Viata lui Constantin Noica
Provenit dintr-o familie cu vechi radacini aromane, al carei nume putea fi gasit in secolul al XIX-lea in numeroase regiuni din sudul Dunarii, Constantin Noica, al treilea copil al lui Grigore si Clementa Noica, s-a nascut in comuna Vitanesti din judetul Teleorman in 12 iulie 1909. Cine ia in mina o carte a lui Noica cautind in fisa biobibliografica data de nastere a filozofului, da peste o dubla data: 12 si 25 iulie 1909. Explicatia e simpla: in 1919, statul roman a adoptat calendarul gregorian (Biserica ortodoxa va adopta acelasi calendar cinci ani mai tirziu) si, gratie decalajului de 13 zile fata de cel iulian, toate datele anterioare anului 1919 au primit, ca surplus numeric, 13 unitati. Pentru a nu se crea insa confuzii temporale, multa vreme cele doua calendare au fost folosite in paralel, si de aici cele doua numere care apar in dreptul zilei de nastere a lui Noica.
Oricit ne-am stradui sa gasim in locul de nastere a lui Noica sau in familia in care s-a ivit semne prevestitoare ale vocatiei lui Noica, nu vom gasi. Comuna de cimpie, cu largi intinderi netede inlauntrul carora ochiul nu are de ce sa se agate, Vitanesti nu are nimic dintr-o asezare in care sa simti ca acolo se poate face filozofie. Daca este adevarat ca fiecare loc isi are spiritul lui, un genius loci , peisajul Vitanestiului nu-ti ofera nici un motiv sa crezi ca, in acele imprejurimi, spiritul locului ar fi unul al filozofiei.
Cu familia lucrurile stau aidoma ca in cazul cimpiei: platitudine stearpa a unui neam de altfel viguros genetic si financiar, dar suferind de o nevolnicie crasa in lumea spiritului. Simplu spus, propensiunea culturala a familiei Noica in tinuturile romanesti nu a depasit niciodata pragul obisnuit al implinirii umane, spre care tind oamenii normali: capatarea unui statut social trainic, imbratisarea unei meserii aflate la moda (medic, avocat, inginer) intemeierea unei familii solide printr-o buna alianta matrimoniala si, apoi, umplerea timpului cu tabieturi mondene: calatorii in strainatate, vilegiaturi in statiuni celebre, frecventarea unor cercuri cit mai apropiate protipendadei politice si financiare. In acest climat de domestica si previzibila viata, aparitia lui Noica a insemnat, in raport cu spiritul traditional al familiei, un caz aberant . Caci este o aberatie sa-ti arati totala inaptitudine, ba chiar intreaga desconsiderare fata de toate indeletnicirile practice in care ceilalti membri ai familiei exceleaza. Cind ai un tata mosier mare, cu peste 40 000 de hectare de pamint, ale carui pasiuni sint agricultura, calaria si femeile frumoase, ba chiar cind ai un frate medic, a carui mare si unica pasiune este rugby-ul, cum poti tu, Constantin Noica, dind la o parte fagasul cutumei, sa te apuci sa faci filozofie?
Iata asadar lumea in care Noica a aparut: o imprejurime naturala straina filozofiei si o familie bine implintata in traiul cimpenesc al ethosului rustic. Partea buna a acestei stari de lucruri este ca, traind in bunastare si tihna, si primind o educatie aristocratica dupa obiceiurile vremii (guvernanta, insusirea inca din copilarie a limbilor straine), Noica s-a pomenit la un moment dat ca poseda o natura umana slefuita de timpuriu in vederea filozofiei. Tot ce avea de facut de acum incolo era sa lase in voia ei, in deplina ei manifestare, o natura care nu numai ca fusese parca anume croita pentru filozofie, data fiind funciara inaderenta a tinarului Noica la valorile si practicile epocii, dar care, pe deasupra, beneficiase de o prelucrare culturala de pe urma careia nu se putea ivi decit ce s-a ivit: un om nascut si facut pentru filozofie. Un caz aberant, daca e sa-l judeci dupa criteriile lumii de azi, sau un caz aparte de geniu pustiu, daca e sa-l categorisesti dupa normele filozofiei.
Gimnaziul si clasele superioare de liceu Noica le-a facut in Bucuresti, locuind la casa din capitala a familiei. Daca despre anii gimnaziali de la liceul Dimitrie Cantemir nu se pastreaza date biografice pe seama carora sa poti spune ceva despre tinarul Noica de atunci, in schimb, o data cu inscrierea la liceul Spiru Haret, in perioada 1924-1928, marturiile colegilor si propriile marturisiri iti dau putinta de a schita un prim portret al adolescentului Noica. Ar fi o greseala sa iti inchipui ca Noica a fost o inteligenta prematura a carei vocatie s-a manifestat de la inceput si intr-o forma deplina. Nu-i scria pe frunte ca e Noica, desi chipul si prestanta te duceau imediat cu gindul la un om cu stofa aristocratica. In liceu a fost intruchiparea elevului sirguincios si cuminte, care nu iese din vorba profesorilor, care nu isi ingaduie gesturi de bravada scolareasca si pentru care a fi elev inseamna a avea, pe linie, note cit mai mari. Acesta a fost Noica, elevul silitor si nechiulangiu, elevul cu note intotdeauna mari, oferind o imagine in deplin contrast cu cea a colegului sau Mircea Eliade, care, intr-un singur an, avusese nu mai putin de cinci corigente. Intr-un cuvint puteai citi in el viitorul soarece de biblioteca, tinarul studios in a carui minte nu incape alta preocupare decit cea a spiritului.
De fapt, in sufletul lui Noica, ca de altfel in sufletul tuturor adolescentilor, poti intilni coexistenta a doua tendinte contrarii, a doua atitudini pe cit de opuse pe atit de firesti: pe de o parte, o tendinta centripeta pe care o poti numi foarte bine 'spirit de fronda'; pe de alta parte, o tendinta centrifuga, si anume nevoia inerenta a oricarui suflet tinar de a se darui unei cauze din afara lui. Gratie celei dintii tendinte, cauti instinctiv sa te definesti opunindu-te uzantelor si obiceiurilor, incercind sa faci ceea ce ceilalti nu fac. E pornirea de a te deosebi de ceilalti, de a fi excentric, de a iesi in evidenta. Gratie celei de-a doua tendinte, simti nevoia sa-ti definesti fiinta aderind la spiritul sau umoarea ce framinta mintile semenilor tai.
Din derularea acestor doua miscari potrivnice a prins fiinta personalitatea lui Noica si metabolismul vietii lui interioare. Din cauza retractilitatii centripete, de fronda impotriva gustului comun, Noica avea sa aleaga filozofia, citind la 18 ani Critica ratiunii pure. E greu de crezut ca la 18 ani poti intelege mare lucru din acea carte, dar Noica, cum el insusi marturiseste in 'Fisa clinica' din Sase maladii ale spiritului contemporan, citind aceasta carte s-a simtit pe veci confiscat de gindirea speculativa. Aceasta e principala indeletnicire a carei cauza poate fi gasita in atitudinea retractila de tip centripet. In schimb, in categoria gesturilor provocate de daruirea de tip centrifug, intra nu mai putin de cinci forme de risipire sociala: poezia, gazetaria, angajarea politica, misionarismul cultural si casatoria. Acestea sint singurele forme de risipire carora Noica le-a cazut prada si prin care Noica s-a pierdut printre ai sai. Dar sa nu anticipam.
Elev fiind la liceul Spiru Haret, in firea lui Noica se face simtita vibratia lirica. Incepe sa scrie poezii asa cum incep sa scrie totii tinerii: dintr-o vaga euforie expansiva si din dorinta nemarturisita de a-si epata colegele. Nimeni nu a inceput sa scrie poezie cu alt gind decit acela de a face curte femeilor, si chiar si atunci cind, pe parcurs, motivatia aceasta a fost inlocuita de o alta, freamatul interior de efuziune lirica a ramas unul de sorginte erotica. Poetul scrie pentru femei chiar si atunci cind sustine contrariul. Noica nu a facut nici el exceptie, chiar daca poeziile pe care le-a publicat in revista Vlastarul a liceului Spiru Haret nu sint unele de spovedanie sau chemare erotica. Si poate ca o minima sinceritate fata de sine l-a facut pe el, adolescentul dornic de a face ceea ce colegii lui de generatie nu faceau, sa se indeparteze treptat de poezie. Cu sau fara aceasta minima sinceritate se stie cu certitudine ca un cuvint hotaritor in lepadarea lui Noica de poezie a avut-o Ion Barbu. In 1927, Constantin Noica, sau Dinu cum ii spuneau prietenii, l-a avut drept profesor de matematica la Spiru Haret pe poetul Uvedenrodelor. Ion Barbu, dindu-si seama repede ca mintea acelor tineri nu avea nimic in comun cu frumusetea arida a constructiilor imaginare de tip matematic, le-a declarat sumbru ca sint inapti si nedemni de matematici, ca refuza prin urmare sa le mai predea matematica si ca, in timpul ce ramasese pina la terminarea anului, le va preda poezie franceza. Si astfel, traind ora dupa ora in atmosfera poeziei lui Baudelaire, Rimbaud si Villon, Noica s-a simtit incurajat sa-i dea spre lectura lui Ion Barbu citeva din exercitiile poetice proprii. Rezultatul a fost ca a primit raspicat sfatul sa renunte la poezie, caci nu intr-acolo putea sa bata vocatia cuvintatoare a lui Noica. Si astfel, prin cuvintul unuia al carui discernamint in materie de poezie nu putea fi pus la indoiala, Noica s-a vazut descurajat in proiectele lui lirice.
Terminind liceul, Constantin Noica se inscrie la Facultatea de Filozofie si Litere din Bucuresti, pe care o va absolvi in 1931. Timp de trei ani de zile va trai sub vraja celui care a dat, ca nimeni altul, tonul filozofic al epocii interbelice: Nae Ionescu. Omul acesta cu chip de lup si cu sprincene arcuite draceste, a carui privire patrunzatoare iti dadea fiori si a carei faima era direct proportionala cu scandalurile in care se lasase tirit, omul acesta desprins de tot si toate, neavind parca nimic sfint in el, dar reusind, printr-un har pedagogic fara pereche, sa insaminteze in sufletul studentilor nebunia filozofiei, omul acesta capabil sa calce in picioare orice canon universitar si orice norma de conduita profesorala cu o usurinta frizind impertinenta, omul acesta care venea in fata studentilor si le spunea: 'Ehee, voi sinteti studenti, asadar trebuie sa cititi. Eu? Eu sint profesor, asadar nu mai citesc', ei bine omul acesta a fost, se pare, cel mai mare profesor de filozofie pe care l-a avut Romania vreodata. Daca atitia tineri au ales filozofia in perioada interbelica, simtind ca orice ar face, nu au incotro si tot la filozofie trebuie sa se intoarca, daca filozofia a devenit asadar un modus vivendi pentru niste tineri carora probabil ca nici nu le-ar fi trecut prin cap sa faca in alta situatie filozofie este pentru ca, la un momenta dat, l-au intilnit la Facultatea de Filozofie din Bucuresti pe Nae Ionescu. Acelasi lucru s-a intimplat cu Noica. Fascinatia exercitata de Nae Ionescu asupra lui Noica a lasat urme indelebile, chiar daca la senectute, Noica avea sa se dezica de Nae Ionescu, printr-o vorba pe care e bine sa o luam cum grano salis: 'A fost un sarlatan' (Jurnalul de la Paltinis). Sarlatan sau nu, Nae Ionescu a insemnat prezenta profesorala declansatoare a unei mari vocatii in sufletul lui Noica. Cu o natura seducatoare aproape demonica, Nae Ionescu a atras de partea filozofiei mai multi tineri decit toti ceilalti profesori interbelici la un loc. Nu trebuie sa-l credem pe Noica cind spune in Jurnalul de la Paltinis ca nu a avut magistrii si ca gindirea lui nu a fost confiscata de gindirea nici unui ginditor. In realitate a avut, iar daca nu mai multi, atunci cel putin unul, si acesta a fost Nae Ionescu. Cum tot asa gindirea lui a fost confiscata macar de un filozof, si acela a fost Hegel.
Desi cucerit de felul de a filozofa al lui Nae Ionescu, Noica nu a fost totusi un apropiat al acestuia. Lucrul acesta cu siguranta l-a marcat, desi nu a lasat sa se arate. Nu era un obisnuit in casa lui Nae, cum era de pilda Mircea Vulcanescu, si nici nu i-a fost asistent, precum Mircea Eliade. Ba nici macar un tinar simpatizat de Nae nu a fost, asa cum era de pilda Mihail Sebastian. Adevarul este ca Nae Ionescu nu-l agrea pe Noica, pesemne din cauza firii sale flegmatice si excesiv de politicoase, la a carei vedere aveai impresia ca ai de-a face cu un ipocrit. Cu toate ca era o prezenta discreta si retrasa, evitind certurile si necautind sa surprinda prin nimic, ceea ce putea adesea sa irite la Noica era tocmai felul lui de a fi excesiv de politicos. In Noica exista un prisos de atitudine curtenitoare, un surplus de umoare onctuoasa, vadita in tonul aproape mieros al vorbirii sale si in postura prevenitoare si calda - amanunte care nu aveau cum sa nu te duca cu gindul la o figura ipocrita a lumii mondene. In realitate, Noica nu era un ipocrit, ci o fire flegmatica indaratul careia se ascundea un mare luptator. Era genul de om ce nu stirneste antipatii radicale, dar nici nu este din cale afara de simpatizat. Datorita acestor amanunte, Noica nu i-a placut lui Nae Ionescu.
Cam asa era Noica in perioada studentiei. Pina si in privinta femeilor, impresia lasata era asemanatoare. Conduita manierata, fara de cusur, fata de femei putea sa dea senzatia ca le face multora curte, cind de fapt conduita lui tinea de educatie si nu de patima. Noica facea o curte curtenitoare, nu una erotica. Era un maestru al conversatiei, stiind sa arate interlocutorului mai multa atentie decit primea in schimb, facindu-l pe preopinent sa traiasca cu convingerea ca este mai important decit Noica. Atentia aplicata asupra celuilalt incita cochetaria femeilor, magulite de a fi obiectul unei asemenea darnicii prevenitoare, insa, daca ar fi fost inclinate spre o minima introspectie, ar fi recunoscut singure ca ceea ce le flateaza in prezenta lui Noica era politetea lui si atit. Cu alte cuvinte, Noica nu era un crai, nu era un barbat care sa faca furori. La rindul lui, pretuia femeile, dar putea si fara ele.
Terminind facultatea, Noica este inrolat in serviciul militar intre 1931 si 1932, la Batalionul de Vinatori de Munte de la Sinaia. Dupa terminarea stagiului militar se intoarce in Bucuresti, unde, semn al unui vadit gest de fronda, se rade in cap si se angajeaza ca bibliotecar la Seminarul de Istoria Filozofiei, cu toate ca nimic nu-l indemna sa o faca. Neavind griji pecuniare, lucrul ca bibliotecar timp de citeva luni nu poate fi explicat decit prin dorinta lui Noica de a face ceva ce nu se facea in rindul colegilor lui de generatie. Vroia sa faca altceva, vroia sa fie altcineva.
In 1932 se infiinteaza 'Criterion'-ul, societate de cultura la ale carei intruniri Noica va participa timp de aproape doi ani. Perioada 'Criterion'-ului are o dubla semnificatie: cercul 'Criterion'-ului a reprezentat o atmosfera de emulatie culturala a carei intensitate a intetit spiritul de concurenta spirituala al lui Noica; in al doilea rind, 'Criterion'-ul a fost recipientul de dospire a unor ambitii nationaliste din a caror distilare se va naste, in sufletul lui Noica, germenii viitoarei convertiri legionare. Toti prietenii lui Noica de la 'Criterion' - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor imbratisa, mai devreme sau mai tirziu, cauza miscarii legionare. Cu siguranta ca Noica a fost el insusi pus in fata acestui drum, cum tot atit de sigur e ca a trebuit sa-si justifice intr-un fel, in ochii colegilor, refuzul de a intra in Miscarea Legionara inca din anii '30. In adevar, Noica nu era un om de actiune si de angajament social. Simtea foarte bine ca, daca era sa faca ceva pentru reinvierea culturala a Romaniei, calea pe care trebuia sa paseasca nu era cea a aruncarii in politica, ci cea mult mai discreta si aparent mai putin eficienta a luptei culturale.
In aceasta perioada, evolutia launtrica a preferintelor culturale il impinge pe Noica spre matematica. In ciuda verdictului necrutator pe care Ion Barbu li-l daduse acelor elevi de la Spiru Haret din rindul carora facea parte si Noica, Noica se inscrie in 1933 la Facultatea de Matematica, dar nu urmeaza decit un an cursurile ei, deoarece, destin implacabil, aici il are ca profesor pe . . . Ion Barbu. Cu aceeasi hotarire cu care il sfatuise sa lase odinioara poezia, Ion Barbu ii da de inteles acum ca acelasi lucru trebuie sa-l faca cu matematica. Coincidenta aceasta nefasta, gratie careia Noica este respins de doua ori, din lumea poeziei si a matematicii, prin interventia aceluiasi om, Ion Barbu, aduce cu o ordalie la care Noica a fost supus doar spre a-si gasi adevarata vocatie. Caci, lecuit definitiv de ispitele adolescentei si nemaiavind altele de acest fel, Noica se va indrepta incetul cu incetul catre filozofie. Dar nu inainte de a mai savirsi inca doua gesturi de fronda a caror semnificatie este transparenta.
In 1934, dind peste capat planurile tatalui sau, a carui intentie era sa-l insoare pe Noica cu fata dintr-o familie buna, o anume Cesianu, Noica se insoara fulgerator, stirnind pina si uimirea prietenilor apropiati, cu o tinara englezoaica pe care o cunoscuse intimplator intr-o excursie: Wendy Muston. Se muta imediat la Sinaia, renuntind la fervoarea vietii capitalei si incepe sa traduca romanele politiste ale lui Edgar Wallace din limba engleza pentru Editura Hertz. Va traduce de-a lungul a doi ani 8 romane politiste, supunindu-se parca unui program premeditat de superficialitate liber asumata.
Wendy Muston nu era o femeie frumoasa, insa firea ei, de o vioiciune si o vitalitate molipsitoare, creau in jur o aura de entuziasm si buna dispozitie ce compensa din plin lipsa nurilor trupesti. Cu dinti mari si proeminenti, a caror dezvelire in urma fiecarui zimbet ii imprumuta ceva din infatisarea taioasa a maicilor benedictine, Wendy nu putea trezi intr-un barbat altceva decit o consideratie ce nu depasea respectul politicos cuvenit femeilor cu slefuire culturala. Si probabil ca tocmai asta a dat friu liber hotaririi lui Noica de a o alege drept consoarta: caci Noica nu se numara printre barbatii carora o frumusete la moda, croita dupa sabloanele estetice ale epocii, sa-i poata tulbura tihna. Era prea mefient fata de gustul umorilor publice pentru ca, plecindu-se in fata etalonului curent de masurare a frumusetii feminine, sa-si aleaga o femeie potrivit acestui etalon. Vroia ceva deosebit si si-a ales ceva deosebit: o amfitrioana desavirsita in pielea unei fragile si voioase doamne.
La Sinaia va locui in vila socrilor, unde isi petrecea cea mai mare parte din an, neintrerupindu-si sejurul montan decit pentru scurte drumuri la Bucuresti. Se plimba, traduce si scrie articole de gazeta pe care le trimite ziarelor bucurestene. Risipa gazetareasca a lui Noica, impresionanta din punct de vedere cantitativ, nu avea in ochii lui decit un singur rost: acela al formarii unui stil propriu. Noica stia prea bine ca pentru a ajunge sa scrie bine trebuia mai intii sa scrie mult. Ceea ce va si face, risipindu-si energia scriitoriceasca intr-un numar imens de articole ale caror teme acopereau toata gama posibila de subiecte publicistice: politica, cultura, viata mondena, comentariu pe marginea actualitatii romanesti etc.
Dar in 1935 Noica se imbolnaveste de tuberculoza renala. Daca e sa ne luam dupa marturia lui, cauza ar fi de gasit intr-o raceala contractata la schi in iarna lui 1935. Versiunea este greu de crezut, caci tuberculoza este mai intii o boala a saraciei, de care Noica nu avea parte, iar mai apoi tuberculoza cere, spre a se raspindi, o clima calda, ceea ce iarasi nu era de gasit la Sinaia. Una peste alta, fara a insista asupra acestor aspecte epidemiologice, este de retinut ca Noica va contracta o pielonefrita tuberculoasa grava, ca va fi operat de o somitate a lumii chirurgicale interbelice, profesorul Burghele, si ca, in urma renalectomiei practicate de Burghele, Noica va ramine, de la virsta de 26 de ani, cu un singur rinichi. Revelatia de soc pe care o traieste un om caruia ii ramine, in plina vigoare a virstei, un singur rinichi pentru restul vietii nu poate avea ca rezultat decit intarirea convingerii ca totul in viata tine de un fir de pai si ca, in fata intimplarilor vietii, trebuie sa te inarmezi cu o platosa interioara impenetrabila la hazardul lumii. Straniu este ca pentru Noica platosa nu va sta in credinta crestina, ci in viata launtrica pusa in slujba dobindirii unei idei in filozofie. Ceea ce la altii este insurectie mistica menita a rupe cercul absurd al existentei, la Noica avea sa capete chipul trairii exclusive in lumea ideilor. 'Eu sint negustor de idei', avea sa declare la proces. Desi schimnic prin fire si temperament, Noica nu a fost nicicind o natura religioasa, si nu se poate sa nu fi uimit vazind cum, de-a lungul intregii lui vieti, fie ca era in inchisoare, in domiciliul obligatoriu sau in pustietatile alpine ale Paltinisului, Noica si-a putut cladi o lume de liniste, de exuberanta interioara si de optimism expansiv doar pe temeiul unor idei si al unor ginduri umane care, oricita pasiune ar fi stirnit in sufletul lui, nu puteau fi un reazem in clipele de ananghie. Si totusi Noica asa a fost, un om a carui patima s-a consumat exclusiv in lumea ideilor laice ale filozofiei de tip clasic; o lume a unor idei ce noua ni se par citeodata, vai, respingator de abstracte, dar care, pentru el, erau tot atit de reale ca viata. Noica a fost asadar dintre acei oameni pentru care mintuirea, daca exista, este de gasit in ideea pe care o descoperi prin propriile puteri.
Pina in 1938 Noica ramine in Sinaia, dar in primavara aceluiasi an pleaca la Paris cu o bursa a statului francez, unde va sta pina in primavara lui 1939. Euforia culturala a capitalei franceze ii amplifica ambitiile carturaresti: ar vrea sa citeasca tot, sa parcurga cartile tuturor filozofilor lumii, sa cuprinda cit mai repede toate gindurile lor. Un fel de impetuozitate renascentista, de om dornic a sti totul, ii framinta fiinta si mintea si, hotarit a nu lasa nimic necercetat, incepe, cu o migala si o aplicatie maniacala, sa citeasca cartile literaturii franceze in ordine alfabetica. Dupa un an reusise sa ajunga la litera C, sarind insa peste Balzac, a carui grafomanie titanica il scosese din rabdari pina si pe imperturbabilul Noica.
In noiembrie 1939, Corneliu Codreanu este asasinat din ordinul regelui Carol al II-lea. Dintr-un impuls de simpatie fata de o miscare politica la care pina atunci nu avusese indemnul sa adere, dar la care acum, o data cu disparitia capului ei, simtea nevoia sa puna umarul, Noica trimite de la Paris o telegrama catre sefii miscarii, anuntindu-si adeziunea la acest partid politic. E vorba de clasica compatimire pe care unii oameni o simt fata de cel care a suferit o nedreptate, compatimire ce culmineaza adeseori intr-o participare generoasa la cauza celui care a suferit-o.
Intors in tara, isi pregateste lucrarea de doctorat, pe care o va sustine in mai 1940, iar in luna august a aceluiasi an va face primul gest gazetaresc de rezonanta legionara. Scoate intr-un singur numar revista Adsum, pe care o scrie toata singur si o publica din bani proprii, o revista al carei titlu este cit se poate de sugestiv: Adsum; cu alte cuvinte 'Sint aici, sint de fata.'
In 6 septembrie 1940, Romania devine stat national legionar, iar Noica isi pune in chip oficial condeiul in slujba miscarii legionare. Timp de doua luni de zile, in intervalul septembrie-octombrie 1940, Noica va fi redactorul-sef al oficiosului de orientare dreapta Bunavestire, si va semna 19 articole cu continut legionar.
In octombrie 1940 pleaca la Berlin in calitate de referent de filozofie la Institutul Romano-German. Peste numai o luna, pe 27 noiembrie, in tara este asasinat de catre legionari Nicolae Iorga, iar Noica simte ca adeziunea lui la aceasta miscare trebuie sa ia sfirsit. Se spune ca ar fi avut intentia de a trimite de acolo o telegrama catre Horia Sima spre a-l instiinta ca, asa cum la moartea lui Codreanu simtise imboldul de a intra in miscarea legionara, tot asa, acum, la moartea lui Iorga, simtea nevoia sa iasa din ea. In realitate, Noica nu si-a dus intentia pina la capat pentru simplul fapt ca nu avut niciodata o asemenea intentie. Noica nu s-a dezis de miscarea legionara nici dupa moartea lui Iorga.
Aflat la Berlin, colegii germani ii cer lui Noica sa scrie o succinta istorie a filozofiei romanesti, pentru a face cunoscuta partii germane zestrea speculativa a spiritualitatii romanesti. Cu un optimism netulburat Noica se asterne pe treaba, incredintat fiind ca lucrul la o asemenea carte nu poate dura mult. Dar curind optimismul ii este inlocuit de stupoare, caci Noica are brusc revelatia trista ca, vrind sa scrie o istorie a filozofiei romanesti, nu are de fapt despre ce anume sa scrie. Gindul acesta umilitor ca nu exista o filozofie romaneasca si ca el apartine unui culturi careia nu i se poate atribui o filozofie proprie este pirghia dureroasa ce il va impinge pe Noica ca, pe tot restul vietii, sa caute sa puna temelia unei filozofii romanesti.
In primavara anului 1941 Noica se intoarce in tara unde, razboiul fiind in plina desfasurare, este de indata mobilizat, dar, supus unui examen medical succint, este declarat inapt pentru serviciul militar din cauza lipsei unui rinichi.
In ianuarie 1942 i se naste un baiat, Razvan, si peste doi ani o fetita, Dina. Ne e greu sa ni-l inchipuim pe Noica in postura de tata: oricum am cauta sa ni-l imaginam, e ceva in firea lui Noica care impiedica orice apropiere de imaginea unui tata. 'Oamenii mari nu sint buni', scrie Noica in Jurnalul filozofic, 'caci ei nu traiesc pentru ceilalti, ci pentru spiritul din ei.' Noica traia pentru spiritul din el, nu pentru semeni si nici pentru copii.
Anul 1943 il gaseste pe Noica in Bucuresti, unde va candida pentru prima si ultima oara la un examen de ocupare a unui post universitar: postul de conferentiar la catedra de Filozofia istoriei si culturii. Drept contracandidati Noica i-a avut pe Mircea Eliade si pe un anume Ion Zamfirescu, al carui nume astazi nu ne mai spune nimic. Ceea ce este uimitor in acest episod este ca Noica a anexat dosarului prezentat comisiei de examinare o declaratie de intentie in care marturisea ca, in caz in care Mircea Eliade, atasat cultural la Lisabona in acea vreme, se prezenta la examen, el, Noica, intelegea sa se retraga. Noica recunostea in acest fel ca Eliade este mai pregatit si mai demn de a ocupa acest post. Este una din putinele dovezi de onestitate culturala pe care cultura romana, viespar de orgolii si frecusuri meschine, le poate infatisa luminei zilei. Soarta a vrut ca Eliade sa nu se prezinte la concurs, cum asijderea a vrut ca Noica sa piarda concursul in favoarea celui de-al treilea candidat.
Vara anului 1944, prevestitoare a unor rasturnari drastice in istoria lumii, sileste autoritatile romane sa-i mobilizeze chiar si pe soldatii necombatanti. In consecinta, Noica este inrolat ca translator si, semn vadit al scurgerii capricioase a istoriei, va indeplini acest rol mai intii in lagarul de prizonieri americani din Timis, pentru ca apoi, in septembrie 1944, sa il gasim in lagarul de prizonieri . . . germani din Craiova. Imediat dupa 23 august 1944, soldatii americani, parasind lagarul din Timis spre a lua drumul Occidentului, i-au propus lui Noica sa plece impreuna cu ei. Acela a fost momentul cind Noica a avut de ales: sa ramina in tara si sa infrunte colapsul Romaniei impreuna cu ea, sau sa plece in Occident si sa lupte de acolo impotriva opresiunii sovietice. Alegerea lui Noica a fost sa ramina aici.
Dupa demobilizare, Noica se intoarce la Sinaia, dar vremea tihnei si a meditatiilor solitare trecuse. Reforma Agrara din 1945 ii confisca familiei Noica cea mai mare parte a pamintului, iar lui Grigore Noica, cardiac cronic, inima nu ii rezista de atita suparare. Moare in 1946, iar Constantin Noica devine brusc capul familiei, fiind silit sa preia atributiile de administrator peste singura mosie ce le mai ramasese, cea de la Chiriacu, o suprafata de pamint de 50 de hectare. Asa ca in aceasta perioada il gasim la mosia Chiriacu de linga Alexandria, incercind sa faca o munca la care nu se pricepea si pe care, de altfel, o detesta din toata inima. Tot in aceasta perioada, mai precis incepind din 1944, Noica isi ridicase in Padurea Andronache de linga Bucuresti o casa de vara, un chalet dupa model elvetian cu un singur etaj, al carei rost nu putea fi decit unul singur: sa adaposteasca o scoala de filozofie asa cum isi dorise Noica inca din anul 1940, anul scrierii Jurnalului filozofic: 'Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic.' (Jurnal filozofic) Asa se face ca in 1945-1946 Noica isi alterneaza perioadele de stat la mosia Chiriacu cu scurte sederi la casa Andronache. Aici Noica si-a vazut, pentru prima data si pentru scurt timp, visul cu ochii.
Sa ne transpunem pentru o clipa in atmosfera acelei vremi. Desi Romania avea sa mai fie pina in decembrie 1947 monarhie, teroarea sovietica s-a insinuat otravitor inca de la inceputul anului 1945. Era o teroare insidioasa, dar tenace, fiind exercitata numai la adapostul intunericului. Brusc aflai ca a mai fost ridicat un vecin, ca a mai disparut un om politic, ca o cunostinta plecase nu se stie unde sau ca o ruda fusese chemata spre a da explicatii. La lumina zilei nu se intimpla nimic, caci in mod oficial inca se respira aerul democratiei, dar deja frica patrunsese in sufletele oamenilor. Ei bine, in aceasta perioada, Noica nu gasise ceva mai bun de facut decit filozofie. Tara moare si . . . Numai ca nu asa stateau lucrurile, caci Noica nu facea filozofie pentru ca, din dispret luciferic fata de tara, isi vedea de pretioasele lui tabieturi spirituale, ci pentru ca, gratie naturii lui, el nu putea face altceva. Daca a fost un om asupra caruia imprejurarile exterioare nu au putut exercita decit o influenta minima, acela a fost Noica. Asadar, in aceasta perioada, Noica nu gaseste asadar altceva mai bun de facut decit scoala filozofica. Trec anii si, cu domiciliul obligatoriu la Cimpulung, lipsit de bani si de statut social, Noica, traind intr-o austeritate frizind mizeria, nu gaseste asadar altceva mai bun de facut decit . . . scoala de filozofie.
Urmeaza inchisoarea, este eliberat, se muta in Bucuresti, traieste intr-un prapadit de apartament in Berceni si, urmarit discret de Securitate, Noica nu gaseste altceva mai bun de facut in apartamentul lui de doua camere decit . . . scoala de filozofie. Iese la pensie, isi lasa nevasta si apartamentul din Bucuresti, se urca in creierii muntilor si, timp de 12 ani de zile, intr-o saracie lucie si intr-un mediu natural salbatic, Noica nu gaseste altceva mai bun de facut decit . . . scoala de filozofie. Aceasta a fost una din trasaturile de caracter cele mai izbitoare ale lui Noica: ca in ciuda maleabilitatii politicoase si prevenitoare de care stia sa dea dovada fata de semeni, omul acesta era acolo, in ungherele numai de el stiute ale fiintei sale, de o inflexibilitate draconica. A vrut scoala, a facut pina la urma scoala, a vrut sa aiba o idee, a avut pina la urma o idee, a vrut sa scrie carti de filozofie, a scris pina la urma carti de filozofie.
Intrunirile de la casa Andronache aveau infatisarea unor matinee, dineuri sau serate muzicale, dupa partea de zi in care protagonistii scolii se intilneau. Pe acolo au trecut Mircea Vulcanescu, Alexandru Dragomir si Mihail Radulescu. Nu lipseau domnisoarele si doamnele, 'cuconetul' din lumea buna, a caror prezenta, se stie bine, aduce o nota de caldura si pitoresc in uscaciunea livresca a cercurilor de filozofie. Aici se cintau la piane citeva piese de Bach sau Haendel, se recitau poezii de Rilke sau Byron, si apoi unul dintre tinerii filozofi tinea o prelegere in fata auditoriului. Se serveau dulciuri, cafele si bauturi racoritoare.
In 1946, cind teroarea se intetise si viitorul Romaniei se incadra in mod previzibil in conturul sumbru al rusificarii progresive, Noica face un gest ce nu poate sa nu stirneasca uimirea: se duce la Tribunalul Poporului din Bucuresti si se autodenunta ca fost legionar si chiabur. Ii putem gasi felurite motivatii gestului lui Noica, de pilda ca nu a mai indurat incertitudinea si tensiunea acelor zile si s-a gindit sa curme calvarul, sau ca, dintr-un curaj nebunesc a simtit nevoia sa fie solidar cu cei care, odinioara, mersesera alaturi de el pe trotuar si care, acum, infundau puscariile. Important este ca cei care intruchipau autoritatea din acel tribunal l-au privit ca pe un picat din luna si i-au cerut sa se duca acasa.
Dindu-si seama ca soarta lui culturala e pecetluita si ca trecutul lui legionar va pluti ca un sceptru malefic asupra viitorului familiei, Noica divorteaza in 1947 de Wendy, pentru a-i da acesteia si copiilor posibilitatea de a pleca din tara. Divortul are loc, dar Wendy, in ciuda straduintelor depuse pe linga autoritati, va primi dreptul sa plece din tara abia in 1955. Pina atunci, Wendy, impreuna cu cei doi copii, va trai intr-o mizerie grea, fara nici un ajutor din partea statului, fiind bunaoara silita, pentru a supravietui, sa dea lectii de limba engleza.
In 1948 colectivizarea ii va lua lui Noica si hectarele mosiei de la Chiriacu, expropriere care, daca pe un altul l-ar fi adus la disperare, pe Noica l-a daruit cu sentimentul unei uriase eliberari: scapase in sfirsit de supliciul administrarii unei proprietati ce nu-i trezea decit oroarea aristocratului ce se pomeneste vechil peste propriul pamint. Reactia de usurare pe care Noica a resimtit-o la pierderea mosiei este semnul cel mai lamurit al constitutiei lui interioare. Asemeni unui anahoret caruia nu-i pasa de posesiunea materiala, ba chiar o percepe pe aceasta ca pe o povara menita a-i lua timpul pe care nu intelegea sa-l petreaca decit in lumea gindirii, Noica, structuraliceste, avea o viziune asupra lumii in virtutea careia orice posesie materiala este o piedica in calea libertatii individuale (vezi Manuscrisele de la Cimpulung). Noica era convins ca omul trebuie sa fie eliberat de servitutile materiale spre a trai slobod si deplin in universul culturii. Tot ce impiedica omul sa fie o fiinta culturala trebuia inlaturat, iar una din piedicile apasatoare in calea implinirii culturale a omului era proprietatea privata. Cum sa te mai preocupi de tine si de cultura daca mintea ta e macinata de grijile legate de ceea ce posezi? Si atunci ce e rau in faptul ca omului i se ia cauza grijilor sale?
In mai 1949, cind opresiunea incetase de mult de a mai fi una invaluita in discretia arestarilor nocturne si cind masurile punitive de inlaturare a oricarui potential oponent se luau la lumina zilei, autoritatile comuniste isi indreapta in fine atentia asupra lui Noica, expulzindu-l din Bucuresti si claustrindu-l in provincie. I se impune domiciliu obligatoriu la Cimpulung-Muscel, cu interdictia de a parasi imprejurimile orasului. Aici, in ciuda previziunilor pragmatice pe care le putem face in genere despre evolutia interioara a unui om caruia i se luase totul, pentru Noica incepe cea mai fecunda perioada a vietii sale. Sa ne transpunem in pielea lui: i se luasera proprietatile, familia, statutul social, dreptul de a publica carti. Era o persona non grata. Noua oameni din zece, daca ar fi pusi intr-o asemenea situatie precara, nu vor gasi resurse interioare pentru a continua sa traiasca. Numai ca Noica, cu o alcatuire interioara gratie careia isi putea gasi motivatia de a trai si de a face filozofie chiar si in imprejurarile in care in mod normal un om nu mai poate gasi nici o motivatie, a inceput abia acum sa fie adevaratul Noica. Pina atunci Noica fusese un intelectual sobru si de buna factura culturala, dar nimic mai mult. Era un exeget stralucit, un traducator bun si un eseist cu talent narativ. Dar aceste insusiri nu pot face dintr-un intelectual un mare filozof. Mai e nevoie de ceva, de o fulguratie interioara, de o rasucire crincena in interiorul tau si de ridicarea insurectionala impotriva lumii ce ameninta sa te doboare. Iar Noica tocmai asta a facut. In fond, morala ce se desprinde din cei aproape 10 ani petrecuti la Cimpulung este ca, atunci cind nu mai esti nimic din punct de vedere social, poti inca sa fii totul printr-o idee. Sau cu alte cuvinte: cind nimic nu te indeamna sa continui abia atunci merita sa continui cu adevarat.
La Cimpulung, Noica si-a capatat ideea filozofica si totodata si-a trasat principalele coordonate ale filozofiei sale de mai tirziu. Tot ce va face ulterior in filozofie isi are germenii initiali in aceasta perioada de 'delir cultural' - cum el insusi o numeste in Jurnalul de la Paltinis.
Tot la Cimpulung o va intilni in mai 1949 pe Mariana Nicolaide, aflata acolo impreuna cu copilul ei si cu parintii primului ei sot. Sotul ei murise pe front, la un an dupa casatorie, iar Mariana Nicolaide, desi avea buletin de Bucuresti, prefera sa-si petreaca timpul la Cimpulung, alaturi de socrii aflati aici in domiciliu fortat. Noica se va casatori cu Mariana in 1953, ceea ce va insemna pentru Mariana pierderea buletinului de Bucuresti.
In cei 10 ani petrecuti aici, Noica va da fiinta celei de-a doua ipostaze a scolii sale filozofice, fiind frecventat de prieteni si cunostinte din Bucuresti: Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu, Mihai Radulescu, Arsavir Acterian. Aceasta scoala sui-generis, mai degraba un seminar filozofic pentru oameni cu gusturi fine si rafinat discernamint cultural, s-a desfasurat in cadrul unor intruniri clandestine in casa lui Noica din Cimpulung.
In 1958, puterea comunista, recurge la un val de arestari in toata tara ca masura profilactica de intimpinare a unor evenimente asemanatoare Revolutiei din Ungaria din 1956. In consecinta, Noica este arestat, anchetat la Malmaison si apoi la sediul Securitatii din Pitesti, fiind in cele din urma trimis in judecata si condamnat la 25 de ani de munca silnica cu confiscarea intregii averi. Alaturi de el vor fi arestati toti participantii la seminariile private organizate de Noica la Cimpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de 'grupul Noica'. Noica va executa la Jilava 6 din cei 25 de ani de inchisoare, fiind eliberat in august 1964.
Din 1965 se stabileste in Bucuresti, unde va lucra ca cercetator la Centrul de Logica, avind drept domiciliu un apartament cu doua camere in Berceni, pe strada Ornamentului. In acest apartament, Noica va tine seminarii private pe marginea filozofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanti se numara mai tinerii sai colegi de la Centrul de Logica (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Arta (Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu). In 1974, Noica isi schimba domiciliul mutindu-se in Drumul Taberei, intr-un apartament cu doua camere, unde locuieste si astazi cea de-a doua lui sotie, Mariana Noica.
In 1975 iese la pensie si, despovarat de servitutile cetatenesti fata de stat, isi cauta in imprejurimile muntoase ale Sibiului un loc unde sa se poata aseza pentru tot restul vietii, cu gindul de a face filozofie. Mai intii incercase la Snagov in vila Aslan, unde, neavind bani sa plateasca chiria, oferea chelnerilor si administratorului vilei, drept compensatie pentru contravaloarea chiriei, meditatii de engleza. Apoi incearca la Cisnadie si Cisnadioara, dar, intimpinind conditii care nu erau pe placul lui (clima, cazare, masa zilnica), se va stabili definitiv la Paltinis. Acolo, in numai citiva ani de zile, Noica va da fiinta celei mai originale scoli de filozofie pe care istoria culturala a tarilor din fostul lagar comunist a cunoscut-o (vezi Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, Humanitas, 2003). Gratie lui Noica, filozofia a cunoscut in Romania comunista o notorietate cum nu mai cunoscuse si cum nu va mai cunoaste vreodata. In anii batrinetii, Noica oferea imaginea unui barbat uscativ, plin de entuziasm si dovedind o rabdare politicoasa cu oricine venea la Paltinis ca sa-l vada. Ticurile tineretii se accentuasera, capatind insa patina virstei si staiful personalitatii omului. Dregerea glasului, cu care Noica isi preceda orice cuvint, avea ceva din ritualul meticulos cu care unii barbati fumatori de pipa isi dreg vocea inainte de a spune ceva. Gesturile onctuoase s-au pastrat si ele, fiind insotite de aceeasi atitudine curtenitoare si prevenitoare pe care Noica a avut-o dintotdeauna.
In urma unui accident stupid petrecut in 27 noiembrie 1987 (vrind sa prinda sau sa alunge un soarece ce nimerise in camera lui, s-a impiedicat de marginea covorului si a cazut), Noica si-a fracturat soldul si, din cauza emboliei survenite citeva zile mai tirziu, avea sa moara prin edem pulmonar la Spitalul Clinic din Sibiu in ziua de 4 decembrie 1987. Gratie insistentelor discipolilor sai si prin interventia mitropolitului Antonie Plamadeala, Noica a fost inmormintat acolo unde isi marturisise dorinta sa fie inmormintat: in preajma Schitului din Paltinis, linga biserica cu hramul 'Schimbarea la fata'.
