Tema : ASPECTE ALE OMONIMIEI BILINGVE – CUVINTE „FALSI - PRIETENI” 2002 CUPRINS Introducere.......................................................................... Capitolul 1 UNIVERSUL TRADUCERII......................................... § 1. TRADUCEREA CA ACTIVITATE UMANA ......... § 2. IMPORTANTA TRADUCERII PENTRU CULTURA OPINIILE MARILOR OAMENI DE CULTURA DESPRE TRADUCERE ................................................ Capitolul 2 ASPECTE ALE TRADUCERII CUVINTELOR IMPRUMUTATE .................................................................. § 1. PROBLEMA IMPRUMUTURILOR ...................... § 2. REDAREA OMONIMILOR BILINGVE IN TRADUCERE ................................................................ CONCLUZII................................................................... BIBLIOGRAFIE............................................................ INTRODUCERE Problema traducerii este una din cele mai vechi in istoria si teoria limbii . Izvorind dintr-o necesitate practica imediata , activitatea de traducere a avut la inceput caracter oral, asa – numita „interpretare” sau „talmacire”. Apoi traducerea s-a extins la texte scrise . De fapt, pina nu demult problema traducerii nu trezea discutii, intrucit se socotea , ca limba , in special lexicul ei , e un simplu inventar de cuvinte , care isi au corespondente adecvate in alte limbi . Procedeul traducerii incepe cu determinarea genului operei , intrucit de caracterul acesteia depinde alegerea vocabularului redarea diferitelor nuante ale cuvintului : una dintre conditiile de baza pentru traducerea literaturii artistice, de exemplu, este cunoasterea la perfectie a limbii , a culturii ,a istoriei poporului precum si a obiceiurilor acestor descrise in original, in caz contrar , traducatorul risca sa denatureze trasaturile caracterului, specificul national al creatiei inspirate a scriitorului . Deci una dintre cele mai de seama de realizare a traducerii adecvate este buna cunoastere a celor doua limbi si culturi . Traducatorul trebuie sa fie atent la alegerea echivalentelor. Doua cuvinte pot fi echivalente in dictionarul bilingv, dar totdeauna pot fi folosite ca echivalente la traduceri si atunci traducatorul trebuie sa gaseasca echivalent contextual . De aceea alegerea la intimplare din dictionarul bilingv a echivalentelor cutarui sau cutarui element al originalului duce la greseli propriu-zise , la schimonosiri de sens. Cea mai mare dificultate la alegerea cuvintelor o constituie polisemia , omonimia si sinonimia . Din categoria acestora fac parte greselile generate de traducerea asa numite „falsi-prieteni” ai traducatorului. „Falsi-prieteni” sunt numite acele cuvinte care apar in exprimare cu sensuri pe care nu le au. De obicei, greselile apar atunci cind se traduce dintr-o limba in alta sau in situatii de bilingvism , cind sensurile cuvintelor sunt confundate . De exemplu, cuvintul baton este folosit de vorbitorii basarabeni cu sensul de „franzela” preluat din limba rusa. In DEX insa , vom gasi explicatia cuvintului baton : bucata de vanilie , de ciocolata , de ceara etc, lunguiata sau in forma de bastonas . Un alt cuvint care este frecvent folosit de vorbitorii basarabeni este cuvintul sud. Se foloseste in contextul a plecat la sud , avindu-se in vedere prin sud judecatoria. Problema cuvintelor falsi-prieteni nu a fost destul amplu studiata . Dar am putea numi citiva autori care s-au ocupat de aceasta problema : Budogov B. , Copceag Dumitru , Aculenco – care este autorul unui amplu dictionar englez –rus si rus – englez , acest dictionar are si o prefata mare , si postfata . Aici , mai ales in postfata autorul ia in discutie problema cuvintelor „falsi – prieteni”. La fel s-a ocupat de aceasta problema Muraviov , care este si el autorul unui dictionar (rus – francez ) . In prezenta lucrare ne-am straduit sa mentionam care sunt problemele cuvintelor „falsi - prieteni” , care sunt cazurile aparitiei acestor greseli si in ce situatii apar ele. Ca sa realizam acest scop am luat drept exemple cuvinte din engleza , franceza , rusa si romana si le-am comparat. Lucrarea data este alcatuita din doua capitole . Capitolul I este intitulat „Universul traducerii”. La rindul sau primul capitol este impartit in doua paragrafe : § 1. „Traducerea ca activitate umana”. In acest paragraf am vorbit despre istoria traducerii , care este definitia traducerii , care sunt dificultatile de care se ciocnesc traducatorii. §2. „Importanta traducerii pentru cultura. Opiniile marilor oameni de cultura despre traducere”. Aici am vorbit despre importanta traducerii si care era atitudinea oamenilor de cultura fata de traducerile din alte literaturi ; Cel de-al doilea capitol se numeste „Aspecte ale traducerii cuvintelor imprumutate .” § 1. „Problema imprumuturilor”. Aici am mentionat care e importanta imprumuturilor cuvintelor straine, din ce limbi a primit romana imprumuturi . In § 2. „Redarea omonimelor bilingve in traducere” am discutat problema cuvintelor „falsi - prieteni” , am concretizat care sunt aceste cuvinte si de ce se comit greseli la traducerea lor. Pentru realizarea scopurilor propuse in aceasta lucrare am utilizat metode diferite : metoda analizei si metoda comparativa . Lucrarea se incheie cu o bibliografie selectiva. CAPITOLUL I UNIVERSUL TRADUCERII § 1. TRADUCEREA CA ACTIVITATE UMANA Secolul al XX – lea este numit secolul vitezei , secolul cinematografiei , secolul calculatoarelor electronice , dar mai este numit si secolul traducerii . Activitatea de traducere are vechi traditii. Ea este generata de existenta pe glob a mai multor limbi si va fi necesara atita timp , cit omenirea nu va dispune de o limba unica pentru comunicare. Izvorind dintr-o necesitate practica imediata, activitatea de traducere a avut la inceput caracter oral, asa – numita „interpretare” sau „talmacire” . Apoi traducerea s-a extins la texte scrise. Practica traducerii depindea de textul ales. Astfel traducerea unui text religios , care era considerat sacru, nu trebuia sa adauge si nici sa omita ceva fata de originalul despre care se credea ca are origine divina. Traducerea unui text laic era mai degraba o imitatie sau o adaptare , care uneori mergea pina la schimbarea personajelor si modificarea subiectului . Scopul urmarit de asemenea traduceri era , in primul rind, de natura estetica. De imbinarea celor doua atitudini fata de original s-au nascut caracteristicile traducerii literare moderne , care a luat de la traducerea religioasa respectul si scrupulozitatea fata de original ,iar de la traducerea de imitatie si adaptare a pastrat grija pentru aspectul estetic al traducerii. Referitor la posibilitatea traducerii , de-a lungul istoriei s-au confruntat doua opinii care au ajuns pina in zilele noastre: 1. Pe de o parte , pornindu-se de la o conceptie naiva cu privire la identitatea idiomurilor , s-a ajuns la principiul teoretic ca se poate traduce orice si in intregime . Punctul acesta de vedere are o raspindire mai larga in special pina la perioada Renasterii si este justificat de stadiul de dezvoltare al cunostintelor lingvistice. 2 . Pe de alta parte , dezvoltarea activitatii de traducere din perioada Renasterii , cu interesul ei pentru antichitate si mai ales noile cerinte pe care le pune in fata traducerii perioada de trezire a constiintei nationale , scot in evidenta greutatile practice ale traducerii. Tendinta de a pastra culoarea locala si nevoia de a-l transpune pe cititor intr-o alta tara si in alta epoca , subliniind totodata intreaga originalitate a operii traduse , aduc pe traducator in fata unor probleme noi si uneori poate fi greu de rezolvat . Pe plan teoretic constiinta acestor greutati a generat ideea ca o traducere completa niciodata nu este posibila. In mod curent traducerea este asociata cu transpunerea operelor literare dintr-o limba in alta , de aceea anume in legatura cu traducerea literaturii artistice s-au facut multe aprecieri pertinente , dar si mai multe speculatii , atit de literati , cit si de lingvisti. Intrebarea devinita sacramentala mai persista inca : ce este totusi traducerea , o stiinta sau o arta ? Referitor la textele artistice s-ar putea afirma ca traducerea este o arta bazata pe stiinta , iar interpretarile facute de lingvisti au stat nu arareori la baza experientelor concrete ale traducatorilor . Nici chiar definitia traducerii nu poate fi data cu foarte mare usurinta. In sens larg , ea poate fi considerata ca procesul transformarii unui mesaj emis intr-o limba , in acelasi mesaj, dar formulat in alta limba , cu conditia ca sunt pastrate toate (sau relativ toate) calitatile mesajului initial. De fapt, pina nu demult problema traducerii , nu trezea discutii, intrucit se socotea , ca limba , in special lexicul ei , e un simplu inventar de cuvinte , care isi au corespondente adecvate in alte limbi. Dupa cum o dovedesc cercetarile contemporane , de fapt, fiecare limba isi are un mod al sau individual de a oglindi realitatea ambianta , intr-un fel al sau organizeaza datele experientei . Limbile in mod diferit segmenteaza realitatea exterioara si o caracterizeaza in mod diferit , iar drept rezultat doua tablouri ale lumii obiective, prezentate de doua limbi oarecare , de obicei, nu coincid. Intr-o acceptie simplista se crede ca traducerea inseamna a gasi pentru cuvintele unei limbi cuvinte – echivalente in alta limba . Considerindu-se ca lexemele sunt un fel de „etichete” ale obiectelor , fenomenelor, calitatilor, actiunilor, etc. , se poate ajunge foarte usor la ideea eronata ca traducerea ar fi un simplu schimb de „etichete”. Ferdinand de Saussure observa in acest sens ca „pentru unii oameni limba , redusa la principiul sau esential, este o nomenclatura , adica o lista de termeni ce corespund cu tot atitea lucruri” ; si alti cercetatori atentioneaza ca limba nu este o traista de cuvinte. Martinet afirma ca : „a invata o limba nu inseamna sa pui noi „etichete” pe niste obiecte cunoscute , ci sa te obisnuiesti sa analizezi astfel obiectul comunicarii lingvistice.” Ideea cum ca fiecare limba iti are un mod al sau specific de analiza a faptelor din lumea ambianta prezinta o obiectie teoretica serioasa impotriva posibilitatii de a realiza o traducere . De buna seama, daca se admite , ca limbile difera intre ele nu numai dupa aspectul lor exterior - printr-un vocabular individual si printr-o structura gramaticala specifica , ci si prin felul de a organiza continutul semantic al lexicului , oameni ce vorbesc limbi diferite nu prezinta in acelasi mod lucrurile . Comparindu-se elementele lexicale a doua limbi , se poate constata doar o coincidenta partiala intre ele : entitatile semantice ale cuvintelor din doua limbi coincid numai in parte . Anume acesti factori ingreuneaza mult procesul traducerii. La noi in republica traducerea a capatat o amploare mare , teoria traducerii insa se afla la un stadiu initial. De traducere , care este un proces de creatie trebuie sa deosebim teoria traducerii , care este o disciplina stiintifica speciala. Scopul teoriei traducerii este de a urmari regularitatile , care stau la baza traducerii dintr-o limba in alta , de a stabili corelatia dintre original si traducere , de a face anumite generalizari, bazindu-se pe unele cazuri particulare, care apoi ar putea fi folosite la realizarea procesului de traducere. Ajutorul , pe care-l da teoria traducerii practicii, consta in accentuare diferitelor posibilitati ale limbii , in alegerea din noianul variat de mijloace pe cel mai potrivit pentru contextul dat A. V. Fiodorov atrage atentia asupra faptului ca nu trebuie sa confundam „teoria traducerii cu o culegere de retete de uz practic sau cu reguli, de care ar trebui sa ne conducem la traducere in fiecare caz concret.” Procesul traducerii incepe cu determinarea genului operii , intrucit de caracterul acesteia depinde alegerea vocabularului , redarea diferitelor nuante ale cuvintului . Una din conditiile de baza pentru traducerea literaturii artistice , de exemplu , este cunoasterea la perfectie a limbii , a culturii , a istoriei poporului , precum si a obiceiurilor acestuia descrise in original ; in caz contrar , traducatorul risca sa denatureze trasaturile ,caracterul, specificul national al creatiei inspirate ale scriitorului. O alta conditie din cele mai de seama este ca traducerea sa fie adecvata , sa redee veridic ideea si continutul operei , sa pastreze expresivitatea artistica cu toate subtilitatile ei . Desigur, cunoasterea limbii, intuitia , simtul limbii , patrunderea in lumea imaginilor din original au o importanta mare la traducerea operelor literare. Deci, una din cele mai de seama conditii pentru infaptuirea traducerii fidele , adecvate este exactitatea . Criteriul exactitatii este relativ si poate varia in dependenta de stilul , genul de care tine cutare sau cutare lucrare. Traducatorul trebuie sa evite atit schimonosirea originalului , introducerea in text a elementelor straine , improprii , cit si traducerea mecanica literala. „A traduce inseamna a exprima exact si din plin cu mijloacele unei limbi a tot ceea , ce de acum este exprimat cu mijloacele altei limbi, deci a reda continutul si forma.” „Apropierea de original, - scria V.G. Belinskii – consta nu in redarea literala , ci in redarea spiritului creatiei . Fiecare limba are mijloacele sale, care sunt proprii numai ei , are astfel de particularitati si insusiri ca daca vrem sa redam exact o imagine sau o fraza , uneori trebuie complet schimbate in traducere.” Cele mai multe cercetari in domeniul traducerii sunt legate anume de studierea relatiilor tipice dintre textul originalului si textul traducerii – e ceva natural , intrucit astfel de cercetari urmaresc anumite scopuri practice : prin confruntarea unui numar mare de texte traduse cu originalul lor sa se gaseasca corespondente respective, care apar regulat ca echivalente ale elementelor lingvistice din limba – original. Caracterul incomensurabil al lexicului a doua limbi si divergenta capacitatilor de imbinare ale cuvintelor in limbi diferite , ridica o alta problema si anume , daca e posibila o traducere adecvata in general ; cu alte cuvinte , daca folosind sursele lingvistice ale unei limbi, poate fi redat intocmai un text dintr-o alta limba , pastrind exact continutul si forma originalului. Intrucit redarea exacta a specificului continutului si a formei originalului este in mare masura complicata prin faptul ca fiecare limba isi are un mod al sau individual de a oglindi realitatea ambianta, organizind intr-un fel sau specific datele experientei , deseori se afirma ca traducerea adecvata in genere este imposibila. Traducatorul se ciocneste de mari dificultati in cazul cind incearca sa traduca un monument vechi intr-o limba fara traditii vechi literare. Greutati mari se intilnesc , de asemenea , la traducerea cuvintelor care denumesc realii de civilizatie si cultura proprii unei anumite colectivitati lingvistice , plante si animale , cunoscute numai de acestea , care constituie coloritul local respectiv . Este imposibil de a traduce calambururile . Acestea pot fi doar imitate sau comentate in alta limba. „Nimic nu se poate traduce fara o cit de usoara abatere.” Desi „nimic nu este intraductibil ”. La orice traducere , in mod inevitabil , se pierde ceva, mai ales in ceea ce priveste forma. Referitor la caracterul adecvat al traducerii , nu pot fi indreptatite traducerile realizate sub nivelul. Bineinteles ca pot exista anumiti factori obiectivi cind din lipsa unei bogate literaturi scrise in limba respectiva , vor fi inerente si oarecare stingacii in traducere , constructii fortate, determinate de imitarea structurilor limbii originalului , de lipsa unor mijloace adecvate de redarea acestuia. Dar sunt cu totul inadmisibile cazurile de traducere gresita, erorile , impreciziile determinate de cunoasterea slaba a limbii. In parte , e vorba de nerespectarea specificului limbii in care se traduce prin faptul ca se imita structurile limbii originalului , nu totdeauna este aleasa constructia , care din punct de vedere stilistic e cel mai apropiata de original si reda mai din plin esenta lui. De multe ori nu se tine seama de specificul operei traduse , folosindu-se ca echivalente pentru traducere cuvinte ce tin de alt strat stilistic, decit cel folosit de original, ceea ce strica pinza operei , face sa se piarda particularitatile originalului . Multe erori de acest tip admit , de obicei, traducatorii fara experienta , traducatorii care cunosc slab limba si care folosindu-se de dictionar, aleg la intimplare primul echivalent al cuvintului din original. In ordinea aceasta de idei nu trebuie scapat din vedere faptul ca , mai ales cind e vorba de o opera artistica , nimeni nu trebuie sa inlocuiasca un cuvint cu sinonimul acestuia in textul autorului , desi in principiu s-ar putea . Doar autorul respectiv avea si el posibilitatea de a folosi cuvintul , pe care ar vrea sa i-l recomande cineva , dar l-a folosit anume pe cel ce figureaza in text, socotindu-l mai potrivit pentru situatia data. Prin urmare, si traducatorului ii revine sarcina de a gasi echivalentul adecvat anume al cuvintului cerut. Deci, una din problemele de baza, la traducere , care prezinta deosebite dificultati , este alegerea cuvintului. § 2. IMPORTANTA TRADUCERII PENTRU CULTURA . OPINIILE MARILOR OAMENI DE CULTURA DESPRE TRADUCERE Din numarul milioanelor de exemplare de carti in limba romana, ce se editeaza in prezent in diferite domenii, o buna parte o constituie literatura tradusa din alte limbi. A aparut o serie de traduceri in romana din diferite limbi ale operelor artistice de mare valoare, variate ca gen si tematica , diferite ca realizare artistica si stil , realizata de maestrii slovei artistice. Traducerile au jucat si continua sa joace un mare rol , fiind un important mijloc de comunicare in viata social –politica , economica si culturala intre popoare, contribuind la schimbul de valori spirituale, la imbogatirea reciproca. Primii clasici ai literaturii romane : Asachi, Stamati, Donici, Negruzzi, A. Hajdau si-au desfasurat activitatea spre momentul , cind multe dintre literaturile europene existau deja in curs de secole si reusisera sa cunoasca in dezvoltarea lor aproape toate curentele literare. Supunindu-se anumitor legitati obiective de dezvoltare a literaturii romane , scriitorii nostri timpurii isi indreapta privirile spre literaturile popoarelor vecine , insusind din ele tot ce se potrivea personalitatilor lor artistice , traditiilor nationale ale poporului si necesitatilor curente si de perspectiva ale procesului literar din tara pe acele timpurii. Gh. Asachi traduce din literatura rusa , dar , mai ales, din cea poloneza , Stamati din franceza si din rusa, Negruzzi – din franceza si din rusa s.a.m.d. Intr-un cuvint, toti clasicii nostri timpurii au fost in acelasi timp si traducatorii din alte literaturi , unii chiar incepindu-si calea de creatie anume prin traduceri . Aceasta , insa , priveste aspectul practic al activitatii scriitorilor nostri clasici in domeniul traducerii artistice – aspect destul de bine studiat in stiinta literara romaneasca . Dar mai exista , dupa cum se stie si un doilea aspect al problemei - cel teoretic, adica ce rol ocupa problema traducerilor in conceptia istorico – literara si estetica a scriitorilor clasici , cum apreciau ei aceasta forma de creatie artistica, care era atitudinea lor fata de traducerile din alte literaturi , cum priveau ei traducerile in raport cu problema originalitatii nationale a literaturii clasice romanesti din prima perioada a dezvoltarii sale. Acest aspect , trebuie sa recunoastem , ca la noi e studiat cu mult mai slab decit primul. Asachi expunindu-si parerea referitor la principala datorie a „omului literat” , 1839 el scria : „Omul literat este acela , a carui meserie el indatoreaza a cultiva a sa minte spre a putea spori cunostinta altora ... Ambitios de a inmulti ideile sale, el le cauta prin veacurile antice, cerceteaza monumenturi si scripte pentru a culege urmele uneori sterse, sufletul si cugetarea oamenilor celor mari din toate veacuri si tari... El petrece culegerea literaturii straine , cu a careia esenta infrumuseteaza literatura nationala .” Desi cuvintul traducere nu este aici folosit in mod direct , nu incape nici o indoiala ca Asachi are in vedere traducerile . („culegerea literaturii straine”) Despre aceeasi necesitate de a imbogati literatura nationala cu opere straine scria si Constantin Stamati. In anii 1830-1840 unii dintre exponentii principali ai opiniei publice literare se rosteau impotriva traducerilor . Drept exemplu ii putem numi pe Alecu Russo si Mihail Cogalniceanu . In „Piatra teiului” (1839), A. Russo scria : „Ce-mi pasa mie moldovan ruginit ... de comediile voastre si de povestirile voastre traduse si adaptate ! Zugraviti-mi mai curind o scoala din tara , povestiti-mi o scena de la noi , piparata ori plina de poezie ... In loc sa-mi plimbati prin Iasi un personaj de-al lui Balzac ... dati mai bine eroului nostru o jubea larga , un anteriu... si puneti in juru-i viata orientala , alcatuita din despotism casnic si din trai patriarhal...” Russo se declara dusman fatis nu numai al imitarilor de comedii si de povestiri , ci si al oricarei imitatii necugetate , care „ne strica mintea si inima si incet-incet va ruina si patriotismul ... si care ... nu incearca creierul cu idei cu neputinta de pus in legatura cu lucrurile vietii zilnice.” In mare masura atitudinea negativa a lui Alecu Russo fata de traduceri poate fi explicata prin calitatea proasta , prin nivelul artistic scazut al traducerilor din vremea sa. Aceasta conceptie o impartasea si M. Cogalniceanu . Anume el a fost acela , care in „Introductie” la „Dacia literara” s-a pronuntat impotriva traducerilor , declarind ca : „traductiile nu fac o literatura.” Dar tot Cogalniceanu in anul 1840 mai spunea si urmatoarele : „Cind in Introductia „Daciei literare” noi am zis ca vom publica traductii cit se poate mai rar , prin aceasta n-am inteles ca vom trece sub tacere si acele scrieri straine care se ating de noi... Scrierile ... care vorbesc de noi , de istoria noastra, de obiceiurile noastre, desi compuse in alte limbi , se cuvin cu dreptate „Daciei literare”.” In conceptul lui M. Eminescu despre traducerile artistice putem observa , - astfel aparent, ca si la Cogalniceanu - o vadita lipsa de consecventa . In 1870 Eminescu scria : „In genere noi nu suntem pentru compuneri originale...” Eminescu mai scria : „Toate popoarele isi au scriitorii lor originali : germanii pe Fritch Roither, americanii pe Breht Hart, rusii pe Gogol , iar romanii pe Creanga s.a.m.d. Scrierile unor asemenea scriitori sunt greu , adesea cu neputinta de tradus ...” In acest fragment ne retine atentia faptul , ca numele lui Creanga este subliniat de Eminescu . Din ce cauza? Probabil , se are in vedere problema intraductibilitatii acelor scriitori nationali , a caror originalitate consta in primul rind in mijloacele de vorbire artistica foarte specifica, scriitori, care au reusit in gradul cel mai inalt sa redea in creatiile lor spiritul poporului. C. Dobrogeanu – Gherea , dupa cum se stie s-a ocupat in mod special de problemele traducerii , ba chiar si a tradus cite ceva . Problemele care l-au interesat pe Gherea , sunt de fapt si problemele centrale ale traducerilor artistice in genere. Ele si-au gasit formularea in cele patru articole despre traducere , scrise intre anii 1894-1895 : „Inriurirea traducerilor” (1894), „Traducerile si limba literara” (1894), „Greutatile traducerilor” (1895) si „Ce trebuie sa traducem?” (1895) . In aceste articole gasim discutate si formulate momente legate de traduceri ; locul traducerilor din alte limbi in literatura autohtona , calitatile pe care trebuie sa le aiba o traducere cu adevarat artistica si un traducator adevarat, deosebirea dintre creatia originala si munca de traducere s.a. In privinta posibilitatilor traducerilor in versuri Gherea este patruns intrucitva de pesimism : „Stiu , - scria Gherea in 1894, - ca a traduce poezii perfect e aproape imposibil . E adevarat.” Cit despre locul literaturii traduse in cadrul celei nationale , aici Gherea nu sta nici o clipa la indoiala si considera literatura tradusa ca o parte organica a literaturii poporului , in limba caruia se fac traducerile : „La noi – spune Gherea – se pricepe inca foarte putin ca o opera literara bine tradusa incepe sa faca parte din literatura tarii , influientind-o , daca nu in acelasi grad , macar in aceeasi directie ca si o opera artistica scrisa in limba tarii...” Prin urmare , literatura tradusa , dupa parerea lui Gherea , devine parte alcatuitoare a literaturii tarii , unde se face traducerea . Dind o importanta atit de mare literaturii de traducere , Gherea in acelasi timp este departe de a exagera lucrurile . El e constient de faptul ca primatul in procesul literar totdeauna a fost si va ramine de partea literaturii autohtone. Gherea scria : „Ah, stiu ca o opera originala de aceeasi putere ar avea de o suta de ori mai multa influenta decit toate traducerile ...” Ce este o traducere si ce calitati trebuie sa posede un traducator ? Gherea spune : „A traduce inseamna a crea .” In ce priveste calitatile traducatorului , Gherea vorbeste foarte pe larg „trebuie sa imbine in sine extrem de multe calitati dintre cele mai diferite . In primul rind el insusi trebuie sa fie poet. El trebuie sa aiba acea intuitie poetica deosebita , care-i va ajuta sa observe si sa perceapa frumusetile marei operei , sa reproduca in imaginatie minunatele tablouri zugravite de poet ... sa simta ceea ce-a simtit el in inspiratia sa , sa se patrunda de spiritul acestuia , sa traiasca acea viata , care l-a preocupat atit de mult pe poet ... Limba din care traduce , bineinteles , trebuie sa-i fie cunoscuta sa perfectie .Ba mai mult chiar – traducatorul trebuie sa cunoasca cit se poate de bine limba , in care traduce.” Gherea mai spunea : „ar fi trebuit ca fiecare din scriitorii nostri mai insemnati sa scoata ca o datorie de cinste catre literatura tarii de a traduce cel putin una din marile opere straine.” CAPITOLUL II ASPECTE ALE TRADUCERII CUVINTELOR IMPRUMUTATE § 1. PROBLEMA IMPRUMUTURILOR Relatiile istorice dintre popoare si limbi constituie o trasatura caracteristica a dezvoltarii lor. Astfel se si explica faptul de ce nu exista limbi , care ar fi lipsite de imprumuturi lexicale din alte limbi. Trecerea cuvintelor dintr-o limba in alta se realizeaza in scopul de a numi tot felul de fapte , obiecte, actiuni, notiuni noi, care apar odata cu dezvoltarea stiintei , tehnicii , a relatiilor sociale. Schimbarile care au loc in viata sociala , relatiile de tot felul dintre popoare impun trecerea unitatilor lexicale dintr-o limba in alta. Imprumutul de cuvinte este un fenomen pe deplin firesc in viata popoarelor si a limbilor . Lipsa de cuvinte imprumutate ar putea fi considerata chiar compromitatoare , deoarece ar dovedi ca o populatie n-a invatat nimic din variatele contacte cu alte popoare. De exemplu, limba rusa care are multe posibilitati de imbogatire a lexicului cu mijloace proprii , a imprumutat mereu din alte limbi diverse cuvinte , termini de care are nevoie si pe care nu le poate crea singura. Un alt exemplu „viu” este limba engleza , care am putea spune ca traieste pe seama cuvintelor imprumutate , poate chiar mai putin pe resurse proprii . Prin urmare , patrunderea elementelor lexicale de imprumut este un proces normal de dezvoltare a unei limbi . Totusi , sunt unele situatii cind din diferite motive se introduc in limba cuvinte de prisos . Aparitia unor astfel de cuvinte , numite barbarisme , nu este o necesitate pentru limba data , aceste cuvinte nu duc la imbogatirea ei , ci din contra . Cuvintul imprumutat din alte limbi isi face loc in limba noastra atunci cind avem posibilitatea de a exprima prin mijloace lingvistice proprii un anumit sens sau o nuanta semantica. Daca un obiect bun sau o notiune trece de la un popor la altul , odata cu acesta este imprumutat , de regula, si lexemul care denumeste acel obiect sau notiune . Potrivit acestui fapt Alecu Russo afirma ca : „ideea buna aduce cuvintul”. Cu vremea asemenea cuvinte se asimileaza si vorbitorul obisnuit nu le mai simte ca straine , deoarece ele se incadreaza in sistemul lingvistic al limbii sale. Incadrate in sistemul unei limbi , elementele lexicale imprumutate devin unitati structurale si functionale ale acesteia . In consecinta , imprumuturile lexicale se adapteaza normelor fonetice si gramaticale ale limbii ce recurge la ele. Lexicul imprumutat in limba noastra este asimilat , adica supus la tot felul de modificari grafice , fonetice , gramaticale , semantice in corespundere cu normele ei lingvistice. Formula imprumut lexical este folosita astazi cu precadere drept o simpla varianta sinonimica pentru ceea ce este neologism. Or, in mod curent , neologismele sunt numite cuvintele noi imprumutate relativ recent din limbi straine . Neologisme sunt insa si cuvintele create cu mijloacele proprii ale limbii. In acceptiune mai larga , sunt considerate neologisme si cuvintele existente deja in limba, folosite cu un sens nou. Dupa cum mentiona academicul Iorgu Iordan , „imprumuturile lexicale in vocabularul limbii romane sunt inovatii de provenienta externa care constau din cuvinte si expresii luate de-a gata dintr-o limba straina si adaugate fondului lexical existent.” Dupa DEX a imprumuta inseamna „a da” sau a lua de la cineva ceva sub rezerva restituirii . Imprumuturile de cuvinte nu se fac in mod deliberant ca imprumuturile de lucruri materiale , decit in cazuri cu totul particulare si ar fi aberant sa atribuim unor evenimente lingvistice o conditionare finalista, pragmatica, atita timp cit cei ce stapinesc limba de provenienta a imprumuturilor nu sunt constienti si nu pot observa ca cineva le ca ceva din patrimoniu nu scade cu nimic , ci isi continua evolutia fireasca , potrivit normelor lui proprii . Imprumuturile de cuvinte neologice sunt de natura sociala , se imprumuta cuvinte care semnifica aspecte noi ale culturii materiale si spirituale ale comunitatii lingvistice romanesti si imbogatesc simultan atit patrimoniul lingvistic cit si cimpul de referinta semantica extralingvistic , constituind o expansiune cantitativa si calitativa. In lingvistica s-a reliefat deja o divizare in masa cuvintelor de alta origine . Cercetatorul Francisc Kiraly afirma ca in preluarea unui cuvint din alta limba se pot distinge mai multe faze , dintre care mentionam : a ) imprumuturile propriu-zise , adica cuvintele patrunse din alte limbi , care s-au adaptat la sistemele fonetic si morfologic, sunt folosite mai des , dau nastere la derivate si nu mai sunt simtite de vorbitori ca fiind de alta origine (lider, miting) ; b) cuvintele straine , adica cuvintele care nu satisfac aceste conditii, au foneme straine in corpul lor, nu corespund morfologic , se folosesc ocazional , iar vorbitorul , fara sa fie specialist , le poate preciza usor originea (show , leasing) . Deci, cuvintul de alta origine , in prima etapa a existentei sale pe teren romanesc este cuvint strain care devine imprumut doar atunci , cind se supune cerintelor limbii in care a ajuns. Imprumutul este punctul final , rezultatul , inchierea procesului . Daca procesul incepe, dar nu parcurge etapele necesare , si din cauze diferite se intrerupe , ne gasim in fata unui cuvint strain si nu a unui imprumut . Cu alte cuvinte fiecare imprumut a fost cindva cuvint strain , dar nu fiecare cuvint ajunge a fi imprumut. Utilizind cuvinte straine vorbitorii limbii romane le pronunta si le scriu in functie de gradul in care sunt familiarizati cu limba respectiva, contribuind la acest proces in mod deosebit si lipsa unui set de regului si principii riguros formulate care ar stabili limita intre „corect” si „gresit”. Ortografia de astazi se conduce dupa un principiu fundamental , cel fonetic-fonematic , care-i defineste esenta fara a-i directiona in mod absolut raporturile ei cu alte compartimente ale limbii literare . Din aceasta cauza in limba exista numeroase forme oscilante ale unor cuvinte straine , de exemplu , rachet – raket – racket . Aceste oscilatii se refera nu numai la forma , ci si la continut . Unele dictionare recomanda scrierea cuvintului racket cu ck , cu definitia : „stoarcere de bani prin intimidare si violenta; extorsiune”. Astazi cuvintul mai are un sens , cel de „forma organizata de jaf.” In presa putem intilni si forma de plural a acestui cuvint , racketi scris ba cu ck , ba cu k. Manifestind masura si maleabilitate , ortografia limbii romane stabileste doar un anume echilibru intre respectul fata de traditie , ca factor conservator si de continuitate , si deschiderea fata de aspectele etimologice ale imprumuturilor , ca factor de inovatie si de progres , asigurindu-si astfel stabilitatea numai pentru o anumita perioada de timp. Astfel , dictionarele recomanda drept corecte si „variantele literare libere” ale cuvintelor lider-leader, vizavi – vis-a-vis, spicher – speaker , etc. Ne punem insa intrebarea , unde sa le scriem , la cuvinte straine sau la imprumuturi ? Pe de o parte , cuvintele sunt destul de frecvente , ceea ce ne-ar permite sa le includem in categoria „imprumut”, pe de alta parte , oscilatiile de forma, iar uneori si de continut impun includerea in categoria „cuvint strain”. Cuprinderea lor intr-o categorie aparte si gasirea unui termen care sa le denumeasca comporta numeroase dificultati, intrucit intre „cuvint strain” si „imprumut” nu exista nici un hotar transant , nici criterii general valabile pentru gruparea lor. La trecerea cuvintului strain in imprumut : din punct de vedere fonetic cuvintele continua sa ramina in forma lor fireasca incalcind regulile fonetice ale limbii – receptor ; de exemplu , song, single, summit. Aceste cuvinte incearca sa se adapteze la normele literare prin anumite trasaturi . De exemplu , apare pluralul specific limbii romane : song-uri , single-uri , summit-uri. De fapt, aici nu este vorba de o adaptare propriu-zisa , intrucit cuvintul trebuie sa aiba in mod necesar anumite categorii gramaticale . E vorba , mai bine zis , de o incercare de a se incadra morfologic. Din punct de vedere semantic , aceste cuvinte se adapteaza perfect prin dezvoltarea unor sensuri noi. De exemplu speaker cu sensurile cunoscute deja , mai inregistreaza un altul , unic cel de „presedinte al parlamentului” , atestat doar la noi in Republica Moldova. Probabil a venit la noi din limba engleza , unde spicher inseamna si „presedinte al parlamentului unicameral ”. Din pacate, in ultimul timp are loc un proces de neologizare excesiva a lexicului . Acest fapt face posibila dublarea numarului de cuvinte in l. romana , ducind la dezvoltarea unui raport nedorit de sinonimie si chiar de omonimie . De exemplu , shop – magazin , pravalie , dugheana , mai recent market , minimarket , supermarket . Un caz fals de omonimie este : ghem I – fire infasurate si ghem II – termen sportiv , pronuntat si scris gresit . Corect game , in engleza , pronuntat [geim]. Neologismele limbii romane contemporane sunt de origine foarte variata , dar provin mai ales din limbile clasice – greaca si latina - , din limbile romanice – mai ales din franceza - , din limba rusa si din limbile germanice – germana si engleza. Ca orice imprumuturi , presupun un anumit contact intre limba romana si limba de origine , adica existenta unor situatii de bilingvism , a unui numar mai mult ori mai putin insemnat de vorbitori bilingvi care sa asigure un contact de-ajuns de puternic , un climat socio-cultural si lingvistic adecvat , pentru a asigura introducerea in limba romana a cuvintelor straine . Imprumuturile din limba franceza reprezinta un procent ridicat in DEX. Explicatia se afla in importanta tot mai mare pe care o are scrisul , cartea tiparita , a carei raspindire asigura contacte lingvistice trainice la distanta si nu mai e necesar ca un vorbitor sa stapineasca cea de-a doua limba , pentru a introduce cuvintele ei in limba scrisa si poate provoca o inovatie in domeniul vocabularului . Alta problema a bilingvismului o constituie aprecierea bazei socio-culturale in care se desfasoara comportamentul bilingvilor , ceea ce determina si pozitia fata de neologisme. Romana a primit unele imprumuturi din limba rusa in perioada 1806 – 1812, dar si mai inainte , mai ales insa dupa Pacea de la Adreanopole . Asa sunt termeni legati de organizarea armatei : infanterie , cavalerie , artilerie, de administratie si politica , in general : administratie , comitet , constitutie , carantina . Neologismele latine si grecesti patrund in scrisul romanesc inca din secolul al XVII – lea : capitan , filosof(ie) , teatru , tiran , astrolog ... Problema neologismelor e pusa insa principial si de reprezentantii scolii Ardelene si a curentului latinist , chiar cu intrebarea de unde trebuie luate : din latina sau din limbile neolatine. In general , s-au pastrat putine patrunse direct din latina , cele mai multe venind din franceza. De aceea se vorbeste de neologisme latino-germanice. Fiind greu sa distingem uneori ce s-a luat direct din latina si ce anume din franceza , italiana ,spaniola, etc. , aceste imprumuturi au fost numite latino-romanice. Putine sunt inovatiile lexicale prin imprumut care iti pastreaza statutul fonetico-fondologic si lexical avut in limba de origine si care , mai ales , nu se incadreaza intr-o paradigma morfologica. De cele mai multe ori are loc adaptarea pentru ca vorbitorii romani au anumite deprinderi articulatorii , o anumita baza de articulare , dupa care se modeleaza si forma cuvintelor imprumutate , departindu-le de pronuntarea din limba baza. De aceea , in adaptarea cuvintelor straine, un mare rol il are analogia , adica apropierea de aspectul formal al cuvintelor existente in limba in care imprumuta. Adaptarea este un proces de oarecare durata, cu perioade de fluctuatii, pina cind cuvintul isi gaseste forma potrivita care sa-l fixeze in sistemul existent. Durata perioadei de adaptare depinde mai ales de frecventa in circulatie a cuvintului. In cele mai multe cazuri adaptarea nu se face de la sine , ci este determinata si de unele dezbateri teoretice , de interventia cercurilor cointeresate in actiunea de cultivare a limbii. Heliade-Radulescu a avut un rol important in stabilirea unor normative principale pentru adaptarea neologismelor . El spune ca : „Trebuie sa ne imprumutam , dar trebuie foarte bine sa bagam seama sa nu patim ca negustorii aceia care nu iti iau bine masurile si ramin bancruti. Trebuie sa luam numai acelea ce ne trebuie si de acolo de unde ne trebuie si cum trebuie.” Heliade se ridica impotriva celor ce nu vor sa imprumute (creind vorbe romanesti cuvintelnic pentru dictionar), critica p cei care imprumuta cuvintele fara sa le adapteze (ocazion – fr. , patriotismos , cliros – gr. ) „vorbele straine trebuie sa se infatiseze in haine romanesti si cu masca de rumin inaintea noastra.” Cuvintele straine sunt asimilate de sistemul fondologic si morfologic al limbii care face imprumutul , dar in acest proces de asimilare forma prototipurilor joaca un rol hotaritor in stabilirea formei cuvintelor imprumutate . De aceea , patrunderea intr-o limba a unuia si aceluiasi termen prin filiere diferite , duce adesea la existenta , pe terenul limbii imprumutatoare a mai multor variante lexicale neologice. Adesea fiecare dintre formele sub care circula un neologism reflecta doua sau mai multe filiere , incrucisarea sau combinarea mai multor etimoane , diverse analogii etc. Asa si se explica , cel putin in parte , de ce multe variante lexicale neologistice din limba romana , desi relativ recente , nu au origine ferma , indiscutabila. O alta cauza importanta care determina existenta variantelor lexicale neologistice sta in „noutatea” pe care o reprezinta imprumuturile recente. procesul de adaptare a neologismelor in limba romana este atit de complex , incit a putut duce la afirmatia evident exagerata , exprimata de Sextil Puscariu , ca „in privinta „imbracaturii neologismelor in haina romaneasca” nu exista o regula.” Este adevarat ca , datorita noutatilor relative a neologismelor , procesul de adaptare in sfera amintita nu se manifesta intotdeauna sub forma unui sistem evident de reguli generale, valabile pentru fiecare caz in parte . Exista numeroase studii care au urmarit problema adaptarii neologismelor in limba romana , dar Puscariu insusi , printre cei dintii a semnalat numeroase corespondente fonetice cu caracter semantic care rezulta din trecerea unui cuvint strain in limba romana , din transformarea cuvintului strain in cuvint romanesc. In toate din aceste studii s-a pus in discutie problema adaptarii sunetelor nespecifice limbii romane si stabilirea unor liste de corespondente fonetice intre limba furnizoare si cea imprumutatoare. Din punct de vedere al bogatiei lor formale si in raport cu etimonul , se pot stabili in limba romana mai multe tipuri de neologism. a) Neologisme cu o singura forma si cu etimologie unica Este bine cunoscut faptul ca o buna parte din neologismele limbii romane vin din limba franceza. Aceasta situatie se explica prin inrudirea dintre cele doua limbi , precum si prin aceea ca limba franceza a fost principala furnizoare de neologisme a limbii romane , cauza fundamentala trebuie cautata , credem in faptul ca influenta franceza asupra lexicului limbii noastre este , din punct de vedere istoric , ultima dintre influentele de mari proportii . Datorita acestei imprejurari , multe dintre neologismele limbii romane , dupa cum am mai constatat , provin exclusiv din limba franceza , iar absenta etimologiei multiple - sau , altfel spus, existenta unei singure filiere – a putut duce mai usor , in unele cazuri , la o singura forma a neologismului in limba romana. Drept exemple avem : acetat , acustica , aerometru , agronom, alpin , ambiant , anal , ar , arcada etc. Exemplele citate arata mai intii ca nu este absolut obligatoriu ca trecerea unui cuvint dintr-o limba in alta sa aiba loc printr-o adaptare treptata , la inceput toate trec printr-o singura faza de adaptare. b) Neologisme cu o singura forma si cu etimologie multipla S-a aratat , in mod , just , ca adesea „un cuvint nu are o origine ... net delimitata” , deoarece „in istoria lui se impletesc fapte numeroase care fac ca , pe linga cuvintul luat ca baza pentru etimologie, in dezvoltarea cuvintului studiat sa mai intervina si alte cuvinte , din aceeasi limba sau din alte limbi.” asa-numita etimologie multipla. In mod obisnuit , etimologia multipla a fost identificata fie in adaosul de sensuri adus unui cuvint de filierele sale succesive , fie in formele diferite sub care se prezinta unul si acelasi cuvint. Vazuta astfel , sfera de actiune a etimologiei multiple este incompleta , deoarece ea poate fi identificata adesea si la cuvinte cu o singura forma si un singur sens. Imprejurarile istorice concrete in care au putut patrunde asemenea cuvinte in limba noastra ne indreptatesc , si uneori chiar ne obliga , sa le legam , pe fiecare in parte , de mai multe filiere . Numeroase neologisme , considerate , de obicei , in dictionarele romane contemporane , de origine exclusiv franceza, sunt in realitate , si de origine latina , si au patruns in limba noastra prin latinisti. Astfel , balsamis , baza sau calmant pot fi legate in egala masura de etimoane franceze si italiene ; boreal , botanica, capsula, carnivor, clavicula , canicula se explica atit prin franceza cit si prin latina ; climatic si clinic , prin franceza si germana ; carat , prin italiana , franceza si germana ; castra , prin franceza, latina si germana , etc. c) Neologisme cu mai multe forme si cu etimologie unica Este cunoscut faptul ca unul si acelasi neologism poate fi imprumutat din una si aceeasi sursa pe doua cai paralele : „pe cale scrisa si pe cale orala”. Adaptarea unui cuvint dintr-o limba cu ortografie etimologica se face tinindu-se seama fie de forma scrisa , fie de forma pronuntata a termenului strain. Patrunderea neologismelor dintr-o limba in alta pe cale orala e , de obicei , putin probabila , fiind conditionata , in principiu, de contactul direct dintre vorbitorii celor doua comunitati lingvistice. Cele doua aspecte sub care se prezinta unul si acelasi cuvint in limbile cu ortografie etimologica constituie cauza cea mai importanta care explica existenta , in limba „importatoare”, a neologismelor cu mai multe forme apartinind unui etimon unic . In aceasta situatie se afla , de exemplu , perechile de forme aderenta – adherenta , centima – santim (a) , centimetru – santimetru , colina –colin , locomotiva – locomtiv -- toate vin din franceza , limba cu ortografie prin excelenta etimologica . d) Neologisme cu mai multe forme si cu etimologie multipla „unitara” ? Exista cazuri in care fiecare dintre formele sub care apare unul si acelasi neologism se explica prin aceeasi etimologie multipla , cu alte cuvinte , aceleasi doua sau mai multe surse externe trebuie puse la baza fiecarei forme a unui imprumut . De exemplu , clovn este inregistrat in izvoare mai vechi si sub formele clown (varianta grafica) si claun (varianta lexicala) : fiecare dintre cele trei forme se explica in egala masura prin franceza si engleza . Cea dintii reprezinta forma adaptata si consacrata astazi ,a doua reproduce intocmai forma prototipurilor „unitare” , a treia – pronuntarea lui aproximativa. In asemenea cazuri si avem ceea ce am numit etimologie multipla „unitara”. e) Neologisme cu mai multe forme si cu etimologie multipla – propriu-zisa Majoritatea neologismelor romanesti cu forme multiple se explica prin etimologie multipla: bogatia de forme rezulta din bogatia de filiere . Pe de alta parte, neologismele cu forme multiple reprezinta , din punct de vedere statistic , peste jumatate din volumul total al lexicului neologic romanesc. In general , dictionarele existente au luat in consideratie , la stabilirea etimologiei unui neologism , doar forma sau formele azi literare , consacrate , fara a tine seama ca , de fapt , multe dintre aceste imprumuturi au o istorie cu mult mai complexa si mai indepartata. Deoarece numerosi termeni proveniti din neogreaca , rusa sau germana si-au stabilit forma definitiva in romana pe baza limbii franceze . Un exemplu va demonstra mai convingator aceasta situatie : neologismul artera e considerat in mod curent drept imprumut din limba franceza, eventual din latina ; in realitate , termenul a intrat in limba noastra mai intii prin neogreaca , in forma aritrie , apoi a circulat, sub forma arterie intrata din latina , italiana , germana si rusa. Abia mai apoi s-a impus varianta artera , de origine franceza , azi unica forma literara. Insistam aici in mod deosebit asupra imprumuturilor , intrucit aparitia lor in limba este determinata anume de procesul traducerii . De altfel , adoptarea la structura limbii de traducere a unitatilor lexicale imprumutate este cea mai simpla cale spre complectarea vocabularului. § 2. REDAREA OMONIMELOR BILINGVE IN TRADUCERE Multa vreme problema traducerilor a fost solutionata empiric. Traducatorii lucrau dupa inspiratie , iar activitatea criticilor consta fie in a face diverse aprecieri , adesea subiective , asupra cutarei sau cutarei traduceri concrete , fie in a da „sfaturi” cu privire la a traduce. De fapt, pina nu demult problema traducerii nu trezea discutii , intrucit se considera ca limba , in special lexicul ei ,e un simplu inventar de cuvinte , care isi au corespondente adecvate in alte limbi. Comparindu-se , insa , elementele lexicale a doua limbi , se poate constata doar o coincidenta partiala intre ele : entitatile semantice ale cuvintelor coincid numai in parte. Dificultatile se intilnesc in procesul traducerii constau in cautarea echivalentelor din cele doua limbi. Desi continutul e clar, deseori e foarte greu sa-l redai in alta limba , deci, nu e usor sa gasesti echivalente lexicale si gramaticale. Doua cuvinte pot fi echivalente in dictionarul bilingv , dar nu totdeauna pot fi folosite ca echivalente la traduceri si atunci traducatorul trebuie sa gaseasca un echivalent contextual. Nici un dictionar , fie el cit de amplu , nu e in stare sa includa absolut toate echivalentele contextuale posibile . De aceea , alegerea fara discernamint din dictionarul bilingv a echivalentelor cutarui sau cutarui element al originalului , duce uneori la greseli propriu-zise , la schimonosiri e sens. Deci una din problemele de baza la traducere , care prezinta deosebite dificultati , este alegerea cuvintului potrivit . Intre cuvintele a doua limbi se pot stabili urmatoarele corelatii : a) cuvintul poate avea in alta limba intotdeauna numai un singur lexem . Aceasta corelatie se numeste corelatie de echivalente permanente . Exemple . atlet – атлет, autobuz – автобус , bucatar – повар, galbenus – желток , viorist – скрипач. b) cuvintul poate avea in alta limba o serie intreaga de echivalente contextuale , multe dintre care pot sa nu fie inregistrate in dictionare. De exemplu : cap - галова, начало, конец , головка. lume – мир , свет , люди ... camera – комната , камера , палата ... bataie – избиение , побой , драка , удар , стук ... c) cuvintul nu are corespondente in alta limba . In dictionare in asemenea cazuri cuvintul nu se traduce , ci se explica sensul lui: burlui – бурлуй (глинчный кувшин с узким горлошкои)
