Existenta poetica a lui Bacovia
O victima a trupului sau
"De cand eram copil, o sageata a durerii s-a spart in inima mea. Atat cat ea va ramane, voi fi ironic - daca va fi smulsa din mine, voi muri" (Soeren Kierkegaard - Jurnal, 9 iunie 1847).
Ecoul acestor cuvinte da nastere, in celalalt capat al Europei, unui alt martir al existentei - Bacovia.
Trebuie sa dai la o parte o existenta poetica pentru a regasi, in spatele ei, un om incomplet, fara baza corporala, ros pana in strafunduri de contradictii. De unde vine Bacovia? Din zilele noastre, asemenea unui vlastar inmugurit cu florile raului mirosind a putred.
Jung vorbeste de boala zilelor noastre, de disocierea timpului; criza - este termenul sau medical - se dadu asupra Occidentului, pentru a-l deplasa de-a lungul vechii sale culturi, a religiei si a pictorilor sai. Asemenea unei "vesele sparte", Plangacioasa lui Picasso, cu carnea ciopartita, cu un rosu si un verde tipator printre liniile doborate de suferinta. Corpul uman a renuntat la unitatea sa, printr-o "lipsa". Picasso ne zdruncina putin, pentru ca reprezentase deformarea, tulburarea profunda din cauza careia omul a pierdut divinitatea (sacrul) infatisarii sale. Aceasta inseamna pierderea Paradisului - situatie pe care Sedlmayr o defineste ca pe o "pierdere a centrului", pacat mortal care se reveleaza la distanta de trei sute de ani, care inspira o profetielui Pascal - inca una din ideile sale "din spatele fruntii", aceea a dezintegrarii existentiale. Lumea merge cu susu-n jos si se descompune, imbatraneste. Deja pe la sfarsitul secolului generatii de ratati, tuberculosi, nevrozati emana o sensibilitate printre droguri si blesteme: "In fiecare zi ma domina descurajarea, ma sting in lancezeala. Voi iesi de acolo prostit, anulat. Am atat de putina viata in mine incat buzele-mi atarna in timp ce capul meu, care nu mai poate sa se ridice, se apleaca pe umar sau imi cade pe piept.". Am putea spune ca e o marturie a unui batran de optzeci de ani. Si totusi tanarul Mallarme este cel care semneaza. Cand un arbore se usuca din cauza batranetii, trunchiul sau lasa sa se vada vascul care ii soarbe restul vietii si ii accelereaza sfarsitul. Bacovia este tocmai vascul timpurilor noastre. Dar jocul raporturilor este mult mai subtil si mai straniu: pentru ca, daca el este vascul, el este in acelasi timp o parte din arbore - comunitatea - si deci efectul propriei sale cauze. Bacovia este sumbrul simptom al decristalizarii. Este un semnal de alerta. Dar este oare singurul? La Gide, un om nu se simte in largul sau si de aceea scrie o poveste care il bantuie, un teren mlastinos ("Mlastini"): - "Domnule", exclama el in salon, "cand vad in jurul meu oameni bolnavi, ma ingrijorez - si daca nu incerc sa-i vindec, de frica, cum ati spune, sa nu se diminueze valoarea vindecarii lor, cel putin caut sa le arat ca sunt bolnavi - caut sa-i conving de asta."
Dar ce se intampla cu acest vasc? Se smulge. Instinctul securitatii contemporanilor sai il suprima pe Bacovia pentru a-l lichida. Societatea il exileaza pe Bacovia, il goneste la periferie.
Deloc cunoscut, poetul se ascunde in targul sau moldav; doar comertul ii incruciseaza drumurile; este trist. Bacovia sumbru intr-un anonimat intunecat. Iata-l in umbra sapata, hainarind prin noapte, oprindu-se in fata vreunei ferestre:
"Ningea bogat, si trist ningea, era tarziu,
Cand m-a oprit, in drum, la geam, clavirul;
Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul
Amar, prin noapte vantul fluiera pustiu."
("Mars funebru")
Geamul este elementul structural, pelicula care se ridica intre el si restul oamenilor. Separarea a fost hotarata: Bacovia ramane afara, abandonat. Separarea, de la Renastere incoace, devine din ce in ce mai mult marea tema moderna. Exemplul cel mai concludent este "Strainul" lui Albert Camus. Daca judecatorii il condamna pe strain la moarte si el insusi nu se apara, oricat de absurd ar parea acest lucru, este din acuza ca tocmai in limba insasi era ceva dubios: pur si simplu nu ne-am inteles. Este aceeasi ciudatenie in absurdul lui Bacovia. O noapte fara sfarsit il inghite pe exilat ("noapte de vecie"). Trsitetea din natura transpune artistic sufletul poetului in care salasluiesc desertul si golul. Manat de o descurajare lasa, ritmul se sparge si devine ceea ce numim un ritm negru:
Amar/ prin noapte// vantul/ fluiera pustiu"
Ritmul s-a descompus pentru a ne face sa-l auzim pe poet cu plangerea si slabiciunea sa.
Daca Bacovia este victima timpurilor noastre, descendentul perfect al acestora, nefericit damnat, el este si un mare privilegiat. Prezenta identitatii lui Bacovia - sociatatea noastra, cheama in mod dialectic opusul - adica non-identitatea. Formula se inverseaza - Bacovia fiind opozitie cu societatea, este cel care se detaseaza acum de ea:
"Mai bine singuratec si uitat
("Cu voi")
Printr-o tendinta fatala, totul, chiar si revolutiile, se altereaza intr-un animal apocaliptic: cu profilul teapan si mai ales grav - dar cu o gravitate falsa - el smulge un strigat de ura lui Baudelaire. Este burghezul. Sa fim mediocri! Sa ne imbogatim! - devine idealul de zi cu zi si sarbatoarea anului este plimbarea vitelului gras.
Caracterul burghez, chiar daca se proiecteaza pe plan social, semnificatia sa este insa de natura spirituala.: "O, cum omul a devenit concret." spune Bacovia, blestemandu-l: "Sta fara noima catedrala/ Azi, intr-un secol rafinat.". O lume fixata de imanenta, oricat de rafinata ar fi, este totusi condamnata. In al patrulea cant al Infernului, Dante enunta paradoxul si in aceasta lumina dubla ironie a lui Bacovia na apare ca fiind violenta.
Acest gen de comportament, Kierkegaard il numeste "insensibilitate spirituala". Iata de ce burghezul - caruia Sartre ii face o plecaciune: "Adio, pat frumos, orgoliul si ratiunea noastra de a trai, adio, Nemernicilor!" - deci respectivul nemernic ignora ca este blestemat, el impreuna cu toata epoca noastra. Dar Bacovia cel lucid, specie de placa sensibila si vibranta, el stie, deci se izoleaza total in infernul constiitei sale:
"Mai bine singuratec si uitat
Pierdut sa te retragi nepasator,
In tara asta plina de humor,
Mai bine singuratec si uitat.
O, genii intristate care mor
In cerc barbar si fara sentiment,
Prin asta esti celebra in Orient,
("Cu voi")
poezia debuteaza cu tema singuratatii: "mai bine singuratec". Nefericirea lui Bacovia se observa tocmai prin aceasta nevoie de singuratate. La Malby, la ora doua dupa-amiaza dupa ce cafeneaua se goleste de clienti, patronul, cu ochii rosii deja, aluneca spre inconstient; din clipa in care ramane singur, el adoarme. Kierkegaard vorbeste de aceasta specie de papagali izolati de freamatul vietii exterioare pentru a putea manca, bea, a se ruga, a se indragosti. Trebuie totusi facuta distinctia intre aceasta singuratate banala si a lui Bacovia, plina de valoare in raport cu elementul social. Se profileaza astfel o prima trasatura a lui Bacovia. Este vorba de ceva maladiv; ceva care pe de o parte ascunde abisuri psihologice, iar pe de alta adera admirabil la orgolioasa aristocratie a lui Bacovia - si anume ironia. Ironia se opune intregii calduri si comunitati umane pe care o regasim in strafundurile umorului; ea este departe de rasul infantil acre anima paginile si povestirile unui Creanga, Bacovia este un ironizator care traieste in mod abstract dar care, in acelasi timp, neputand sa puna o bariera intre el si conflictul sau, este doborat de acesta si tinut prizonier: "sa te retragi nepasator,/. o, genii intristate care mor". Ironia este politetea celor disperati: "Ironizatorul care se crede liber este jucaria cruntei legi a ironiei cosmice. Sub aparenta lui nepasare, el isi ascunde temerile" - nepasator.
Bacovia se desprinde deci de societate dupa ce a lansat o ironie transanta: "In tara asta pina de humor/./O,trista tara plina de humor.". Aluzia se refera la atmosfera nimicitoare, podoaba a unei umanitati mediocrem, a snobilor pestriti din cafenele. Bacovia spune printre altele intr-un mod si mai explicit: "Un magnetism animal. un cutremur lung in filmul cafenelei, unde multimea se aseamana". Comuniunii spirituale i se substituie un "magnetism animal" pentru ca acolo unde nu exista depasire, omul recade in specie ("multimea se aseamana"). Si Bacovia continua: "plang fiindca valsul din anul acesta e trist ca si cele vechi, si fiindca toti sunt inteligenti in acest local de consum.". Inteligenta se degradeaza in bistroul plin de toate rasele de oraseni, proveniti de la sat, pervertiti si dezradacinati. Este drama tipic romaneasca a transplantarii, a noii burghezii care moare abia nascuta. Bacovia este locul geometric unde se arata aceasta rana cangrenoasa, poetul roman al secolului XX, dar care refuza burghezia.
De formatie occidentala ca Blaga sau Barbu, Bacovia este produsul unei duble ereditati, a unei impetiri in care animus-ul european intalneste o anima ancestrala, moldava.
Profundul subconstient al lui Bacovia este toata aceasta Moldova istorica a Evului mediu. Creatie statala a printilor romani, aceasta fatada deschisa spre Nord-Estul euroasiatic a reprezentat o sinteza a vechilor civilizatii, la rascrucea de drumuri a imperiilor moarte. Splendoarea unui trecut de unde se nasc umbrele unui Alexandru cel Bun (1400-1432) primind insemnele imperiale ale unui Stefan cel Mare (1457-1504), "Athlete du Christ", razboindu-se victorios cu Mohamed al II-lea, cucerind Bizantul, isi faurise o existenta-limita. S-au ridicat fortarete pe malul abrupt al Dnjesterului protejand "Intermarium-ul" Renasterii, cale de tranzit care lega Lembergul de targul de la Cetatea Alba - mina de aur a Moldovei care ii desavarsea trezoreria. Ultimul bastion al Europei, acest "limes" balto-pontic aflat la marginile lumii amorfe, barbare, contribuia la structura si unitatea Occidentului.
Dar, supraclasat si depasit de tinutul valah, Moldova este o lume care dispare. Mai superioara prin arta si traditia ei, Moldova contemplativa, are nostalgia trecutului sau - moldovenii isi vor petrece cu placere vacantele in jurul manastirilor lasate mostenire de catre voievozii din Evul-mediu si vor evoca cu respect in umbra elegantelor biserici in stil moldovenesc, sinteza gotico-bizantina imaginea marilor figuri care au dus dincolo de frotiere marca spiritualitatii sale, asemenea printului D. Cantemir domnind de la 1710 la 1711, savant poliglot, autor al celei mai bune istorii a Imperiului otoman, asemenea episcopului moldovean de Kiew Petru Movila (+1647) care scrie in limba latina si care a jucat un rol foarte important in evolutia ortodoxiei, asemenea multor altii.
Bacovia este produsul unei duble ereditati - un dublu rau - unde criza care duce la epidemia defetista de dupa razboi se asimileaza decaderii Moldovei. Betia, dezolarea domnesc in voie in tara moldoveneasca locuita inca de vechii boieri de altadata. Iasi, capitala, pare o veche curtezana care si-a pierdut bijuteriile, o aroma de trecut si de supravietuire se emana din ultimul salon care se deschide politicienilor epocii, doamnelor coborate din cupeuri cu blazoane (Sadoveanu: "Coboara o moare pe Siret" 1925). Alexandru Filotti le prezinta pe fiul sau care, un can dupa aceea, este deja atins de calvitie, el insusi isi pierde toata averea la cazinoul din Nisa si se impusca dupa aceea. Marii mosieri se scurg astfel percum apa, pierzandu-si toata viatlitatea, rataciti in vreun vis si traditie patriarhala.
Hanul aflat in indepartata provincie devine atunci o specie de paradis siroind de viata artficiala:
Intr-un han, departe -
Doarme si hangiul,
Strazile-s desarte,
Singur, singur, singur.
Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua.
Vesnic, vesnic, vesnic
Rataciri de-acuma
N-or sa ma mai cheme -
Peste vise bruma,
Vesnic, vesnic, vesnic.
Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atat mai bine -
Si de-atata vreme,
Nu stie de mine -
Nimeni, nimeni, nimeni.
Tremur, tremur, tremur,
Orice ironie,
Va ramane voua -
Noaptea e tarzie,
Tremur, tremur, tremur.
Singur, singur, singur,
Vreme de betie -
I-auzi cum mai ploua,
Ce melancolie!
Exista trei momente care se intrepatrund si urzesc viata moldoveneasca: singuratatea, betia si ploaia. Singuratatea, cuvant pe care Evul mediu l-a incarcat de semnificatii religioase a devenit la Bacovia sinonim al dezolarii: "Singur, singu, singur.". Acestei singuratati i se adauga monotonia ploioasa care se intinde zi si noapte fara incetare, cu deznadejde. Marele autor comic Caragiale se plange de acest lucru intr-un scurt bilet lasat unui prieten pe care nu-l gaseste acasa:
"De ieri seara pe la noua
Ploua, coane, ploua ploua
Iar eu singur singurel
Tot ma-ngan cu-un paharel".
Dar nimeni nu a exprimat mai bine Moldova decat Bacovia, atmosfera ei de ploaie si descompunere, profunda ei melancolie aproape endemica. In calitate de atist, el isi atinge instrumentele cu delicatete. O arhitectura muzicala survine: strofele mici sunt incadrate de o repetitie ("ploua, ploua, ploua.") care, fara sa mai adauge nimic la continutul national, ii intensifica valoarea, asemenea unei incantatii, ea amplifica rezonanta solitara ("Singur, singur, singur."). Tarziu in noapte, pasii poetului scandeaza un ritm incetinit, un troheustins si lent. ("Omul cand e necajit.", spune poporul").
"Ploua, ploua, ploua." - poetul este condus de obisnuinta sa cu alcoolul. Un text aproape identic, dar in proza i se alatura. El bea singur, disperarea sa devine din ce in ce mai mare "Vinurile ce am baut.". Bacovia evoca decadentii, simbolistii - familia sa spirituala - in special Verlaine, fauna mereu beata, traind tarandu-si sfarsitul lamentabil al vietii sale, cu care se compara pe alocuri. "Noaptea e tarzie" reia Bacovia in poezie - de ce acest sentiment acut al timpului?
"Vesnic, vesnic, vesnic.
Rataciri de-acuma
N-or sa ma mai cheme -
Peste vise bruma,
Vesnic, vesnic, vesnic."
Iata ca peste visul poetului se asterne bruma, aceasta pacla care este in antiteza cu roua, cu tineretea (". deschis eu-insumi spre o noua si incredibila roua", "Clown", Henri Michaux). Ceata este tomnatica, rece ca un giulgiu - Bacovia este golit de viata. Fiecare strofa se inchide in ea insasi, fara scapare, Bacovia a pierdut speranta. Frumosul vers de melancolie mostenit de la Eminescu se intuneca la el, tisneste din adancuri ca o muzica dureroasa si invaluie toate versurile:
"Melancolia mea" spune omul cel mai melancolic din lume, Kierkegaard, "trebuie sa incerc sa o tin mai strans in mana. Pana aici s-a odihnit in strafundul meu si acest enorm efortde gandire din acesti ani au ajutat-o sa se mentina acolo. Ca am facut bine sau ca Dumnezeu a fost de acord si m-a ajutat in toate felurile, nu incape nici o indoiala. Nu incetez a-i multumi. Este consolarea mea. ". Dar Bacovia nu mai are nici o consolare. Arsura din adancul fiintei sale ii usuca intreaga viata si el vine cu al sau "plumb".
Exista un "fenomen bacovian" in Romania. Intr-adevar este vorba, in scrisori, de unul din cazurile cele mai stranii. Chiar de la inceput, fiind "o existenta", Bacovia se remarca printr-o originalitate deplina, totala - daca Arghezi descinde in linie dreapta din Eminescu (acesta aflandu-se deja la gimnaziu, publicandu-si versurile in Literatorul) dezminte traditia, legile, "atmosfera bacoviana" va veni de nicaieri. Este aceasta tristete a omului atins de la radacina de chiar viata lui si care se va raspandi ca o adevarata epidemie pentru a satura de obsesii generatia de dupa razboi - si cand ne gandim ca despre acest lucru nu s-au scris nici manifeste, nici proclamatii ale noilor teorii de arta, nici scoala - dimpotriva, Bacovia este un mare izolat si ramane chiar pentru mult timp necunoscut, efect al modestiei sale, si totusi el modifica sensibilitatea contemporana numai prin simpla sa prezenta stranie unica. El reprezinta spiritualitatea romaneasca, slefuita de Semanatorism si de Poporanism intr-un schimb de valori: omul se considera ca fiind fata in fata cu realitatea sa temeinica, intr-o maniera tragica. Imitatii directe survin din sanul unei tinereti febrile, care se initiaza de foarte devreme in Romania, chiar din anii de liceu, in poezie. Iata un caz tipic, Stefan V. Ionescou:
"Alb de zapada, alb mortuar.
Liniste grea, alba, de chilie
Multe ecouri de cochilie
("Alb")
Termenii ne trimit la Bacovia, cu diferenta ca acesta a stiut sa calculeze, sa puna in miscare sugestiile, in timp ce la Ionescou imaginile se lovesc, nu se lipesc - e un adevarat amestec. Sau, de exemplu, Stefan Cazacu cu "Cavouri", "Catafalc", "Ftizici", "Inghet milenar", "Ploi grele"; Lesnea - "modeste versuri bacoviene" (dupa Calinescu); Bargaoanu, cu poezia sa de provincie sau altul, D. N. Teodorescu, cu "Septembrie":
"Cu hohote s-arunca-n lac
Si nebunia-si flutura, -
Apoi s-agata de copac
Si scutura si scutura"
mare simplicitate si chiar siguranta a liniei in sufletul toamnei.
Intr-un sanatoriu de tuberculosi, un poet, nascut in 1902, emana o sensibilitate suava si muzicala. Este C. Baltazar, angelic si indragostit; el imprumuta de la Bacovia atmosfera - cadrul umed de toamna, tristetea cimitirelor, orizonturi pacloasa. In ambianta acestei mari activitati poetice din Romania de dupa razboi iata pentru a incheia pe D. Botez care isi publica poemele in "Viata Romaneasca", grupare modernista. "Eminamente influentat de Bacovia. pura esenta bacoviana" - aceasta este vocea criticii, transanta si dealtfel justificata (Lovinescu). Iata un exemplu:
"Si putrezeste parca-ntreg pamantul,
Nici soarele n-apare, si nici n-apune
Stau neclintiti copacii de carbune
De teama parca sa nu-i sfarme vantul.
Si pretutindeni ca-ntr-un tintirim,
Mai goi de visuri, mai saraci de viata,
Inmormantati in toamna si in ceata,
Putrezim "
("Putrezim")
Un fel de comentariu la Bacovia in care vrajitoria inspaimantatoare, fara remediu, este chemata cu numele sau: "noi putrezim". Botez urmareste chiar maniera bacoviana, turnura sintactica: "mai goi de visuri, mai saraci de viata" (la Bacovia: "sunt mai urat, mai supt").
Dar in ciuda oricarui efort nu s-a putut egala sau atinge talentul poetului. "Poetii il iubesc si-l urasc in acelasi timp ca prima boala si desvirginare" (Cartea poetilor, 1935). "Desvirginare". Bacovia isi gaseste inspiratia in adancurile regiunilor interne neorganizate de unde se nasc plansete, unde se aduna dureri fara limite. Este o bucata a fiintei in toata goliciunea ei, arsa, cu jonctiuni profunde care depasesc speculatiile, metafizica pentru ca este o "Stare". Badauta il numeste "scafandru": "Bacovia a fost printre primii scafandrii care au adus la suprafata motive noi in lirica romaneasca" (Note literare). Pe Urmuz doar am putea sa-l apropiem de el; din nefericire era un neurastenic care a impins experimentul pana la sinucidere. Si daca ne-am fi intrebat care erau mijloacele de exprimare ale autorului poemului "Palnia si Stamate"? Deplorabile! In timp ce Bacovia devine mare, unic prin Forma, un stil ciopartit, mediocru, o tehnica strict bacoviana: foarte putine cuvinte, toate uzuale, transformandu-se printr-o matematica secreta in ecouri de muzicalitate. O lume dezumanizata, descompusa, Bacovia o recompune intr-un spectru de culori, o inchide intr-o vaza de cristal. Strigatul ramane infundat, pentru ca Bacovia, el, atinge veritabilul uman. Tonul pur, liric, tasneste chiar din neagra si incurabila sa disperare. Bacovia ne emotioneaza, ramane adevarat pentru totdeauna si aproape de noi.
O aparitie de asemenea talie pe piata literara semnifica un fenomen, mai ales printr-un fapt esential care tine de geografie: occidentalitatea in afara Europei. Bacovia este un occidental la gurile Dunarii, lucru pe care nici sarbii, nici bulgarii nu-l cunosc. Puternice personalitati artistice precum Arghezi sau scuptorul Brancusi se intorc la radacina autohtona, taraneasca. Este, pe de alta parte, in inflorirea poeziei secolului XX romanesc, printre cei trei B: Barbu, Blaga, Bacovia.
Barbu, experienta cerebrala, matematica, care creeaza poeme cu baza stiintifica, dar evolueaza inspre patura folclorica cea mai pitoreasca, balcanica - o plimbare prin Orient si material pitoresc al turcismelor:
".Sa-ti fiu printre foi un mugur,
S-aur multe sa ma bucur
La rastimpuri, cand Kemal,
Pe Bosfor la cellalt mal,
Din zecime in zecime,
Taie-n Asia grecime;
Cand noi, ai Turchiei floare,
Intr-o slava statatoare
Dam cu sac
Din Isarlak."
("Isarlak")
Blaga, vazut ca un filosof ponteist, proiecteaza un spectacol selenar, transcendent care debordeaza de seva pamantului, a satului sau natal:
".In satul vechiul de langa luna
Usi se inchid, usi se deschid,
Umbra mea cade pe zid."
("Vraja si blestem")
La Bacovia, dimpotriva, nici o urma de balcanism sau de taranesc. Este singurul occidental care vine cu substanta sa exclusiv citadina.
