Ion Luca CARAGIALE
1.) I.L.Caragiale are, datorita circumstantelor de familie, prilejul de a contacta de timpuriu teatrul, mai ales in viata lui nespectaculara, cea nevazuta de spectator. Nepotul lui Costache Caragili urmase intre 1868 si 1870 clasa de declamatie si mimica a unchiului sau la Conservatorul din Bucuresti, iar la 28 martie transcrie, pentru folosinta aceluiasi unchi melodrama originala a acestuia, Fiul padurii sau Moartea haiducului Tunsu. Apoi in anii 1871-1872 este numit la propunerea lui Mihail Pascaly ca al doilea sufleur si copist, dar nu se stie cat timp a functionat in aceasta calitate. Din 1874 dateaza primele manifestari publice originale ale scriitorului.
Pentru perioada de formare si afirmare a scriitorului sunt semnificativi anii 1877 si 1878, prin densitatea evenimentelor persoanei si scrisului sau.Adevarata nastere a scriitorului, recunosterea lui, acum se produc: acesti ani ofera imaginea scriitorului in stare nascanda. Debutul, ca optiune, ca proba de cunostinta artistica, de analiza lucida a "situatiei literare" este pregatit cu inteligenta, seriozitate si luciditate. Ita cateva evenimente care perced apritia primei sale opere dramtice, comedia O noapte furtunoasa: in Romania Libera din ianuarie1878 semneaza Luc seria de foiletoane Cercetare critica asupra teatrului romanesc.; dup succesul reprezentantei pe scena Nationlului bucurestean cu tragedia in versuri Roma invinsa de Alexandre Parodi, talmacita de el, toamna, Maioresu il ia pe socoteala sa LA A 15-a aniversare a Junimii, la Iasi u are prilej dramaturgul citeste, inainte de banchet, O noapte furtunoasa.
Junimistii recunosc in el un scriitor, un congener in spirit si gandire. Desigur lor nu le va fi scapat acea unica elocventa care incepe sa se impuna, provocand adesea prin dezacord si negativitate, prin conventionale aprobari si ironie, prin
bistrionismul infuz ei, sfidare si tulburare. Dupa um probabil le erau cunoscute antecedentele sale de publicist si cronicar sl situatiei literare, ele vedeau ca pentru tanarul CARAGIALE, accesul in republica literelor insemna a-I deoperi acestuia principiile din temelie, legea morala care o guverneaza sau ar trebui sa o guverneze.
Problemele profesiunii sunt in cazul sau emergente exercitarii ei, deci scrisului, creatiei propiu-zise; el vrea sa patrunda in interiorul lor, el provoaca un proces de coadaptare de transferare a realului in interioritate. Caragiale se raporta la un model ideal al artistului, judecandu-si contemporanii dintr-o atare perspectiva, inducand ideea ca artistul este superior omului si altceva decat acesta, dar desigur in contextual propiei formari, in situatia in care-si pregateste propia-I cristalizre ca artist, cand se creeaza pe sine ca scriitor.
Modul in care tanarul Caragiale evalueaza starea actuala a teatrului romanesc-in ianuarie 1878 cand scriitorul implinea 26 de ani- ramane dupa un secol elocvent: Cercetare critica asupra teatrului romanesc atesta deplina constiinta artistica a unui artist, profesionist veritabil, edificat prin experienta si inteligenta asupra problemelor profesiunii sale. Situarea teatrului in societate e tratata in termeni specifici: misiunea scriitorului fiind aceea de a impune si a apara demnitatea artei sale.
Ca intotdeauna mai tarziu, purcede pe "calea constatarii faptelor simple". Deci " cum se face critica teatrala la noi", in al optulea deceniu al secolului trecut? Iata in stilul inimitabilului caragialean, esopic si sofistic "faptele simple":
"Orice gazetar, de obicei se bucura vecinic de o intrare libera si mai totdeauna de un scaun gratis in teatru, ba pe la soroace-dupa cum si gazeta respectiva este mai mult ori mai putin insemnata prin popularitatea ei- se bucura si de o loje, tot fara bani.
Apoi gazetarul mai are
O coruptie sistematica a oamenilor presei de catre oamenii teatrului.
Astfel, prin urmare lesne se poate deslusi cum afara de foarte rare deosebiri critica teatrala, in gazetele de la noi, scrisa de asa condeie trebuie sa fie neaparat asa cum este."
3.) Tanarul Caragiale isi afirma puternic originalitatea in negatie ("Afara de Razvan- nimic") ca si in cronicele literale si sociale din Ghimpele , scriitorul manifesta o veritabila fascinatie pentru ipostaza negativa a unui model ideal. Monstuozitatile spiritului ii provoaca o amaraciune neafirmata explicit, ci sugerata printr-un fel de ricoseu ironic provocator, al gandirii si sensibilitatii. Argumentarea pune in lumina voluptatea de a rezuma caricatural, rapid, subliniind, ingrosand dimensiunile aberante, ostile spiritului creator, artei, prin concentrarea la care le supune, fomele fastuoase ale falsului devin tot mai elocvente decat sunt in realitate.
Neavand alternativa sanctiunii morle, lumea comediilor nu cunoaste durerea; in schimb, eroii Napastei (1890) le cunosc pe amandoua. Drama e, in sfera operelor, o compensatie a universului comic, ipostaza care prelungeste in tragic teme experimentate in comic. De pilda, tema pasiunii. Proiectata in timp, pasiunea politica a conului Leonida ramane tot o fictiune, nealterand destinul personajului. Pasiunea Ancai, insa proiectata in timp devine fatalitate, stare organica. Legea morala are aici putere de destin.
