in primii ani de viata, pana spre inceputul adolescentei, , individul este identificat, atat de societate, cat si de propria familie, mai mult pe baza semnelor exterioare. in mod treptat insa, acestea ajung sa fie dublate de alta categorie, de cele conferite de propriile performante.
Primul cadru social care sesizeaza performantele noului membru este familia, care observa pe parcursul copilariei semnele unei personalitati in curs de constituire.
Un moment important sub aspectul
dobandirii unei identitati autentice, atat in raporturile cu lumea, cat si cu sine, il constituie cel al integrarii efective in
societate, al debutului participarii la ansamblul activitatilor
sociale, alegerea profesiei. Poate fi o integrare pasiva intr-un proces
productiv oarecare, care incepe cu insusirea unor metode de lucru si
a unor comportamente in relatiile interindividuale specifice locului de
activitate. Aceasta categorie de oameni se marginesc sa repete
cele
insusite de la predecesori, fara un efort propriu de gandire
si actiune care sa reprezinte o contributie la progresul
colectivitatii din care fac parte.
O alta categorie sunt cei
permanent nemultumiti de ceea ce realizeaza, preocupati
de autoperfectionare si
depasirea performantelor anterioare. Principalul aport al celor
care fac parte din cea de-a doua categorie il constituie creatia, care
reprezinta un punct de vedere nou, original, un mod de a atinge mai repede
si mai sigur scopul urmarit, un pas pe calea perfectionarii
morale. Creatia este un semn important in dobandirea
identitatii. Identitatea dobandita are o importanta
cel putin egala cu cea transmisa, intrucat, cel mai adesea,
reprezinta factorul preponderent ce confera individului un loc in societate
si, implicit, dreptul de a beneficia de
adapostul si campul de activitate pe care le
reprezinta aceasta.
in afara de identitatea in raporturile cu lumea, omul mai are insa nevoie de o identitate in relatiile cu sine. Necesitatea ei apare chiar din momentul in care se pune problema relatiilor cu sine , deci a divizarii constiente intr-un eu care observa si un eu observat . Odata cu aceasta divizare se constata ca Eul observat nu este suficient cunoscut. El are nevoie de o identitate pentru a fi recunoscut si acceptat de catre Eul care observa . Iar identitatea ca atare este raspunsul pe care si-l da omul la intrebarea Cine sunt eu ?
Tot asa cum in relatiile
interindividuale acceptarea este conditionata de recunoasterea
reciproca si in relatiile cu sine este necesara o auto-identificare.
Este vorba despre recunoasterea calitatilor de autor al
propriilor actiuni. Acordul cu sine implica autenticitatea
actiunilor, ceea ce presupune ca faptele individului sa se plaseze pe
linia aspiratiilor si convingerilor sale. Toate actiunile pe
care le
intreprindem au, dincolo de efectele lor exterioare, si un anumit ecou placut sau neplacut, amplu sau restrans, persistent sau
trecator. in functie de rezultatul obtinut, acesta
alimenteaza si imaginea noastra despre sine,
imbogatind-o sau, dimpotriva,
saracind-o (tendinta naturala este aceea a
amplificarii imaginii despre sine).
Succesele si esecurile
constituie, deci, un fel de caramizi care in mod treptat sunt
prelucrate si inglobate intr-un edificiu imaginea de sine cu o dubla
functionalitate: principal stalp de rezistenta al psihismului
si pavaza fata de tot ceea ce ar putea constitui o
amenintare din exterior.
insa este necesara si acceptarea imaginii de sine pentru obtinerea identitatii de sine, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o conditie importanta a integritatii si chiar a sanatatii mintale.
