George Bacovia George Bacovia (pseudonimul lui George Vasliu) s-a nascut la 4/17 Septembrie 1881 la Bacau, ca fiu al unui comerciant. Urmeaza liceul lin orasul natal, apoi Facultatea de Drept din Iasi, fara a profesa vreodata avocatura. Indeplineste diverse slujbe: copist, ajutor contabil, referant bibliotecar. Debuteaza cu o poezie in „Literatorul” lui Macedinski, al carui cenaclu il frecventeaza. Debutul editorial se petrece in 1916 cu vulumul Plumb, premiat de Ministrul Artelor. Laureat al Premiului Societatii Scriitorilor Romani in 1925 si al Premiului National in 1934. Moare la Bucuresti in 1957 (22 mai). Originalitatea poetului. Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscuta in istoria literara sub numele de „bacovianism” au vorbit totii marii critici. Atmosfera launtrica particulara este cum spunea E. Lovinescu, deprimanta: „de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangerati, limitat intr-nu peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator ... atmosfera de plumb ... incare pluteste obsesia mortii si neatului”. Gasim in poezia lui Bacovia influente din E. Poe si din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin atmosfera de nervoza, gustul pentru satanic, ideea mortii, cromatica si predilectia pentru muzica. Impresiile sunt sugerate prin corespontente muzicale, dar si prin culoare, poetul fiind influentat de pictori impresionisti, ca Renoir si Degas. Universul poeziei. G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfarsit de lume, al caldurilor toride, in care cadavrele intra in descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice (Decembrie, Lacustra, Cuptor, Nervi de promavara). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate demoralizanta, amenintand sa se prabuseasca. Alaturi de figurile de proiectate pe acest fundal: copii si fecioare tuberculoase, o palida muncitoare, poetul insusi, ratacind fara sens, facand gesturi absurde, devin „personaje”: toamna, somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara, descompunerea, vara. Ele devin, totodata, proiectii ale unei emotii poetice. Poetul este un inadaptat in societatea burgheza – de aici dorinta de evadare. Arta poeziei. La G. Bacovia, „sensibilitatea fuzioneaza cu tema lirica; astfel incat liric devine un act existential”. Tudor Vianu vorbea de doua procedee de realizare estetica. Poetul face asociatii decorative si individualizeaza impresia. De fapt, Bacovia nu realizeaza sugestia printr-o tehnica impresionista; nu exista nuante in culorile bacoviene; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigate ale sufletului, ale trairii. Trairea existentiala a durerii, sentimentul de pustietate si singuratatea sunt elemente expresioniste realizate insa de poet prin corespontente intre sentiment si culoare, sentiment si muzica. Gama de culori este restransa, concentrata pe cateva pe cateva motive tipic simboliste: uratul, plictisul, tristetea, vagabondajul, monotonia, ele avand corespontente in lumea instrumentelor muzicale. Melancolia grava este sugerata de vioara si de clavir; sentimentul de monotonie il dau culoarea violet, armonica si fanfara. Pentru nevroza – verdele crud, albastrul, rozul, iar muzical ea este sustinuta de violina si flaut. Sunetele devin si ele prelungiri ale naturii. Ea trimite mesaje brutale: „Natura scoate arpegii, acodruri, armonii, ...muzica sonoriza orice atom”. Deci poetul traieste realitatea intens, „el coboara in infern”, intr-un bogat registru psihologic, care atinge desperarea si dezordinea lumii organice; poetul este un insingurat intr-o lume care trece printr-o criza si oaer intra in descompunere. Structura poeziei. Cele doua strofe ale poeziei corespund celor doua planuri ale realitatii: realitatea exterioara (cimitirul, cavoul – simboluri ale unei lumi care il determina la izolare) si realitatea interioara (sentimentul iubirii, a carui invocare se face cu desperare, fiind si el conditionat de natura mediului). Atmosfera acestei poezii este tulburatoare, mai intai prin simpla evocare a unei realitati: moartea, la nivelul semantic al cuvintelor folosite: sicrie, cavou, coroanele care scartaie, si prin repetitia cuvantului plumb, cuvantul-cheie, magic, folosit obsesiv, ca determinant (el apare de trei ori in fiecare strofa, de fiecare data in rima versurilor 1 si 4 si la cezura versului 2), in sensul ca materia nu intra in purificatie (caracteristica generala in poezia lui Bacovia, in care universul apare descompus, oamenii insisi sunt descompusi), ci in impietrire; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrufica (plumbul avand greutate specifica mare si culoare cenusiu-albastruie). Sensul acestei metafore-simbol se dezvaluie in momentul in care poetul invoca amorul de plumb, indicand apasarea sufleteasca, sentimentul inabusit, impresia de univers inchis, ca si cavoul in care se izoleaza. 42113bhg82nik1i Emotia poeziei este declansata de versul al 5-lea, cu care debuteaza strofa a doua: „Dormea intors amorul meu plumb”. Cuvantul intors realizeaza misterul poeziei. Este vorba de intoarcerea, cum va spune Blaga, cu fata spre apus, care inseamna moarte. Aripile sunt de plumb, ele presupunand acel zbor in jos, cadere surda si grea, din care nici eroul nu se mai poate inalta. Astfel poezia creste intr-o devenire sumbra, „obsesie a teluricului, o gravitate colosala trage totul in jos”. (N. Manolescu) S-a remarcat constructia aproape identica a strofelor (prin constitutie sintactica si lexicala); de exemplu: versurile 1 cu 5, 3 cu 7, 4 cu 8. Tonul elegaic este sugerat si de iambul care domina aproape toata poezia, alterand cu peonul si amfibrahul. Muzica este realizata, de asemenea, de tonalitatea minora a imperfectelor: dormeam, stam, era si de tonurile inchise, stinse, de cuvintele: vestmant, vant, precum si de cele stridente, onomatopeice: scartiau, frig. Poezia are o structura armonioasa, dectata de o muzica interioara grava. Prima strofa se repeta la sfarsit, difera doar versul al doilea. Descomprim o suprapunere de planuri: planul exterior, al lumii si al naturii, si planul interior. Relatia dintre ele se realizeaza prin perceptii, printr-o invazie a inceputului, un somn adanc, dar iritant, pentru ca el genereaza amenintarea mortii. (Ion Caraion vorbea despre „sfarsitul continuu” bacovian, despre „neintreruptul plans”, „tresarirea continua”). Somnul lui G. Bacovia este „un somn rasturnat”, pentru ca presupune zvarcolire sau cosmar. Poetul descopera o realitate care-l desfiinteaza ca om, strivind orice initiativa („si mi se mare / Ca n-am tras podul de la mal”) de a lua contact cu viata. Prima si ultima strofa sugereaza dimensiunea infinitului, printr-o senzatie auditiva. Poetul aude ploaia si „materia plangand”. Versul al doilea, din ultima strofa: „Tot tresarind, tot asteptand” este o prelungire pe plan interior a ideii cuprinse in versul al doilea din prima strofa: „Aud materia plangand”. Plansul cosmic al naturii, cuprins in aceasta personificare cu valoare de simbol, se va restrange de la expresie la impresie, semnificand adancimea insingurarii pana la disparitia totala. „Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre” semnifica intoarcerea in timp, in anistorie, pentru a sublima sentimentul de solitudine. Prezenta locuintei lacustre generalizeaza impresia de intoarcere in tmip. Starea de nevroza, de iritare provocata in prima strofa de plansul materiei se coreleaza cu spaima, cu frica din strofa a doua. Podul ramas la mal, in contextul existentiei primitive, inseamna un pericol (locuinta lacustra, in epoca primitiva, ii apara pe oamenii de fiare, iar podul pastra legatura cu pamantul, cu lumea). hi113b2482niik In strofele a doua si a treia, locul imaginilor vizuale este luate de senzatii tactile si organice: „ude”, „grei” si „gol”. Atributul „ude” cumuleaza sensuri in a caror plasma intra solitudinea, plansul, neantul („Si parca dorm pe scanduri ude / In spate ma izbeste-un val”); poetul nu simuleaza nici un gest de aparare, atunci cand i se pare ca n-a tras podul de la mal. El simte deci amenintarea mortii care-si face loc mai ales in primul vers al strofei a treia: „Un gol istoric se intinde”. Substantivul gol reia, subliniind-o, ideea de neant, intarita de versul „Pe-aceleasi vermuri ma gasesc”. Poetul se confunda, asadar, cu inceputul. Imaginea pilotilor grei simbolizeaza apasarea, lpanul inclinat sau „disproportia fortelor care se apara, fata de cele in ofensiva”: „... de atata ploaie / Pilotii grei se prabusesc”. Se include aici si timpul greu, orizontul greu, succesiunea noptilor, lumea insasi este grea, semnificand infrangerea interioara, prabusirea, suferinta, spasmul, anularea oricarui act dinamic, a oricarei initiative. Un anume sentiment de monotonie exasperanta il aduce si muzica realizata in planul formei, prin gerunziile plouand, asteptand, care rimeaza cu substantivul gand. Ideea de continua eroziune este sugerata de insotirea subiectului val cu predicatul izbeste – scandurile fiind ude, valul se va repeta pana la prabusirea totala a intregului edificiu uman. De fapt, plansul este al poetului, ca si spaima , si frica atat de profunda, de adanca, incat se extinde in spatii nelimitate, cosmice: „Aud materia plangand”, la care se adauga si ideea de timp infinit, prin sintagma: „De-atatea nopti”; careia ii confera valoarea de superlativ absolut. Poetul aude plansul naturii, ca simbol al insingurarii, al izolarii, traind acut procesele de dezagrearea generate de apa ca principiu cosmic.
