marilor romanciere ale literaturii universale: George Sand, George Elliot, surorile Bronte si Virginia Wolf.
