TEMPERAMENTUL
1. CARACTERIZARE GENERALA
Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a P.
Dinamica deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului.
Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta.
GOLU: ,,Daca insusirile dinamico-energetice sunt innascute, determinate genetic, integrarea lor in plan psihocomportamental, adica in dinamica proceselor psihice si a actelor motorii, se realizeaza in ontogeneza. Intrucat, insa, aceste insusiri bioenergetice se imprima ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza stadial in cursul vietii individului, structura temperamentala si, respectiv, tipul temperamental este innascut reprezentand astfel, alaturi de predispozitii, ,,elementul" ereditar in organizarea interna a P".
N. SILLAMY in al sau ,,Dictionar de psihologie" (1995), defineste T ca ,,un ansamblu de elemente biologice, care, impreuna cu factorii psihologici, constituie P."
Poate, cel mai corect este sa consideram ca T reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adica, se implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice - P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta in comportament.
Astfel inteles, T dobandeste un caracter si o conotatie psihologica, devenind un obiect de studiu al psihologiei.
Cand vorbim de T in plan psihologic, noi nu ne gandim direct la constitutia fizica sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in organism, ci la modul cum reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-energetic, in diverse situatii:
rapiditatea perceptiei; a raspunsurilor verbale la intrebari
a reactiilor motorii; intensitatea trairilor emotionale si durata lor
intensitatea sau forta actiunilor voluntare
echilibrul sau impulsivitatea derularii raspunsurilor la succesiunea stimularii externe
directia orientarii dominante- extraversie sau introversie
locul controlului (dependenta de stimularea externa sau dependenta de activismul intern propriu)
disponibilitatea la comunicarea interpersonala
ascendenta sau obedienta relationala, etc.
T, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens real numai in plan psihocomportamental.
T se manifesta in orice situatie, fiind prima determinatie a P care se impune nemijlocit observatiei. Asa se explica de ce, primele descrieri si clasificari ale lui dateaza inca din antichitate (Hippocrate, Gallenus).
Depinzand direct de structura biologica, T este propriu nu numai omului, ci si animalelor. Se stie ca I.P. Pavlov si-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetari efectuate pe animale.
T tine de latura formala, de suprafata, a P, si nu de cea interna, de continut.
El nu are o semnificatie axiologica
D.p.d.v. biomedical - se poate afirma doar ca o formula temperamentala este mai avantajoasa decat alta in ceea ce priveste rezistenta la stresuri si gradul de predispunere la anumite tulburari de ordin psihiatric - nevrotic sau psihotic.
D.p.d.v. educational - nu sepoate evidentia un T ca fiind absolut favorabil iar altul nefavorabil.
In principiu, tipurile temperamentale sunt echipotentiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, in ontogeneza, se pot edifica profiluri de P asemanatoare d.p.d.v. aptitudinal si caracterial, dupa cum pe fondul aceleiasi formule temperamentale se elaboreaza profiluri de P diferite.
T nu este o variabila neutra d.p.d.v. adaptativ.
Structura comportamentala este o interfata intre persoana si lume si indeplineste rol de mediator intre:
intensitatea
durata
semnificatia influentelor externe
efectele in sfera psihocomportamentala.
O importanta speciala dobandesc trasaturile temperamentale in cadrul relatiilor interpersonale, atractiile si respingerile dintre membrii fiind conditionate de ele.
2. Probleme generale ale temperamentului
2.1. Care este natura psihica a T ?
Este afectivo-reactiva.
Nu exista aproape nici o clasificare a T care sa nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amandoua.
Aceste criterii apar inca de la Hippocrate si Gallenus.
Colericul este violent, impulsiv, trasaturile lui comportamentale fiind deci de ordin afectiv si reactiv.
Aceste criterii se intalnesc si in tipologiile constitutionaliste. Kretschmer apreciaza T dupa:
a) 2 caracteristici ale afectivitatii
gradul de sensibilitate, numit de el psihestezie
tonalitatea afectiva predominanta, asa numitele proportii diatezice
b) 2 caracteristici ale activitatii
ritmul, viteza actiunilor
si tensiunilor psihice
Cel mai bine este pusa in evidenta natura afectivo-reactiva a T de tipologiile psihologice:
Wundt clasifica T dupa:
afecte (puternice/slabe)
miscari (repezi/incete)
Ribot dupa simtire si actiune.
Allport: T este ,,fundamentul emotional al P."
2.2. Ce exprima T din P ?
Forma ei de manifestare si nu continutul vietii psihice.
Dovada: unul si acelasi continut psihic se exprima extrem de diferit; continuturi diferite, ba chiar opuse, se pot exprima identic.
Prin el insusi T nu genereaza nici continuturi psihice, nici performante.
El reprezinta modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand mai ales de stilul comportamental al omului.
T nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale omului.
2.3. T este innascut sau dobandit ?
Cvaziunanimitatea psihologilor au considerat T ca fiind innascut.
Allport, in 1961 arata ca T este ,,materia prima" din care se constituie P, "T se bazeaza foarte mult pe determinarea genetica" arata el.
Buss si Plomin (1975): ,,ceea ce mostenim nu este un grad specific sau o cantitate de T, ci, mai degraba un raspuns potential, aflat la un nivel inalt, mediu sau scazut a scaderii raspunsurilor.Cel care reactualizeaza aceste raspunsuri este mediul."
Prin T omul influenteaza mediul social care la randul lui afecteaza T.
Dar, chiar daca mediul influenteaza unele manifestari temperamentale, in esenta, el este innascut.
Psihologii americani au sustinut ca unele trebuinte sunt innascute, dar nu au afirmat niciodata ca tendintele personale ar fi mostenite.
T ca structura psihica, desi larg determinata genetic este, in expresia lui finala si mai ales functionala, modelat de conditiile socio-culturale existentiale ale individului.
Influenta ereditarului asupra psihocomportamentului nu este directa, ci mediata, filtrata de sociocultural.
2.4. Ce relatie exista intre tipul de activitate nervoasa superioara si T ?
La inceput s-a crezut ca intre tipul de a.n.s. si T exista o identitate, de aceea a fost definit unul prin altul. Cu timpul s-a remarcat ca cele 2 notiuni sunt distincte:
tipul de a.n.s. are o sfera mai larga (se manifesta in planul vietii psihice si in cel al vietii fiziologice) dar un continut mai restrans; este o notiune fiziologica, se manifesta mediat in planul vietii psihice
T are o sfera mai restransa dar un continut mai bogat; este o notiune psihologica
P.P. Neveanu arata ca ,,tipul de a.n.s. nu se trasfera mecanic si univoc intr-o anumita caracteristica temperamentala."
Unele particularitati ale tipului de a.n.s. (echilibrul, mobilitatea) se exprima mai mult, altele (intensitatea) ceva mai putin si adeseori mascat.
Una si aceeasi trasatura de tip se manifesta diferit in plan psihocomportamental, datorita filtrarii ei prin reteaua de reflexe conditionate, prin experienta sb., prin sistemul de relatii cu lumea.
Ion Radu: ,,intre gena si comportament se interpune mediul si istoria individuala".
In manifestarile sale individuale T depinde in mare masura de conditiile ontogenezei.
Criteriile care au stat la baza schemelor de clasificare pot fi impartite in 3 categorii:
criterii morfologice sau bioconstitutionale
criterii fiziologice
criterii psihologice
TIPOLOGIILE MORFOLOGICE
Criteriile de ordin morfologic, bioconstitutional au fost identificate si utilizate pentru prima data de Hippocrate. El a folosit notiunea de tip corporal, determinat de:
aspectul constitutional exterior
raportul dintre tesutul musculos si cel osos
dintre cutia toracica si abdomen
A delimitat:
tipul corporal ftizic - caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tacut, reflexiv; medical predispus la tuberculoza
tipul apoplectic - aspect musculos-obez, statura mijlocie sau mica, temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emotional, necontrolat; medical, predispus la tulburari circulatorii si digestive.
Criteriile de ordin morfo-constitutional au revenit puternic la sfarsitul sec. 19, inceputul sec. 20 (primele 3 decenii) datorita dezvoltarii antropologiei fizice si a cercetarilor asupra raselor.
S-a pus in evidenta faptul ca, in interiorul unui tip rasial, exista o variabilitate notabila a indivizilor, de unde s-a dedus posibilitatea de a determina morfotipurile. De sistematizarea si inventarierea lor se ocupa morfotipologia. Autorii din perioada contemporana nu s-au oprit la simpla identificare si clasificare a tipurilor morfologice, ci au procedat la stabilirea unei legi corelative si chiar cauzale intre aceste morfotipuri si trasaturile (temperamentale) ale P, realizandu-se astfel clasificarea temperamentelor dupa criterii bioconstitutionale.
Punctul de plecare al acestor tipologii a fost observatia sistematica efectuata asupra sb. adulti sanatosi, iar uneori si asupra celor care prezentau difetite tulburari patologice. In acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza ca maladia realiza o exagerare a tipologiei normale si oferea posibilitati de observatie privilegiate.
Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)
Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen (1913-1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre:
simptomatologia psihocomportamentala
aspectul bioconstitutional extern.
Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul" (1921)
Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.K. va ajunge in final sa cuprinda 3 tipuri principale ai un tip accesoriu, mai putin individualizat.
3 tipuri principale: 1. picnic-ciclotim
2. leptosom (astenic)-schizotim
3. atletic-vascos
ca accesoriu este mentionat tipul displastic - reuneste numeroase varietati dismorfice
1. Tipul picnic-ciclotim
D.p.d.v. morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.
2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim
- constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei.
Tipul atletic-vascos
constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust.
D.p.d.v. medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice diferite:
predispune la tulburari maniaco-depresive
tulburari de natura schizoida (schizofrenie)
epilepsie
Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, el a obtinut 6 tipuri temperamentale:
3 ciclotimice si 3 schizotimice.
2. Sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta)
3. Greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari)
2. Schizotimic (intermediar, rece, calm, energic)
3. Anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor, indolent)
E.K. a incercat sa arate ca tipologia sa - care se definea initial prin structura morfologica si predispozitia catre anumite psihoze - corespundea, de asemenea, diferentelor fiziologice (in metabolism si functionarea endocrina) si diferentelor psihologice in diverse alte sfere decat cea emotionala.
Toate verificarile experimentale au confirmat diferentele intre picnic si leptosomi, dar au clasat atleticii intr-o pozitie intermediara.
Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa E.K. pornesc de la aceleasi criterii morfologice.
VIOLA si PENDE le clasifica dupa raportul dintre torace si membre, la care ultimul adauga functionalitatea endocrina.
SIGAUD, dupa anumite sisteme ale corpului (bronho-pulmonare, gastro-intestinale, musculo-articulare, cerebro-spinale), de unde temperamente:
respiratoare
digestive
musculare
cerebrale
SHELDON, dupa gradul de dezvoltare a celor 3 foite embrionare:
endoderm constitutia endomorfa T. visceroton
mezoderm constitutia mezomorfa T. somatoton
ectoderm constitutia ectomorfa T. cerebroton
TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE SI PSIHOFIZIOLOGICE
Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In clasificarea sa porneste de la:
principiul nevrismului - cf. caruia rolul principal in reglarea raporturilor organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, il joaca creierul;
teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice - psihicul este functie a creierului.
Pavlov studiind tipul de activitate nervoasa superiara dupa 3 propietati (forta, echilibrul, mobilitatea) apartinand proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia) a stabilit existenta a 4 tipuri de activitate nervoasa superioara:
tipul puternic-echilibrat-mobil (caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor 3 insusiri)
tipul puternic-echilibrat-inert (valori ridicate ale fortei si echilibrului si prin valori scazute ale mobilitatii)
tipul puternic-neechilibrat-excitabil (valori ridicate ale fortei, valori scazute ale echilibrului, cu predominarea excitatiei asupra inhibitiei)
tipul slab (valori scazute ale fortei si insuficienta individualizare a mobilitatii si echilibrului: sensibilitate emotionala crescuta, emotivitate, tensiune prelungita, rezistenta scazuta la stres si frustratie)
Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite in antichitate. Astfel:
1. are corespondent T sangvinic (vioi,
comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat)
2.T flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent, adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si
frustratii)
3. T coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, tendinta de dominare in relatile interpersonale,
saturatie si plictiseala rapida la monotonie, imprudent)
4. T melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat)
Pavlov a demonstrat ca cele 4 tipuri considerate ,,pure" de combina intre ele, dand 16 tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, tipul ,,pur" fiind doar o entitate mai mult teoretica.
V.D. NEBILITIN a introdus o a 4-a dimensiune a proceselor nervoase si anume dinamismul lor, care se refera la viteza cu care celule nervoase genereaza procese excitative si inhibitive.
P.P.-NEVEANU a demonstrat ca excitatia si inhibitia pot fi neechilibrate nu numai prin repartitia fortei, ci si prin discordanta mobilitatilor: inhibitia este mai inertioasa, intervine cu intarziere, de unde efectele de explozivitate dupa care se instaureaza calmul, daca individul este echilibrat dupa forta.
Ghe. ZAPAN a utilizat 6 indici
temperamentali (cei 3 ai lui Pavlov, la care a adaugat: persistenta, tonusul
afectiv, directia) in cadrul a 4 subsisteme: motor-general
afectiv
perceptiv-imaginativ
mental
Din combinarea acestor indici si sisteme apar urmatoarele tipuri:
activ (predomina sistemul motor-general)
afectiv (sist. afectiv)
artistic (sist. perceptiv-imaginativ)
ganditor (sist. mental)
Clasificarea potrivit grupelor sanguine
Medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o noua tipologie fiziologica a T, bazata pe grupele sanguine. Clasificarea pune in corespondenta fiecare grupa sanguina cu un tip temperamental distinct. Astfel:
gr.
sang. A ii corespunde T
armonic (cautarea permanenta a armoniei cu anturajul lor, neputandu-se
dezvolta si realiza decat in aceste conditii)
gr. sang. O - T melancolic (se afla
intotdeauna in ,,consonanta" cu mediul extern, adaptativi)
gr. sang. B - T ritmic (slab
sensibili la mediu, traind in ritmul propriu, independenti de variatiile
ambiantei)
gr. sang. AB - T complex (dificultati in gasirea unui echilibru satisfacator, reuneste trasaturile celorlalte 3 T)
Clasificarea bazata pe asimetria functionala a emisferelor cerebrale
Ned Herman (1976) pornind de la pornind de la cercetarile lui Mac Lean si W. Sperry a pus la punct o clasificare a T luand drept criteriu gradul de folosire in rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor 2 emisfere.
Au fost identificate 4 tipuri cerebrale functionale, carora le corespund tablouri temperamentale distincte:
tipul cortical stang (C.S.): organizat, logic, determinat, stabil, conservator
tipul cortical drept (C.D.): ingenios, intuitiv, emotional, creativ, instabil, deschis
tipul limbic stang (L.S.): sigur pe sine, rezistent la frustratii, activ
tipul limbic drept (L.D.): serviabil, amabil, comunicativ, afectuos
Aceste clasificari se bucura de o larga recunoastere in randul specialistilor si se incearca introducerea ei in practica psihodiagnosticului.
TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE
Cu toate ca tipologiile fiziologice deschid posibilitati mai largi pentru analiza psihologica a T decat tipologiile morfologice, nici ele nu satisfac toate exigentele. Sub motivul ca un fenomen trebuie identificat si analizat pe baza unor dimensiuni de aceeasi natura calitativa, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.
Tipologia olandeza - HEYMANS & WIERSMA
Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, autorii pornind in eleborarea ei de la o ipoteza neurofiziologica, formulata de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross orice fenomen psihic (o emotie) declanseaza o activitate a celulelor nervoase care persista si dupa terminarea lui, influentand inconstient activitatile ulterioare ale spiritului. Ele apar ca si cum ar fi opuse functiei cerebrale primare si functiei cerebrale secundare. Opunea astfel sb. cu activitate mentala superficiala, sb. cu functionare mentala profunda.
Cei doi autori si-au propus sa descrie P, sub raport temperamental, pe baza a 3 dimensiuni:
emotivitatea sau instabilitatea emotionala
activitatea sau forta pulsionala generala
primaritate-secundaritate, determinata dupa predominarea uneia dintre functiile identificate de Gross.
Au stabilit 8 tipuri psihologice, corespunzand combinatiilor posibile:
|
|
Emotivitate |
Activitate |
Primaritate-secundaritate |
Amorf |
|
|
P |
|
Apatic |
|
|
S |
|
Nervos |
|
|
P |
|
Sentimental |
|
|
S |
|
Sangvin |
|
|
P |
|
Flegmatic |
|
|
S |
|
Coleric |
|
|
P |
|
Pasional |
|
|
S |
+ = sb. se situeaza deasupra mediei pentru dimensiunea considerata
= sub medie
P = predominarea functiei primare
S = fc. secundara
Tipologia franceza: R. LE SENNE, G. BERGER
Le Senne a facut cunoscute lucrarile lui Heymans si Wiersma si scoala creata de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeza.
In formularea sa definitiva, clasificarea se bazeaza pe analiza si evaluarea unui set de 9 trasaturi, incluzand, pe langa cele 3 dimensiuni ale lui H&W
Largimea campului constiintei
Polaritatea
Aviditatea
Interesele senzoriale
Tandretea
Pasiunea intelectuala
Studiile ulterioare au aratat ca aceste 9 dimensiuni pot fi reduse, prin analiza factoriala, la 2 factori independenti:
emotivitatea
primaritate-secundaritate
Tipologiile psihanalitice
Freuda elaborat o tipologie pornind de la stadiile evolutiei sexualitatii. A stabilit urmatoarele tipuri de baza: oral, anal, uretral, falic si genital.
Tipul oral este caracterizat prin ,,nevoia" de a depinde excesiv de altii pentru a-si putea mentine respectul de sine.
Tipul anal se distinge prin 3 trasaturi principale: parcimonie, iritabilitate, pedanterie.
Tipul uretral: ambitia si dorinta de competitie.
Tipul falic: temeritate, determinare, siguranta, ceea ce reprezinta in mare masura realizarii dorintei in raport cu angoasa de castrare.
Tipul genital corespunde ,,normalitatii ideale" a P. El este intruchipat de sb. care parcurg fara probleme toate stadiile evolutiei libidinale.
de a se apropia de oameni
de a se opune
de a se indeparta
De aici sunt
deduse 3 tipuri de T coplezent
agresiv
detasat
Pentru Erich Fromm interactiunea cu parintii determina tipul de orientare speciala, de unde deriva 5 tipuri de orientari principale:
1.orientare receptiva (sb. asteapta tot ceea ce doreste de la o sursa
externa)
2.orientarea de exploatare (sb. incearca sa ia totul de la altii prin forta)
3.orientarea acumulativa (isi fondeaza securitatea sa prin economisirea si
conservarea a ceea ce poseda)
4.orientarea comerciala (sb. isi considera propria persoana ca pe o marfa
care poate fi cumparata sau vanduta)
5.orientarea productiva (isi foloseste aptitudinile sale si isi realizeaza
potentialitatile latente)
Daca tipologiile analitice culturaliste iau ca baza de pornire relatiile cu celelalte persoane, altele apeleaza la orientarea in lume. Astfel au procedat Jung si H. Rorschach (sub influenta celui dintai).
Tipologia lui Jung se refera direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal priveste tendinta pe care o poseda libidoul, respectiv energiile instinctuale ale sb. (care pentru Jung nu sunt de natura exclusiv sexuala), de a se orienta preponderent spre lumea externa, spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioara, spre sine (introversiune).
Tipologia lui Rorschach serveste ca baza pentru cel mai utilizat test proiectiv de P. Ea se intemeiaza pe opozitia intre extratensiv si introtensiv. La cele 2 tipuri, a adaugat un al 3-lea: coartat, care corespunde slabiciunii energiilor instinctuale, in absenta unei orientari, fie spre obiecte, fie spre viata interna.
O alta directie de analiza tipologica a P in plan temperamental este cea care ia ca punct de pornire specificul perceptiei. Tipologia perceptiva a fost elaborata de E.R. Jaensch si W. Jaensch.
Tipologia are la baza 3 trasaturi:
integrarea variabila fundamentala care oscileaza intre integrarea absoluta si dezintegrarea
diferentierea
polaritatea sentiment-gandire.
Combinatia intre cele 3 trasaturi au permis stabilirea a 7 tipuri de personalitate:
4 tipuri integrate B (exagerat integrat)
J (normal integrat)
J (partial si ocazional integrat, orientat spre
lumea exterioara)
J (normal integrat, dar orientat spre lumea
interioara)
un tip S/vital, ocupa o pozitie intermediara intre integrare si neintegrare.
2 tipuri dezintegrate si considerate ca ,,degenerate"
S dezintegrat pur
S, la care exista o compensatie,inteligenta hipetrofiata ocupand locul primordial in raport cu afectivitatea.
Aceasta tipologie se bazeaza pe o serie de experiente asupra ,,memoriei eidetice a perceptiilor vizuale".
Unii sb. sunt capabili de a evoca dupa voie R vizuale si de a le face sa dispara la comanda.
Tipologii psihosociologice
Au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul social-cultural existential, la sistemul valorilor.
Dilthey, Spranger, Allport, Vernon pornind de la premisa ca valorile determina anumite tipuri umane deoarece omul are o anumita atitudine fata de ele, au distins 6 tipuri umane diferentiate intre ele prin atitudinea dominanta fata de valori:
teoretic (orientat spre cunoasterea obiectiva a realitatii, traind doar pentru o idee)
economic (dominat de dorinta de a obtine maximul de randament, cu minimul de efort, lupta pentru a dobandi avutii )
estetic (manifesta interes pentru viata sentimentala, subiectiva)
social (se dedica binelui altuia)
politic (aspira spre conducere, la el totul devine mijloc pentru atingerea scopului)
religios (orientat spre spiritualitate elevata)
Valorile implicate in aceste atitudini sunt: adevar, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate.
Allport, Vernon si Lindsey (1960) au propus chiar o scala de testare a acestor valori folosind twhnica alegerii fortate.
4. TIPOLOGIILE CLINICE
Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de KURT SCHNEIDER si are avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor.
Sunt delimitate 10 tipuri:
tipul hipertimic sau hipomaniac caracterizat printr-o stare permanent deviata spre euforie si hiperactivitate maniaca. Desi esre vorba de o stare permanenta, cu hipomanie la limita inferioara, aceasta nu este o psihoza.
Tipul depresiv (umoare permanent deviata spre depresie si durere morala; este vorba de o stare permanenta, prezentand la minimul trasaturile melancoliei)
Tipul nelinistit cuprinde 2 subtipuri: a)
subtipul senzitiv (sensibilitate crescuta
si incapabil de descarcare)
b) tipul anancastic (obsesional sau
compulsiv)
tipul fanatic (paranoic) caracterizat prin rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu) si paralogism (rationament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, in limbaj comun)
tipul insteroid, histrionic sau mitomaniac (egocentrism, superficialitatea sentimentelor contrastand cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendinta spre fabulatie si mitomanie)
tipul instabil (oscilatie emotionala). In forma sa patologica tipul instabil corespunde dezechilibrului mintal descris de psihiatria franceza.
Tipul explosiv (reactii emotionale violente, agresive)
Tipul apatic (insensibilitate si raceala afectiva). In expresia sa patologica corespunde unor varietati ale ,,nebuniei morale" si ,,perversiunii constitutionale".
Tipul abulic (def. Prin trasatura influentabilitatii si prin ,,malabilitatea vointei")
Tipul astenic (fragibilitate neuropsihica la inf. situatiilor tensionate, fatigabilitate)
Tipologiile temperamentale prezentate mai sus ne permit stabilirea unor concluzii:
cele bazate pe un singur criteriu (morfologic, psihologic) sunt mai simple, relativ mai saracacioase decat cele la care criteriile de clasificare se dubleaza (psihofiziologice, psihosociologice, clinice), acestea din urma reusind sa ofere tablouri mai variate si totodata mai realiste.
Ele se diferentiaza unele de altele nu doar prin natura si numarul criteriilor folosite, ci si prin numarul tipurilor stabilite; recent in psihologia personalitatii s-a ajuns la concluzia ca cea mai buna descriere a P s-ar putea face prin integrarea factoriala a criteriilor.
In ciuda diversitatii lor, chiar a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se aseamana intre ele; astfel, viscerotonul din clasificarea lui Sheldon nu este altcineva decat picnicul lui Kretschmer; cerebrotonul primului este leptosomul celuilalt, fapt care demonstreaza validitatea cercetarilor.
Pe masura ridicarii de la biologic spre psihologic si apoi spre psihosocial, tipologiile isi pierd oarecum din specificitatea lor temperamentala apropiindu-se mai mult de tipologiile caracteriale sau chiar cele ale P luata in ansamblul ei.
Desi tipologiile au o mare valoare operationala usurand cunoasterea omului, unele dintre ele dispun si de o serie de limite: afirma mai mult decat pot dovedi, sunt mai degraba constructii teoretice; desi au pretentia unor modele atotcuprinzatoare, ele prezinta aspecte partiale ale personalitatii.
APTITUDINEA - CA LATURA INSTRUMENTALA A PERSONALITATII
I. Definirea aptitudinilor
Golu:
Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret.
Zlate:
Oricat ar parea de ciudat, definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate vis-a-vis de conceptul de aptitudine, s-a manifestat atitudini extrem de diverse.
In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite:
- o serie de alte 'realitati' psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile.
Americanii din perspectiva pragmatismului lor nici nu definesc aptitudinile.
In unele dictionare de psihologie vom intalni informatii referitoare la 'masurarea aptitudinilor', dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine (in paranteza fie spus aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci si pentru alte concepte, cum ar fi cele de inteligenta sau creativitate).
0 cercetare amanuntita a unor lucrari despre aptitudini releva cateva maniere distincte de definire a acestora:
1) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile
''Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa, eventual, si de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate"(PIERON).
Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de eficienta. Aceasta definitie este insa inacceptabila dupa opinia altor autori.
REUCHLIN: 'Chiar daca am reusi sa eliminam influenta oricarei formatii educative sistematice, nu vom putea cunoaste niciodata substratul congenital decat in starea in care l-au adus conditiile de viata pe care subiectul le-a cunoscut inainte de a fi examinat, conditii ce sunt in functie de factori socio-economici".
Din cele doua definitii reiese ca aptitudinea este anterioara capacitatii, ea este o conditie a ei.
Fl. S. GOANGA: 'Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, venit prin exsercitiu."
- 0 asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugereaza existenta unei relatii ca de la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar ca un segment al capacitatii, care alaturi de aptitudini cuprinde si alte segmente.
Evident ca intre aptitudini si capacitati nu exista doar diferente de sfera.
2) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor
Cei mai multi psihologi, atunci cand definesc aptitudinile, se refera la rezultatul obtinut in urma intrarii lor in functiune.
Finalitatea aptitudinilor reprezinta o obtinerea unui randament superior mediei, intr-un anume domeniu de activitate.
CLAPAREDE: 'Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului' .
T.G. ANDREWS credea ca aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament, daca este plasat in conditii si daca este antrenat.
Notiunea de randament se refera:
- atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului
- la rapiditatea cu care se desfasoara activitatea.
Mai recent notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de 'comportament eficient".
MITROFAN: ,,Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care.faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul activitatii".
Cu toate ca accentul pus pe randament sau pe comportamentul eficient, ca note definitorii este ale aptitudinii este binevenit, se pierde din vedere natura si specificitatea psihologica.
3) definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific
In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informatii, deprinderi, interese, capacitati).
In felul acesta, apare insa un nou pericol: acela de a largi nepermis de mult sfera notiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietii psihice.
Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema.
Zlate considera ca iesirea din impas s-ar putea obtine printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, insotita insa de o serie de explicitari suplimentare.
Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.
Ea ne raspunde la intrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in cadrul activitatii pe care o desfasoara?" si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta, in dublul sau inteles: cantitativ si calitativ.
In evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum:
volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzator, volumul ,,produselor finite" obtinute;
timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale;
timpul necesar obtinerii unui ,,produs finit";
intensitatea efortului depus
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum:
gradul de dificultate si complexitate a sarcinii rezolvate
noutatea si originalitatea ,,produsului final"
valoarea in sine a ,,produsului final" in domeniul dat
procedeul folosit in rezolvarea sarcinii
diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvarii
Cu cat cele doua laturi ale performantei iau valori mai ridicate, cu atat aptitudinea este mai bine structurata, si invers.
De aici rezulta ca orice aptitudine pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ.
Primul rezida in ceea ce un subiect luat separat reuseste sa faca intr-o sarcina sau situatie data (la un test de matematica):
daca rezultatul este nul, se conchide absenta aptitudinii pentru categoria respectiva de sarcini;
daca rezultatul este pozitiv, se conchide prezenta aptitudinii considerate.
Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizeaza un subiect intr-o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare valorica.
In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine situatiilorsi solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate.
Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate.
In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza un asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta: perceptie, memorie, gandire, imaginatie.
Argumentul il constituie cazul subiectului cu memorie fenomenala, descris de A.R. Luria (1953), care, in pofida extraordinarei performante in memorarea si reproducerea oricarui gen de material, n-a reusit sa-si apropie si sa-si integreze structura nici uneia din profesiile la care a aspirat - limbi straine, muzica, matematica, medicina - fiind nevoit, pana la urma, sa ramana un simplu actor de circ.
Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala.
De aceea, ea reprezinta o matrice interna care se ,,muleaza" pe o forma de activitate si care, la randul ei, genereaza o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creatie).
Golu leaga termenul de aptitudine de o structura complexa, multidimensionala, in care se articuleaza si se integreaza diverse entitati psihice, motorii si fizico-constitutionale, dupa o schema si formula comuna mai multor indivizi si, in acelasi timp, diferita de la un individ la altul.
Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principal, urmatoarele verigi:
una de selectare si orientare valorica - in cadrul careia rolul principal revine sistemului atitudinal,
si alta de coordonare, optimizare si perfectionare, reprezentata de functia evaluativ-critica a constiintei si de vointa - care da masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultatilor si esecurilor (90% transpiratie, 10% inspiratie ).
Zlate:
. Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati.
. Este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitatilor.
. Numai insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior poate fi considerata aptitudine
Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei (cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.
. Sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate.
Nu insusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leaga unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.
Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie de cerinte:
- sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii;
- sa asigure efectiv finalitatea activitatii;
- sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;
- sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul.
Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata cooordonata timpului.
►Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii:
de optimum functional;
Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in general, o aparitie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii.
Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a unor tendinte, se acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior.
Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple:1. biologice, geografice, sociale.
Pe durata maturitatii, aptitudinea amane la un nivel relativ constant, daca nu intervin anumite conditii patologice care pot sa duca la o deviatie brusca si la o modificare profunda a personalitatii, asa cum se intampla in dementa precoce.
2.Incepand, insa, cu o anumita varsta (dupa 70 de ani), isi face aparitia diminuarea acuitatii senzoriale, slabirea memoriei, cu reducerea capacitatii de achizitie, slabirea capacitatii de concentrare, etc.
3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor varstei, ea fiin influentata si de mediu.
II. Criterii de evaluare a aptitudinilor
Evaluarea prezentei sau absentei aptitudinilor la un individ se face, adeseori, dupa rezultatul obtinut, eventual dupa o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficienta).
Aceasta constatare ridica urmatoarea problema: pot fi oare evaluate aptitudinile numai dupa produs, dupa ceea ce se obtine?
Aprecierea prezentei sau absentei aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa produs, dupa caracteristicile lui, ci si dupa:
- latura procesuala, dupa fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs,
- dupa particularitatile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului utilizat).
Dupa ce criterii evaluam diferentele dintre doua sau mai multe persoane atunci cand si produsele si procesele sunt asemanatoare?
Raspunsul este relativ simplu:
- dupa latura structural-functlonala a aptitudinii
- dupa componentele ei
- dupa modul de relationare a acestora.
Fiecare dintre noi dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele, formele sau culorile, de spirit de observatie, de reprezentari vizuale sau auditive, de operatiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem muzicieni, pictori, matematicieni.
Pentru a vorbi de existenta aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar ca insusirile enumerate sa dispuna:
- de un mare grad de organizare interna, adica de structurarea propriilor lor elemente componente,
- apoi de o mare functionalitate, adica de capacitatea de a se lega unele de altele, de a se imbina intr-o astfel de sinteza originala incat sa asigure realizarea usoara, rapida
- de inalt nivel a unei activitati.
Nu atat prezenta spiritului de observatie, de pilda, este necesara unui scriitor, ci un spirit de observatie ascutit, rapid, cuprinzator, legat si imbinat cu insusirile imaginatiei, ale gandirii, ale activitatii creatoare.
Numai o astfel de organizare si functionalitate superioara permite realizarea deosebita a creatiei literare.
Pornind de la latura structural-functionala a aptitudinilor, putem diferentia intre ele aptitudinile ce apartin unor domenii diferite, dar si aceluiasi domeniu de activitate.
In primul caz, criteriul evaluativ il constituie natura si specificul componentelor implicate.
In cel de-al doilea caz, al aceleiasi aptitudini, componentele fiind identice, semnificativa devine ierarhizarea lor.
Criteriul structural-functional de evaluare a aptitudinilor ne ajuta sa intelegem mai bine si alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom intelege ca succesul unei activitati nu se datoreaza doar unei componente izolate a aptitudinii, oricat de dezvoltata ar fi ea.
Nu trebuie sa credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar constitui o piedica in realizarii activitatii in care ea este implicata.
Aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea reciproca a componentelor lor in urma carora apar fenomene ca cel al compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima.
Diferentele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate si dupa urmatoarele criterii
- locul si rolul aptitudinilor in structura personalitati;
- dupa felul cum se raporteaza si se leaga de alte elemente ale vietii psihice.
Aptitudinile intra in relatii cu toate celelalte componente ale vietii psihice (cunostinte, priceperi, deprinderi, stari afectiv-motivationale, trasaturi caracteriale, etc).
Aptitudinile nu numai ca se realizeaza prin intermediul proceselor psihice, dar sunt sintetizari si generalizari ale diferitelor particularitati dominante ale proceselor psihice.
Un rol aparte, in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, il au si deprinderile.
Cele doua componente psihice par a fi total opuse:
Deprinderile sunt
- componente automatizate ale activitatii,
- asigura realizarea activitatii la acelasi nivel,
- pe masura ce se elaboreaza, isi reduc numarul proceselor implicate in ele,
Aptitudinile
- componente plastice, maleabile;
- conduc la perfectionarea activitatii
- abia pe masura ce se formeaza isi amplifica si isi complica structura interna.
Deprinderile sunt incadrate in aptitudini, ele devin elemente operationale ale aptitudinilor, marind in felul acesta productivitatea.
Nu orice deprindere este favorabila aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formata.
0 deprindere insuficient consolidata sau gresit elaborata poate perturba sau inhiba aptitudinile.
Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivationale, la mecanismele energizant-stimulatoare explica si mai bine diferentele aptitudinale existente intre oameni.
Se stie si din experienta cotidiana ca fara motivatie (trebuinte, interese, aspiratii, idealuri), multe potentialitati aptitudinale raman latente.
Motivatia are un dublu rol:
- in formarea, in elaborarea aptitudinilor,
- in valorizarea lor maximala;
Relatia dintre aptitudini si motivatie este mai complexa.
Nu esta vorba despre motivatie in general, ci despre o motivatie particulara, cu o anumita intensitate, durata etc.
Motivatia puternica duce, de obicei, la anxietate, deci la scaderea randamentului.
Prezenta celei negative impiedica valorificarea aptitudinilor.
Performanta obtinuta, datorita prezentei aptitudinii, creste motivatia.
III. Probleme controversate a aptitudinilor
O problema controversata o reprezinta caracterul lor innascut sau dobandit.
Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic controversata.
In psihologia clasica, abordarea ei s-a facur de pe pozitii unilateral-absolutizante, delimitandu-se 2 orientari diametral opuse: ineista si genetista.
Ambele isi au originea in filosofie: prima in filosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon, Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiul ,,tabula rasa").
1. Orientarea ineista, in plan stiintific, se sprijina pe teoria ereditatii elaborata, in secolul XIX , de Morgan si Mendell.
Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator.
Aceasta idee este afirmata si sustinuta de Fr. Galton in lucrarea ,,Hereditary Genius" (1914). El afirma ca individul se naste cu un potential aptitudinal mai mult sau mai putin bogat, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand, nimic semnificativ in el. Galton se sprijina pe datele oferite de analiza comparativa a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalitati creatoare din domeniul matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.
Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele referindu-se doar la cazurile reusite, cele nereusite nefiind luate in calcul. De aceea, cel putin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de generala.
Ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei psihologii a facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se demonstreze determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice.
2. Genetismul se sprijina pe teoria evolutionista a lui Darwin.
Fidel principiului ,,tabula rasa", genitismul procedeaza la absolutizarea rolului mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar.
Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau la fel, diferentierile intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de catre factorii mediului extern, indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic.
Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.
Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si indelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine.
Genitismul a fost imbratisat pe scara larga in psihologia secolului XX, mai cu seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de sorginte materialist-didactica.
Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una dintre ele neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.
0 noua problema se contureaza: care este natura relatiei dintre predispozitii si aptitudini, este ea o relatie de determinare sau doar de conditionare?
1. Unii autori au fost tentati sa creada ca predispozitiile determina, sunt cauza aptitudinilor, socialul nefacand altceva decat sa dezgroape ereditarul, fara a adauga nimic nou.
Psihologul american E. Thorndike era de parere ca aptitudinile ar fi inscrise in gene ca purtatoare ale ereditatii.
Daca intre predispozitii si aptitudini ar exista o relatie de determinare ar insemna ca o predispozitie sa conduca intotdeauna la formarea aceleiasi aptitudini.
In realitate, o predispozitie poate sta la baza formarii mai multor aptitudini. Ele au un caracter polivalent, constituie doar o premisa, o conditie pentru aptitudini, sunt simple potentialitati latente care faciliteaza sau impiedica formarea aptitudinilor.
Multi autori, influentati de conceptia behaviorista, dar si de cea marxista, au aratat ca intre predispozitii si aptitudinini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care determina aptitudinile.
S-a descoperit ca dotatia ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia ca mai valoroasa decat ea este activitatea prin continutul si mijloacele sale, modeleaza predispozitiile.
Activitatea apare intr-o dubla ipostaza in raport cu aptitudinile:
- ca sursa inepuizabila pentru formarea lor;
- ca mijloc de obiectivizare a aptitutinilor.
Golu:
Aptitudinea ca nivel integrativ de rang superior, nu pote fi nicidecum innascuta, dar nici ,,introdusa" ca atare din afara de catre mediu. Ea se constituie in ontogeneza pe baza interactiunii complexe, contradictorii dintre ,,fondul ereditar" si mediu (acesta considerat in cele 2 forme generice: intrauterin si extrauterin).
,,Fondul ereditar" este constituit dintr-un ansamblu eterogen - diferit de la un individ la altul - de predispozitii, tentinte evolutive, insusi si stari de natura bioconstitutionala, fiziologica, senzoriala si cerebrala.
Nivelul de exprimare si de articulare a acestora determina un anumit ,,profil intern de stare", care-si va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor mediului extern.
Prin natura lor substantial-calitativa si prin semnificatia pe care o dobandesc, influentele mediului introduc, la randul lor, modificari si transformari in valorile si in raporturile dintre elementele ,,profilului intern de stare" si creeaza noi ,,entitati" (trairi emotional, conexiuni instrumentale intre stimuli si raspunsuri, etc).
Ca urmare ,,profilul initial de stare" se transforma succesiv, ducand la diferentierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale.
Raportul ereditate/mediu prezinta un tablou dinamic complex, in care, in diferite momente de timp, se medifica ponderile si greutatea specifica a efectelor celor 2 factori.
Zlate: Concluzie
In procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea sau mediul, cat calitatea lor.
O ereditate precara, asociata cu conditii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini.
O ereditate superioara va fi neputincioasa daca conditiile de mediu sunt nesatisfacatoare.
Cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si de mediu) este mult prea diferita, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile.
In anumite limite insa, diferentele de calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrarii in functiune a fenomenului compensarii.
Ideal ar fi ca factorii ereditari si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele fiind maxime.
Clasificarea aptitudinilor
Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, integrare si subordonare intre ele.
De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului aptitudinal.
Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii.
Pe baza lui, au fost delimitate:
aptitudini generale
aptitudini speciale
Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini.
Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditii variabile ale mediului.
Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale.
Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente.
In schema lor de organizare si functionare se include caracteristicile rezolutiv-integrative ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixare-pastrare etc) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta, finetea si melodicitatea miscarilor, tempo, ritm, precizie, complexitatea actiunilor).
Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice care, pe de o parte sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte sunt proprii tuturor oamenilor.
Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa.
In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-i-se atat memoria cat si imaginatia fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de inteligenta (Binet - Simon, Terman, Wechsler-Bellvue, Alexander).
Aptitudini speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala.
Ele se structureaza si se dezvolta selectiv in interactiunea sistemica a subiectului cu continuturile obiective si conditiile diferitelor forme ale activitatii profesionale.
Ele sunt sustinute din interior de predispozitii ereditare pregnant diferentiate si de mare intensitate, care dicteaza directia de evolutie a personalitatii, sensibilizarea in raport cu multitudinea influentelor mediului extern, preferentialitatea in procesarea si integrarea lor pentru ,,uzul" ulterior.
Potrivit modelului multifactorial, ele se bazeaza pe actiunea factorilor specifici:
subsistemul auditiv, vizual si cognitiv.
Clasificarea lor se face dupa genul activitatii in cadrul careia se manifesta, delimitandu-se, printre altele:
- aptitudini artistice, stiintifice, tehnice, sportive, manageriale.
In interiorul fiecarei clase, se evidentiaza aptitudini cu un grad de individualizare si de specializare si mai ridicat.
Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare mediei, ea prezinta tabloul unui continuu valoric destul de intens, facand ca persoanele care o poseda sa se diferentieze semnificativ intre ele.
O atare distributie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate aptitudinile speciale.
Aspectul diferential trebuie considerat intr-un dublu sens:
ceea ce deosebeste si distanteaza pe curba performantei un subiect care poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea aptitudine - subiectul comun, si
nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date care face ca subiectii cu acelasi tip de aptitudine sa se deosebeasca si sa se distanteze intre ei.
Nivelul cel mai inalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor speciale si a celor generale este cel al talentului si geniului.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul.
CARACTERUL - ca latura relational-valorica si de autoreglaj a personalitatii
Acceptiunile notiunii de caracter
Ca latura relationala a P, ,,responsabila" de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extreme si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.
Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.
Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual.
In 1952 H. Pieron semnala in ,,Vocabular de psihologie" 4 definitii ale caracterului:
maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ (Wallon
individualitate psihologica (Dumas
ansamblul, uneori sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ (Burloud
ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste (Heyer
Dispuse intr-o alta ordine cele 4 definitii arata:
continutul psihic al caracterului (def. 4)
caracteristicile acestui continut (def. 1 si 3)
efectul general produs de stabilirea continutului (def. 2)
Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste 3 elemente.
Unii autori incercand sa identifice continutul propriu-zis al caracterului s-au oprit pe rand asupra celor 3 mari componente ale vietii psihice: intelectuale, afective, volitive.
Astfel Fr. Paulhan caracterul
este ,,forma particulara a activitatii
mentale".
Le Senne caracterul este ,,scheletul mental", ,,armatura
mentala" a omului.
Alti autori si-au fundat caracterologiile lor pe vointa.
Constantin Radulescu-Motru:considera caracterul ca fiind format din ,,dispozitiile specifice ale vointei".
Levitov: vointa reprezinta coloana vertebrala a caracterului.
Sunt si autori care definesc caracterul cu ajutorul structurilor afective care apar in calitate de constituienti psihici esentiali ai caracterului.
Al. Rosca: caracterul- ,,ansamblul sentimentelor".
Aceste definitii se indeparteaza de esenta notiunii de caracter.
Alti autori au incercat sa reuneasca elementele cognitive, afective si volitive in structura caracterului.
St. Zisulescu: caracterul = ,,insusirea P luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa spre a lua o atitudine fata de realitate".
Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din multitudinea sensurilor sub care apare termenul respectiv in literatura de specialitate.
Zisulescu arata ca s-au conturat cel putin 3 sensuri ale notiunii de caracter:
caracter in sens de caracteristic, aceasta acc. provenind chiar din etimologia cuvantului grec ,,haractir", care Teofrast, se refera la ,,monograma individului, la anumite particularitati ale comportamentului lui;
caracter in sens etic, ca o insusire de P investita cu valoare morala. ,,Cand vorbim despre caracter mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare" (Allport).
Caracter in sens psihologic, ca semn caracteristic distinctiv al unei P care ii determna modul de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite.
In psihologie, se intalnesc 2 curente
unul care include in sfera notiunii de caracter atat insusirile genotipice determinate biologic, cat si pe cele fenotipice, dobandite sub influenta mediului natural si social; cand importanta acestuia din urma este recunoscuta se sterge orice deosebire calitativa dintre caracter si temperament (reprezentantii orintarilor biologizante si fiziologizante);
altul care raporteaza notiunea de caracter numai la P umana, in care se include insusirile fenotipice de esenta socio-culturala, etica-axiologica, subliniind astfel existenta unei deosebiri calitative ntre caracter si temperament (reprezentantii orientarii socio-antropo-culturologice).
In acc. extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psiho-social al P, considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice. In acest caz el include:
a) conceptia generala despre lume si viata a sb.;
b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale;
c) continutul si scopurile activitatilor;
d) continutul aspiratiilor si idealurilor.
Toate aceste ,,elemente" sunt corelate si integrate intr-o structura functionala unitara, prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare.
In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.
Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu.
Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la reactiile sociale, adica un anumit profil caracterial. Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de solicitari. El poate pune individul in urmatoarele 3 ipostaze:
de concordanta deplina cu societatea
de respingere reciproca totala
concordanta partiala-discordanta partiala
Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.
El se manifesta numai in asemenea imprejurari.
Nu este suficient sa punem sb. intr-o situatie oarecare, ca in cazul temperamentului, ci neaparat intr-o situatie sociala semnificativa.
Semnificativul se poate imparti in individual si general.
- cand caracterul se structureaza pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca marunt, mercantil;
cand se structureaza pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat ca mare, nobil.
In primul caz, individul isi va demonstra intrega forta a caracterului sau in actiunile indreptate spre atingerea scopurilor personale.
In cazul al 2-lea, forta caracterului se va dezvalui numai in actiunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare sociala mare.
Rezulta ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale semnificative pentru individ.
Structura psihologica a caracterului
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor psihice particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si adaptarii sale la mediul socio-cultural in care traieste.
In diferitele perioade ale evolutiei ontogenetice integrarile respective angajeaza in masura diferita afectivitatea, motivatia, cognitia si vointa.
La varstele mici, integrarea caracteriala se realizeaza preponderent pe dimensiunile afectiva si motivationala (formarea Supraeului in conceptia freudista se intemeiaza pe acceptarea de catre copil a consemnelor morale ale autoritatii paternale, pentru a evita sanctiunile si a obtine satisfacerea trebuintelor sale).
La varstele mai mari incepand mai ales cu adolescenta, integrarea caracteriala se realizeaza cu precadere pe dimensiunile cognitiva (analiza si evaluarea critica a normelor si modelelor socio-culturale) si volitiva (autodeterminarea, angajarea pe o directie sau alta a orientarii si modului de conduita).
In structura caracterului se regasesc ,,elemente" de ordin afectiv, motivational, cognitiv si volitiv, care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu ceilalti semeni si cu societatea.
Ponderea celor 4 tipuri de comportamente in structura caracterului este diferita la diferiti indivizi, ea putand constitui criteriu de clasificare tipologica. Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelasi la toti oamenii.
K. Levin a demonstrat gradualitatea structurilor P de la niveluri initial difuze, cu componente si articulatii nediferentiate, se trece prin niveluri intermediare si se ajunge la niveluri mature.
Aceasta ,,schema" se aplica si structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul dintre cele 3 niveluri de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior (inalta diferentiere si integrarea tuturor componentelor).
Prin definitie structura pp. o anumita stabilitate, existenta anumitor invarianti. Ca structura, caracterul trebuie sa satisfaca si el aceasta conditie.
Dar structura caracteriala trebuie sa posede si un anumit coeficient de flexibilitate, care sa-i permita ,,perfectionarea", ,,corectia",,,reorganizarea".
Caracterul este modelabil pe toata durata vietii sb., dintr-un initial negativ, putand deveni unul pozitiv (daca situatiile si experientele sunt suficient de semnificative).
In plan social, se apreciaza stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea, maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice, care se aplica unei situatii sau alteia, unui context relational sau altuia.
Spre deosebire de temperament, caracterul reflecta si ne trimite intotdeauna la latura de continut, de esenta a P ca sb. social si ne impune valorizarea etica a comportamentului.
D.p.d.v. functional, structura caracteriala include 2 ,,blocuri":
a) blocul de comanda sau directional, in care intra scopurile mari ale activitatii, drumul de viata ales, valorile alese si recunoscute de individ.
b) Blocul de executie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregatire, conectare si reglare a conduitei in situatia concret data.
In cadrul blocului de comanda, trebuie sa administram existenta urmatoarelor elemente esentiale:
o structura cognitiva de receptare, filtrare, identificare si evaluare a situatiilor sociale;
o structura motivationala de testare, prin care se stabileste concordanta sau discordanta dintre valentele situatiei si starea de necesitate actuala sau de perspectiva a sb.;
o structura afectiva, care genereaza trairea pozitiva sau negativa a modelului ,,cognitiv" si "motivational" al situatiei si, potrivit acesteia ,,starea de set" fata de situatie.
Toate aceste elemente, sistemic articulate, formeaza natura interna, invizibila a caracterului.
Ea este absolut necesara, dar insuficienta pentru realizarea caracterului in act, pentru atingerea unui efect adaptativ concret in diferite situatii sociale.
In mod obiectiv, activitatea blocului de comanda se impune a fi corelata cu activitatea blocului de executie.
D.p.d.v. psihologic acest bloc include:
a) operatorii de conectare, care primesc si proiecteaza ,,starea de set" pe ,,repertoriul comportamental";
b) operatorii de activare, care realizeaza stabilirea atitudinii fata de situatie;
c) operatorii de declansare, care actualizeaza si pun in functiune aparatele de raspuns (verbala si motorie);
d) operatorii conexiunii inverse, care extrag si retansmit blocului de comanda informatia despre efectele comportamentului sau actiunii.
3. Atitudinile si trasaturile caracteriale
Atitudinile
Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive.
Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa.
Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta.
Atitudinea este invariantul de baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.
Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata pe convingerile lui puternice traduce o atitudine.
Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o ,,variabila ascunsa", de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului.
Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua.
Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.
De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii
directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de indepartare;
gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii - pozitiv si negativ - , trecand prin punctul neutru 0;
Dinamica atitudinii este conditionata de caracteristicile obiectului de referinta, care dupa T.M. Newcomb sunt:
a) dimensionalitatea, constand in numarul si varietatea elementelor care-l compun, mergand de la stimulii unidimensionali pana la cei mai complexi, cum sunt cei socioumani;
b) suprafata sau intinderea comprehensibila a obiectului, canstand in numarul de insusiri accesibile observatiei si intelegerii, fata de care sb. a reusit sa-si formeze o atitudine definita si generalizata;
c) centralitatea psihologica a obiectului pentru sb.
d) socialitatea care rezida in aceea ca ,,obiectele sociale" (celelalte persoane) reprezinta principala sursa de formare a atitudinilor.
In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini.
Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale:
cel incitativ-orintativ, implicit selectiv-evaluativ;
segmentul efector, executiv, preponderent operational;
Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului.
Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul orientativ si cel executiv, volitiv.
Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau din interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini.
Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de :
coordonare, cooperare sau cele de contradictie
incompatibilitate, chiar de excludere reciproca
relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate (compensate) prin cele mai proeminente dezvoltate.
Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o fizionomie specifica profilului caracterial ale unei persoane.
Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de valoarea lor morala.
Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.
Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini -valori specifice fiecarui individ, care odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient.
Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si o functie evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ.
Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea
Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori.
Opinia este o modalitate constatativ - pasiva de raportare la lume care nu introduce nici o schimbare in situatie.
Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Fromm.
Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de indepartare.
Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane decat opinia: faptele atarna mai greu in aprecierea P unui om decat vorbele.
Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta perfecta si neconditionata.
Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza un mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si periodica intre planul intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si actiunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului.
In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel compromis convenabil intre individ si societate.
Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea unei interactiunii optime intre individ si cei din jur.
Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v. social, dar defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului poate fi favorabila individului, dar repudiata social.
Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:
atitudinile fata de sine
atitudinile fata de societate
Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza:
autoperceptiei si autoevaluarii
a perceptiei si evaluarii celor din jur
Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri:
a) segmentar
b) global.
In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social.
In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:
autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise psihologice de relationare;
autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de cei din jur ca negative - aroganta, dispret, complex de superioritate - si creeaza serioase probleme de adaptare la grup;
autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru sb. - modestie exagerata, neincredere in sine, complex de inferioritate.
Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii ,,obiectelor" si ,,situatiilor" generate de realitate.
Astfel putem delimita:
atitudinea fata de munca
atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale;
atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata)
atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;
atitudinea fata de ceilalti semeni.
Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale.
4.Trasaturile caracteriale
Descrierea si evaluarea structurii caracterului se bazeaza pe procedeul trasaturilor, alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai putin operante, datorita complexitatii deosebite a campului de interactiune a variabilelor psihologice implicate.
Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale.
Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P.
M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el."
Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala.
Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte
sunt esentiale, definitorii pentru om;
sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului;
sunt coerente cu toate celelalte;
sunt asociate cu o valoare morala;
sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului.
Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist).
La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.
Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul unei balante cu 2 talere:
cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu, slab determinat;
cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv;
cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente negativ.
Interpretata ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa
El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan comportamental:
functia relationala - pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor sociale
functia orientativ-adaptativa - permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit scopului sau;
functia de mediere si filtrare - ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;
functia reglatoare - creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita
In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a P, mai mult ,,nucleul P".
El este cel care da valoare P:
- prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P;
- prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.
5. Modelele caracterului
Desi caracterul reprezinta ,,nucleul personalitatii", el este insuficient abordat in psihologia contemporana. Predomina in analiza lui un oarecare descriptivism, o insiruire de informatii insuficient sudate intre ele. Acest fapt se face mai acut in domeniul caracterologiei care isi propune sa inventarieze atitudinile si trasaturile, sa le imbine intre ele, sa clasifice caracterele.
Determinat de unele limite ale analizei caracterului, Zlate i-a acordat o atentie deosebita, fapt care l-a condus la elaborarea unor modele explicativ-interpretative ale acestuia, pe care le prezentam in continuare.
Modelul balantei caracteriale
Acest model i-a fost sugerat de parerea potrivit careia ,,atitudinile exista 2 cate 2, una opusa alteia.niciodata nu se poate face cu seriozitate afirmatia ca o persoana oarecare ar dispune numai de una dintre trasaturile perechi, cea pozitiva sau cea negativa.nu exista si nu poate exista reductii absolute la termeni singulari" (P.P.-Neveanu).
Aceste trasaturi opuse (bun-rau) se gasesc la una si aceeasi persoana in proportii si amestecuri diferite.
S-ar putea afirma ca la nastere trasaturile caracteriale se afla in pozitia 0 (zero), evolutia lor fiind teoretic egal probabila.
In realitate insa, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social.
Ne putem imagina o balanta cu 2 axe sau talere inclinandu-se cand intr-o parte, cand in alta si in cele din urma stabilindu-se la unul sau altul dinre poli, in functie de:
natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil;
intarirea sau sanctionarea lor exterior-educativa;
gratificarea sau condamnarea lor
asimilarea sau respingerea lor prin invatare.
Procesul este insa mai complex, fiind
determinat atat de numarul
situatiilor pozitive sau negative
cu care se intalneste
de intarirea sistematica a unora dintre ele.
Cand numarul situatiilor si intaririlor este egal copilul se afla intr-o dispozitie tensional-conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva, comportamentul sau fiind fie de de expectativa, fie de cautare activa pentru a depasi sau cel putin pentru a reduce disonanta pe care o traieste. In aceasta situatie, balanta este in echilibru sau tinde sa se dezechilibreze.
Daca numarul situatiilor si intaririlor pozitive il intrece pe al celor negative, atunci evolutia spre rolul pozitiv este evidenta, balanta dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale bune.
In ambele cazuri o trasatura iese invingatoare si devine precumpanitoare in conduita individului numai in urma luptei, a ciocnirii cu cea opusa ei.
Trasatura invinsa nu dispare insa, ci se pastreaza sub forma unor reziduri, putand fi reactualizata in diferite alte situatii.
Trasatura caracteriala este insa prima, care dispune de stabilitate, cea ce-a doua avand o manifestare intamplatoare in comportament.
In provocarea luptei dintre trasaturi o mare semnificatie o au atat influentele educative exterioare, cat si propriile forte ale celui in cauza care poate evita sau contracara influentele negative ale mediului si cauta, asimila pe cele pozitive; el se poate opune sau sustrage primelor, le poate provoca sau chiar crea pe celelalte.
In acest proces caracterul se schimba din ,,mod de reactie, in mod de relatie" (Measiscev)
Modelul balantei caracteriale are o tripla semnificatie:
▪arata si explica mecanismul psihologic al formarii caracterului, forta motrice a dezvoltarii acestuia care consta, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea si lupta lor
▪sugereaza interpretarea caracterului nu doar ca formandu-se (din afara), nu doar ca rezultat automat si exclusiv al determinarilor sociale, ci si ca autoformandu-se (din interior), cu participarea activa a individului.
▪conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.
Cand pe unul dintre talerele balantei se aduna mai multe trasaturi pozitive, putem vorbi de un ,,om de caracter", iar cand dominante sunt trasaturile negative, vorbim de un ,,om fara caracter"(om cu un ,,caracter negativ").
Cand balanta se afla in echilibru, avand acelasi numar de trasaturi si pe un taler si pe altul, avem de-a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.
Modelul cercurilor concentrice caracteriale
Isi are originea in conceptia lui Allport cu privire la insusirile (trasaturile) de P clasificate in trasaturi comune (care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii) si trasaturi individuale, denumite dispozitii personale (ele diferentiindu-i pe oameni unii de altii).
Trasaturile individuale sunt de 3 tipuri:
cardinale (dominante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, constituind ,,radacinile vietii")
centrale (evidente, generalizate, constante, controland un mare numar de situatii obisnuite, comune)
secundare (periferice, mai putin active, exprima aspecte neesentiale de manifestare a individului; au o existenta minora si latenta)
Dispozitiile sunt clasificate in functie de numarul si rolul lor.
dispozitiile cardinale, sunt putine la numar, una, doua, dar cu rol esential in comportament, controlandu-le pe celelalte in situatii deosebite;
dispozitiile centrale sunt mai numeroase, dar intervin in situatii obisnuite de viata;
dispozitiile secundare sunt si mai numeroase, dar au o existenta latenta si controleaza mai putin comportamentul individului.
Clasificarea lui Allport a sugerat dispunerea dispozitiilor personale in 3 cercuri concentrice:
in cercul de la mijloc sunt amplasate trasaturile cardinale
in urmatorul cerc - trasaturile centrale
in cel de la periferie, in cercul cel mai mare, trasaturile secundare.
Trasaturile caracteriale autentice sunt doar primele 2 care dispun de constanta.
Trasaturile secundare ar putea reprezenta fie ,,reziduri" caracteriale, adica trasaturi care au iesit invinse din ciocnirile, conflictele si contradictiile ce au avut loc, fara a dispare insa cu totul, fie ,,potentialitati" caracteriale, adica trasaturi aflate in germene, dar care la un moment dat ar putea deveni active.
Trasaturile aflate in cele 3 cercuri concentrice au un caracter mobil, flexibil, putand trece, in functie de cerinte, situatii dintr-un cerc in altul.
Nu este vorba doar de faptul ca situatii diferite declanseaza intrarea in functiune a unor trasaturi diferite, ci chiar de transformarea, convertirea trasaturilor caracteriale negative in pozitive sau invers.
In acest proces rolul esential revine educatiei care poate planui o serie de masuri menite a contribui la ,,deplasarea" unor trasaturi dintr-un cerc in altul.
Prin educatie omul isi da seama de valoarea trasaturilor caracteriale, care sunt bune si care rele, care trebuie formate si promovate in conduita si care estompate sau chiar inlaturate.
La realizarea unor astfel de ,,transformari" individul este ,,fortat" de insasi situatiile, imprejurarile, normele, valorile cu care intra in contact.
Ceea ce era acceptabil si dezirabil la un anumit moment dat devine intolerabil sau indezirabil la un alt moment dat.
In acest model ierarhizarea este sugerata de suprapunerea unora peste altele a celor 3 cercuri sau straturi caracteriale, nu exista relatii, legaturi nici intre trasaturile ce apartin unor cercuri diferite, nici intre cele aflate in interiorul fiecarui cerc, acestea din urma fiind dispuse la intamplare, unele langa altele, in neoranduiala.
Relevanta teoretico-aplicativa a modelului cercurilor concentrice caracteriale se concretizeaza in urmatoarele:
modelul permite intelegerea exacta a comportamentului concret al omului datorat in esenta de coexistenta diferitelor trasaturi caracteriale (cu semnificatii, ponderi si roluri diferite), si de manifestarea lor diferentiata in functie de particularitatile situatiilor intalnite;
ofera posibilitatea explicarii atat a dinamicii structurii generale a caracterului, cat si a fiecarei trasaturi caracteriale in parte, dinamica ce se poate manifesta in ambele sensuri (fie trecerea de la trasaturile cardinale la cele centrale si in final la cele secundare, fie invers); uneori caracterul parcurge etape de pozitivare a trasaturilor sale, in timp ce alteori el parcurge etape de negativare a trasaturilor;
modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor insusiri de P, mai ales atunci cand nu cunoastem sau cand nu suntem siguri de semnificatia detinuta de acestea.
Modelul piramidei caracteriale
Acest model are la baza parerile acelor autori care considera ca esential pentru caracter este nu atat numarul attitudinilor si trasaturilor, ci modul lor de organizare, relationare si structurare.
H. Eysenck era de parere ca ,,relatiile dintre atitudini si trasaturi sunt cu mult mai mportante decat insasi atitudinile si trasaturile luate fiecare in parte".
Atitudinile se leaga, se inlantuie si sunt conditionate unele de altele formand un adevarat sistem.
Ideea ierarhizarii trasaturilor caracteriale se impune de la sine .
Zlate considera ca aceasta ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde:
in varf trasaturile esentiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanta, pregnanta si generalitate;
spre baza, trasaturi din ce in ce mai particulare.
Asa cum exista o ,,piramida a conceptelor" (Vigatski), o ,,piramida a trebuintelor" (Maslow), tot asa ar putea exista si o piramida a caracterului.
Asa cum notiunile de specie se subordoneaza notiunilor de gen, tot asa vom intalni o subordonare si integrare treptata a trasaturilor caracteriale.
Asa cum in piramida conceptelor fiecare concept reprezinta un nod de care se leaga toate celelalte, tot asa in piramida caracterului fiecare trasatura de caracter va constitui un nod aflat in relatie cu toate celelalte. La nivelul trasaturilor caracteriale relatiile sunt extrem de variabile de la un individ la altul. Una poate fi trasatura dominanta la individul X si alta la individul Y.
Ceea ce la unul este subordonat, la altul poate fi supraordonat.
De aici deriva specificul caracterial al fiecarui individ, arhitectonica diferita de la unul la altul.
In acest model avem in vedere:
legaturile dintre toate trasaturile caracteriale, dispunerea lor intr-o anumita ordine duce la valorizarea lor
toate tipurile de relatii dintre trasaturi (relatiile de integrare succesiva a unora in altele, de coordonare valorica, de competitivitate si excludere reciproca, de compensare);
caracterul relatiilor (directe, indirecte, multiplu mijlocite de altele);
gradul lor de coerenta
Relevanta modelului piramidei caracteriale consta in:
ofera posibilitatea intelegerii caracterului ca un sistem organizat si bine structurat
conduce spre ideea diferentierii mijloacelor actiunii educative.
Cele 3 modele explicativ-interpretative ale caracterului se depasesc unul pe altul.
Daca in rimul este vorba doar despre o singura trasatura caracteriala, cu aspectele ei contradictorii, in cel de-al doilea apar mai multe trasaturi, insa dispuse intr-o oarecare dezordine, mai ales in interiorul fiecarui cerc, pentru ca in cel de-al 3 cerc acestea sa se lege unele de altele, sa genereze structuri si sisteme caracteriale, specifice fiecarui individ in parte.
Modelele propuse pretind interventia educationala de evocare si intarire cu perseverenta a acestor factori, conditii si motive care conduc la formarea unui caracter unitar, echilibrat, dezirabil social, si de a lua masuri impotriva factorilor, conditiilor si motivelor care ar putea inclina balanta spre polul negativ.
INTELIGENTA - CA LATURA REZOLUTIV-PRODUCTIVA A PERSONALITATIl
1. Inteligenta: delimitari conceptuale
Termenul de inteligenta provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relatii intre relatii.
Chiar terminologia sugereaza ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la stabilirea relatiilor dintre insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor si nu a relatiilor intre relatii.
Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea si sublinierea ei in cunoastere, pana la diminuarea semnificatiei ei sau chiar pana la eliminarea ei din existenta umana.
Daca pentru gandirea occidentala inteligenta aparea a fi atributul esential, fundamental care face din om ceea ce el este, pentru gandirea orientala era redusa la minimum.
In aceeasi epoca cu Socrate si Platon care considerau ca inteligenta ii permite omului sa inteleaga ordinea lumii si de a se conduce pe sine insusi, Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenta pentru a ajunge la cea mai inalta forma de fericire.
Controversate au fost si functiile inteligentei.
Hegel : inteligenta este un fel de gardian al intregii vieti psihice
Montaigne inteligenta forma imagini eronate despre Dumnezeu, lume si oameni, de aceea ea trebuie sa se centreze pe sine insasi.
Impartite sunt si opiniile cu privire la relatiile dintre inteligenta si alte functii psihice.
Kant o vede in uniune cu sensibilitatea, numai din aceasta intrepatrundere totala si absoluta izvorand cunoasterea
Sensualistul Condillac, pentru care toate cunostintele vin prin simturi, nu uita sa adauge insa ca inteligenta apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simturi.
Pascal, dimpotriva, considera ca inteligenta este inhibata de afectivitatea debordanta.
Shopenhauer vedea inteligenta ca fiind subordonata vointei, singurul element primar si fundamental. Dominarea inteligentei de catre vointa este incontestabila, inteligenta fiind absolut secundara, conditionata. Toate aceste pozitii contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligentei si asupra stabilirii componentelor si functiilor ei.
Se pare ca definitia cea mai apropiata de intelegerea moderna a inteligentei a fost data de Descartes. Filosoful francez definea inteligenta ca fiind mijlocul de a achizitiona o stiinta perfecta privitoare la o infinitate de lucruri. Gasim in aceasta definitie intuirea celor doua pozitii actuale ale notiunii de inteligenta: ca sistem complex de operatii; ca aptitudim generala.
Cand vorbim despre inteligenta ca sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice, avem in vedere operatii si abilitati, cum ar fi: adaptare la situatii noi, generalizarea si deductia, corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate, anticiparea deznodamantului consecintelor, compararea rapida a variantelor actionale si retinera celei optime, rezolvarea usoara si corecta a unor probleme cu grad crescande de dificultate.
Toate aceste operatii si abilitati releva cel putin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei:
capacitatea ei de a solutiona situatiile noi. cele vechi, familiare, fiind solutionate cu ajutorul deprinderilor, obisnuintelor;
rapiditatea, supletea, mobilitea, flexibilitatea ei;
adaptabilitatea adecvata si eficienta la imprejurari
Inteligenta apare deci ca o calitate a intregii activitati mentale, ca expresia organizarii superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivationale si volitionale.Numai pe masura ce se formeaza si se dezvolta mecanismele si operatiile tuturor ceorlalte functii psihice vom intalni o inteligenta supta si flexibila.Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenta ca expresie a efortului evolutiv al constiintei.
In psihologie, aceasta caracteristica a fost descrisa magistral de Piaget in epistemotogia sa genetica.
Cand vorbim de inteligenta. ca o aptitudine generala, avem in vedere implicarea ei cu succes in foarte multe activitati. Vizam nu atat continutul si structura ei psihologica ci finalitatea ei.
0 asemenea acceptiune este insa limitata deoarece stim ca exista nu numai o inteligenta generala, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o multitudine de activitati, ci si forme specializate de inteligenta (teoretica, practica, sociala, tehnica, stiintifica) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati.
In acest caz, se pare ca definirea ei ca sistem de operatii este mai convenabila. Oricum, cele doua acceptiuni sunt strans legate intre ele, neputand fi considerate independent una de alta.
De aceea se recurge la o definitie compozita. 'lnteligenta este capacitatea globala de cunoastere a lumii, gandire rationala, capacitatea de a invinge provocarile vietii.
Comentatorii acestei definitii arata ca importanta ei consta in faptul ca vede in inteligenta capacitatea de a acumula cunostinte, de a functiona rational si efectiv, si mai putin un simplu rezervor de cunostinte.
Unii autori au avut curiozitatea de a compara notiunea populara de inteligenta cu cea academica. Oamenii simpli intervievati in librarii, in statii de metrou au considerat ca inteligenta dispune de trei componente:
abilitati de rezolvare a problemelor;
abilitati verbale
competenta sociala.
Psihologii experti au fost de acord cu aceste caracteristici, adaugand insa doua corective:
cred ca motivatia este un ingredient important al inteligentei academice
inlocuiesc competenta sociala cu atribute specifice inteligentei practice
La ora actuala, persista in psihologie intrebarea daca inteligenta este capacitatea generala de achizitie a cunostintelor, de ratiune, de rezolvare de probleme sau ea implica diferite tipuri de abilitati.Cei mai multi inclina pentru prima ipoteza.
Altii, mai putini la numar, celui de al doilea punct de vedere.
De exemplu, Howard Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenta multipla. El stabileste sapte tipuri de inteligenta: lingvistica, logico-matematica, spatiala, muzicala, kinestezica, interpersonala, intrapersonala. Aceste forme de inteligenta variaza nu doar de la individ la individ, ci si de la cultura la cultura Ele sunt localizate in diferite arii corticale. Gardner aduce doua categorii de dovezi in sprijinul conceptiei sale. El observa ca in diferite situatii traumatizante (tumori, traume cerebrale) formele de inteligenta nu sunt afectate in mod egal. Lucrand cu copii supradotati, el a constatat ca cei care sunt precoci intr-o arie (deci intr-un tip de inteligenta) nu sunt inzestrati in altele. Uneori chiar 'savanti idioti' au, ocazional, abilitati extraordinare intr-o anumita arie corticala (mai ales pentru calculul matematic). El propune, de aceea, inlocuirea O.I. (coeficientul de inteligenta) cu un profil intelectual. l se reproseaza, insa, lui Gardner ca nu se refera la inteligenta, ci la talent, la creativitate sau la ceea ce, in mod normal, oamenii numesc 'virtuti'.
Noile cercetari facute din perspectiva psihologiei cognitive si a neuropsihologiei, care leaga comportamentul inteligent de eficienta neurologica, ar putea aduce precizari pretentioase in acest sens.
2. Modele explicativ-interpretative ale inteligentei
De-a lungul timpului, inteligenta a suscitat diferite moduri de abordare, atat sub raport teoretic, cat si practic (diagnostic). S-a conturat, astfel, viziuni si perspective specifice de concepere a ei care s-au inchegat in adevarate modele explicativ-interpretative.
a) Modelul psihometric. Acest model isi are originea in cercetarile psihologului francez Alfred Binet facute asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problema practica: elaborarea unui instrument pe baza caruia sa poata fi depistati copii cu intelect normal pentru a fi incadrati in invatamantul de masa. Ca urmare, impreuna cu medicul Th. Simon, imagineaza o suita de probe care aproximeaza compozitia operatorie a intelectului (spirit de observatie, memorie, rationament, vocabular, cunostinte ete.).
Acestea sunt dispuse intr-un instrument de masura care poarta denumirea de Scara metrica Binet Simon (1905). Mai tarziu, in 1911, Binet isi ordoneaza probele in functie de varsta. Cu toate acestea, el nu ajunge la notiunea de ,,varsta mentala" si nici la cea de 'nivel intelectual'. De la el au ramas doua definitii ale inteligentei: 'inteligenta este ceea ce masoara testele mele de inteligenta', 'inteligenta constituie modul de functionare al ansamblului compozit de capacitati psihice.
Ceea ce era prezent implicit in opera lui Binet, va fi conceptualizat mai tarziu de psihologul american Lewis Terman care revizuieste scara lui Binet si o introduce in America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arata ca varsta mentala este distanta parcursa intre varsta noului nascut si inteligenta adulta, iar Q.l.-ul este viteza, adica raportul dintre distanta parcursa si timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul varsta mentala si varsta cronologica.
Prin anii '30, psihologul David Wechsler il continua pe Terman, imaginand o scara a inteligentei pentru adulti. Descendentii lui ii vor revizui mai tarziu scala(WAIS) si vor produce o versiune pentru copii(WAIS-R). Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de abilitati, cercetatorii fiind interesati mai mult de construirea instrumentului de diagnoza decat de definirea si conceptualizarea obiectului.
Introducerea notiunii de coeficient de inteligenta (ca raport de varsta mentala si varsta cronologica multiplicat cu 100) ramane o achizitie importanta a modelului psihometric al inteligentei.
b) Modelul factorial
Reprezinta o continuare si adancire a modelului psihometric.
Psihologii au inceput sa fie interesati nu atat de instrumentul de masurare a inteligentei, cat de modul de prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de inteligenta.
Una dintre modalitatile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al carei parinte este Spearman (1904). Cu prilejul corelarii rezultatelor obtinute la testele de inteligenta au fost descoperiti o serie de factori, diferiti ca (grad de generalitate, ca numar si ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligentei.
In interiorul acestuia desprindem cateva tendinte semnificative:
fiinta unitara promovata de Spearman (1904; 1927).
Dupa opinia lui, activitatile intelectuale, oricat de diverse ar fi, contin un factor comun, expresie a unei capacitati intelectuale omogene.
In functie insa de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza intervine si un factor special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a fost numit factorul g, celalalt, factorul s.
Inteligenta ar fi, dupa Spearman, o combinatie lineara a acestor doi factori.
tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori.
Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori comuni in spatele factorului g (inteligenta generala) descoperit de Spearman.
Acesti factori au fost numiti de el abilitati mentale primare.
Cel care exceleaza, insa, prin proliferarea, multiplicarea si diversificarea factorilor este J.P.Guilford (1956.-1971) care a propus un model morfologic al inteligentei. Din perspectiva acestei tendinte ceea ce conteaza este nu unitatea, nu ierarhia sau organizarea factorilor ci, pur si simplu, de exemplu, stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford, de exemplu, combinand continuturile, operatiile si produsele intelectului a obtinut 120 factori.
. tendinta ierarhica preocupata atat de inmultirea cantitativa a factorilor, dar si de inlantuirea si ierarhizarea lor.
Burt (1949), Vernon (1950) pe langa factorii g si s ai lui Spearman au mai adaugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat intre ceilalti. Asadar, factorii nu sunt dispusi linear, ci sunt ordonati si dispusi piramidal. Spre deosebire de tendinta pluralista care juxtapune factorii fara a fi interesata de pozitia lor relativa in universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe primul loc.
Modelele factoriale ale inteligentei, pe langa rigurozitatea prelucrarilor matematice, aduc o noua viziune asupra inteligentei si anume interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala.
c) Modelul genetic. Depaseste viziunile psihometrice si factoriale, fiind preocupat de problema genezei inteligentei. Cel care ilustreaza prin cercetarile sale cel mai bine acest model este Jean Piaget. In lucrarea sa Psihologia inteligentei (1947), Piaget pornese de la premisa ca inteligenta este o relatie adaptativa, printre altele intre organism si lucruri.
Adaptarea reprezinta, dupa el, echilibrarea intre asimilare (incadrarea noilor informatii in cele vechi, preexistente) si acomodare (restructurarea impusa de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile scheme).
Echilibrarea este identificata de Piaget cu inteligenta.
Conduita inteligenta care se elaboreaza treptat, in stadii, se produce precumpanitor prin acomodare, adica prin restructurare si reorganizare mintala.
Cand asimilarea este superficiala. acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci si echilibrarea inteligenta va fi insuficienta.
Inteligenta este 'un punct de sosire, un termen generic desemnand formele superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive'.
d) Modelul psihocognitivist. Este complementar modelelor psihometrice si factoriale.
Daca acestea ajungeau la stabilirea diferitelor tipuri de inteligenta, ca si a gradului lor de dezvoltare, modelul psihocognitivist isi propune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, el incercand sa raspunda totodata si la intrebarea 'de ce?' functioneaza inteligenta intr-un fel sau altul?
Se incearca a se face o sinteza intre cerintele procesului intelectual si multiplicarea operatiilor ce sunt puse in disponibilitate in timpul actelor intelectuale.
Inteligenta are functii de culegere de jnformatii, de prelucrare a lor si de decizie, de aceea, ea poate fi tratata in termenii procesarii informatiilor.
Din perspectiva acestei teorii in loc de a descrie mintea in termenii unor moduri diferite de inteligenta, este mai sficace descrierea ei in termenii procesarii informatiilor, unde fiecare pas al procesului reprezinta o componenta diferentiata a intelectului.
Specificul noului model al inteligentei consta in a descrie pasii sau procesele mentale care dau nastere oricarei instante a comportamentului inteligent.
lata de ce, unii psihologi (Pelegrino si Glaser, 1979) au incercat sa determine componentele cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performantele de la testele de inteligenta, in timp ce altii (Stemberg, 1977; 1986), pornind de la ideea ca inteligenta depinde de operatiile cognitive simple, dar nu se identifica cu ele sau orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligentei.
Stemberg a gasit trei mari categorii componentiale ale inteligentei:
metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin in planificarea, conducerea si luarea deciziei);
componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de solutionare);
componentele achizitiei informatiilor (cele care intervin in colectarea, incadrarea selectiva, combinarea si compararea selectiva a informatiilor).
Diferentele individuale din activitatea intelectuala a oamenilor se datoreaza capacitatilor, vitezei si manierei de functionare a proceselor si componentelor cognitive.
e) Modelul neuropsihologic.
Este foarte apropiat de modelele psihometrice si psihocognitive pe care incearca sa le fundamenteze sub raport neurologic.
Descrie inteligenta in termenii ariilor fizice ale creierului.
In sprijinul lui sunt invocate rezultatele cercetarilor asupra ,,creierului divizat" sau asupra specializarii functionale a emisferelor cerebrale.
Luria (1966; 1970), Brenda Milner (1974), studiind abilitatile cognitive ale pacientilor care aveau operatii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit ca afectarea emisfereidrepte se asociaza cu deficiente de recunoastere, de reamintire etc., in timp ce afectarea emisferei stangi, cu deficiente de gandire, intelegere si limbaj.
Si alte cercetari (Sperry, Gazzaniga, 1967) au subliniat rolul specializarii functionale a celor doua emisfere cerebrale in activitatile intelectuale.
Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuropsihologic ca fiind 'armalgamul a doua stiluri diferite de perceptie, reamintire si gandire, fiecare cu avantajele lor separate'(Gray).
In aceeasi categorie intra si cercetarile lui Howard Gardner (1985) care a ajuns la concluzia existentei unei 'inteligente multiple' la care ne-am referit mai inainte.
f) Modelul ecologic.
Presupune studiul inteligentei in contextul ei ambiental, firesc de operare.
Cum gandesc si cum isi rezolva problemele oamenii obisnuiti in contexte naturale si nu atunci cand sunt pusi sa raspunda la teste? - aceasta este intrebarea la care incearca sa raspunda noul model.
Sunt utilizate doua strategii de lucru:
observarea modului cum gandesc diferite categorii socio-profesionale (muncitori, marinari, chelneri etc.) in contextele firesti de viata;
studiul transcultural, pentru a se determina in ce masura variaza comportamentul inteligent in functie de cultura.
g) Modelul triarhic.
Reprezinta o incercare de unificare prin sinteza a modelelor anterioare.
A fost elaborat de R.J. Stemberg (1986) in lucrarea Beyond I.Q: A Triarhic Theory of Human Intellingence. Autorul arata ca teoria inteligentei cuprinde trei subteorii:
1. subteoria contextuala, care examineaza relatiile inteligentei cu mediul exterior (aici isi gasesc expresia cercetarile din psihologia transculturala la care se referea modelul ecologic);
2. subteoria componentiala, ce detaliaza relatia dintre inteligenta si diferite alte componente interne ale personalitatii si trimit spre modelul psihometric si factorial pe care le depaseste insa prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive;
3. subteoria celor doua fatete, centrata pe radiografierea relatiilor inteligentei atat cu contextul exterior, cat si cu componentele ei inteme, accentul cazand pe achizitiile din psihologia invatarii, deoarece invatarea este veriga de legatura dintre mediul extern si cel intern.
Prima subteorie atentioneaza asupra relevantei limitate a testelor de inteligenta (doar pentru culturile in care au fost elaborate),ca si asupra necesitatii considerarii cunostintelor si valorilor in definirea inteligentei, deoarece acestea sunt simultan rezultate ale contextul dar si generatoare de noi contexte.
Cea de a doua subteorie atrage atentia asupra necesitatii sesizarii proceselor care formeaza insasi comportamentul inteligent.
In sfarsit, a treia subteorie ofera prilejul unei definitii a inteligentei: inteligenta este capacitatea de a invata si gandi in concepte noi, mai exact spus, in sistemul conceptelor noi.
Totodata, ea insista asupra ierarhizarii intelectului: exista nivelul automatismelor si schemelor locale, rutiniere, si nivelul strategiilor ce tin de metacomponente, specific inteligentei fiind acesta din urma.
Modelul triarhic, desi interesant prin perspectiva sintetica pe care o ofera, ramane totusi eclectic, integrarea si articularea celor trei subteorii fiind insuficien elaborate.
3. Relatia dintre inteligenta si personalitate
Desi inteligenta este o parte, o latura a personalitatii ea intra in interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte parti sau laturi ale personalitatii, ci si cu intregul, care este insasi personalitatea.
Inteligenta este motorul evolutiei, generale si individuale, care apare in situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesitati:
de a evita ce este vatamator,
de a retine ceea ce este bun, util.
Alegerea intre util si vatamator, intre bine si rau, specifica inteligentei, devine pe scara evolutiva din ce in ce mai perfectionata, pentru ca la om sa fie total deliberata. Prescriptiile sunt impuse din exterior, rezultatul este insa un raspuns venit din interior.
Acest raspuns venit din interior care nu este altul decat raspunsul inteligentei, este accelerat sau obstructionat de o multituditudine de factori de personalitate (dorinte, temeri, satisfactii, nemultumiri, entuziasm, descurajare etc.).
Aceste idei apartin psihologului francez Alain Sarton
Relatiile mai semnificative desprinse de Sarton:
1. precizia indeplinirii unei activitati depinde de inteligenta, in timp ce calitatea rezultatului, de personalitate tendintele caracteriale sunt cele care il fac pe om sa prefere spontan fie securitatea verificarii, fie riscul progresului; aceasta explica de ce unii oameni inteligenti fac erori, pe cand altii, cu nivel de inteligenta mediu, nu comit erori;
2. rapiditatea depinde de inteligenta, efortul depinde de personalitate;inteligenta este cea care determina formularea corecta a unei sarcini (probleme), in schimb, vointa, perseverenta, capacitatea de atasare de sarcina, de a-i consacra cea mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzatoare; astfel se explica de ce unii oameni care au facut mari descoperiri n-au fost in mod necesar inteligenti, in timp ce altii extrem de inteligenti, nu si-au dus pana la capat descoperirile, lasandu-le doar schitate.
Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenta, supletea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul sau
La unii oameni exista un flux de operatii mintale nereglate de ordinea sau de necesitatile faptelor obiective, pe cand la altii intalnim un lant ordonat de operatii fara de care operatia particulara ramane sterila;
Nivelul de dezvoltare al inteligentei (inalt, mediu, scazut) este o trasatura intrinseca inteligentei, modul de utilizare al lui este influentat de personalitate;
Sunt persoane cu nivel inalt de inteligenta pe care il folosesc, insa, in sarcini minore; altii, cu nivel mai scazut de inteligenta, constienti insa de aceste limite, se orienteaza spre activitatile pe care le pot indeplini si de aceea sunt mult mai productivi decat primii;
. tulburarile personalitatii au ecouri asupra inteligententei.
Se considera chiar, dintr-o perspectiva psihanalitica, ca aberatiile functionarii intelectuale sunt simptome sau travestiuri ale unor aberatii foarte profunde personalitatii;
. dezechilibrarile dintre intellgenta si personalitate duc la regresiunea ambelor, tirania personalitatii duce la caderea in sclavie a inteligentei, personalitatea inchizandu-se deliberat intr-o subiectivitate unde toate erorile si toate excesele sunt posibile; tirania inteligentei se repercuteaza atat asupra ei insisi (deprivata de orientarea ce vine de la personalitate, ea este debusolata), cat si asupra personalitatii care nu mai are dreptul sa-si exprime trebuintele, ci doar de a si le camufla; inteligenta fara personalitate devine un fel de rege marioneta, iar personalitatea fara inteligenta, un despot.
CREATIVITATEA - CA LATURA TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIVA
A PERSONALITATII
Conceptul de creativitate
Creativitatea constituie una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, devenind un ,,concept central" in psihologie. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depasind cu mult sfera psihologiei si patrunzand in cele mai diverse specialitatii stiintifice. Acest fapt are o dubla ipostaza:
el a creat premisele abordarii multilaterale a creativitatii, a surprinderii cat mai multor aspecte ale ei, deci a intelegerii adecvate si profunde;
a atras imprecizia termenilor utilizati, pulverizarea creativitatii intr-o multitudine de aspecte, adeseori contradictorii.
Unii psihologi formuleaza definitii reductioniste, prin asimilarea creativitatii cu alte fenomene psihice (capacitati, aptitudini, rezolvare de probleme, inteligenta, etc.). Pentru Guilford creativitatea si rezolvarea de probleme nu se deosebesc prin nimic intre ele.
Manualele recente de psihologie considera creativitatea ,,un caz particular al rezolvarii problemelor"(Wittig) sau ,,un tip de rezolvare a problemelor"(Papalia).
Conceptul de creativitate isi are originea in cuvantul latin creare care inseamna zamislire, faurire, nastere.
Intr-o acceptiune foarte larga creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai inalta a activitatii omenesti.
Din perspectiva ceva mai ingusta si mai specific psihologica, creativitatea apare in 4 acceptiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potentialitate general umana, ca o capacitate si abilitate creativa; ca dimensiune complexa de personalitate.
a) Creativitatea ca produs
Cei mai multi psihologi care au definit creativitatea s-au referit la caracteristicile produsului creator, ca note distinctive ale ei. Caracteristicile esentiale ale unui produs al activitatii umane care sa permita incadrarea acestuia in categoria produselor creatoare au fost considerate:
noutatea si originalitatea lui
- acest atribut al produsului creator a fost interpretat
- in sens foarte larg, luand in considerare noutatea entru sb. a
produsului creator (Newell, Shaw, Simon)
- in sens restrans luand in considerare numai noutatea produsului pentru societate.(Al. Rosca)
Distinctia atrage atentia asupra existentei unor planuri diferite ale creativitatii:
unul primar, care conduce la noi adevaruri ce transforma universul semnificatiilor acceptate de cultura;
altul secundar, care largeste doar adevarurile in cadrul acestui univers de semnificatii.
Irving Taylor a descris cel mai bine ,,trecerea" produsului creator din planul subiectiv in planul obiectiv. El a desprins 5 planuri ale creativitatii (expresiv, productiv, inventiv, inovator, emergent), diferentiate intre ele prin modul de raportare la atributul noutatii.
pe primele 3 planuri noul este legat de experienta de viata
planurile 4 si 5 fac raportarea la
universul de semnificatii al unei culturi
- ,,noul" a fost interpretat si dintr-o alta acc. impusa de necesitatea evaluarii raspunsurilor la testele de creativitate, si anume nou in sens de rar intalnit d.p.d.v. statistic. Unicitatea rasp. devine deci esentiala pentru considerarea lui ca fiind nou si original, chiar daca luat in sine raspunsul este banal.
Noutatea produsului trebuie considerata insa numai corelativ cu utilitatea lui ,,Intrucat un produs poate sa fie original, dar fara valoare, cei doi termeni ai definitiei nu pot fi separati'(Rosca).
valoarea, utilitatea sociala, si aplicabilitatea vasta
b) Creativitatea ca proces
Aceasta acceptiune vizeaza caracterul fazic, procesual al creativitatii, faptul ca ea necesita parcurgerea unor etape disticte intre ele, numarul acestora variind de la autor la autor.
G. Wallas, E.D. Hutchinson, R. Thomson stabilesc 4 etape ale procesul creator:
- pregatirea, incubatia, iluminarea, verificarea
A. Osborn desprinde 7 etape:
- orientarea, preparatia, analiza, ideatia, incubatia, sinteza, evaluarea
Atitudinea psihologica fata de aceste etape a fost extrem de variata:
incubatia a fost contestata, Guilford o considera ca fiind mai degraba o conditie decat o forma ale activitatii cum sunt celelalte etape.
Iluminarea controversata (pot avea loc iluminari false)
Susccesiunea etapelor a ramas neconfirmata (uneori etapele se suprapun, se inverseaza asa incat procesul creator este nu stadial, ci continuu cu intrepatrunderea etapelor).
Singurele 2 etape care au intrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prepararea si verificarea.
Dar si in cazul acestora au fost evidentiate diferente importante intre ele in functie de tipul de creatie.
Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea individuala si mai putin pentru cea de grup.
Important ramane caracterul dinamic, efervescent, evolutiv al creativitatii.
D.p.d.v. procesual creativitatea devine creatie, capata o expresie desfasurata, trece din virtualitate in realitate.
c) Creativitatea ca potentialitate general umana
Aceasta acceptiune ofera raspunsul la una dintre problemele mult dezbatute in psihologie: exista oameni noncreatori?
De-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni.
Astfel creativitatea a fost considerata ca fiind un dar sau har divin rezervat unor privilegiati ai soartei, unei minoritatii.
Unii autori o credeau ca fiind o capacitate innascuta, transmisa pe cale ereditara.
Galton, in lucrarea sa Hereditary genius afirma ca exista atatea talente cate s-au manifestat, afirmat.
Asemenea conceptii au franat nu numai studiul stiintific al creativitatii, ci si dezvoltarea creativitatii multor oameni.
Creativitatea este o capacitate general umana.
Sub o forma latenta, virtuala, evident in grade si proportii diferite, se gaseste la fiecare individ.
d) Creativitatea ca dimensiune complexa a personalitatii
Creativitatea integreaza in sine intreaga personalitate si activitate psihica a individului iar la randul ei, se subsumeaza si integreaza organic in structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalitatii.Creativitatea este o dimensiune de sine statatoare a P, integrata organic in ea.
Dupa Guilford personalitatea creatoare se distinge prin:
fluiditate
flexibilitate
originalitate
elaborare
sensibilitate fata de probleme
capacitate de redefinire.
Lowenfeld stabilea unele caracteristici relativ asemanatoare:
sensibilitatea pentru probleme
receptivitatea pentru orice
identificarea cu problemele altor oameni si culturi
variabilitatea ideilor
capacitatea rapida de adaptare la orice situatie
originalitatea
Taylor : anumite trasaturi ale P cum ar fi :
lipsa de ingamfare
toleranta fata de situatiile ambigui
incredere in propria activitate creatoare
sunt definitorii pentru personalitatile creatoare
Pentru caracterizarea persoanelor inalt creative, in afara metodei descrierii si autodescrierii, s-a utilizat si metoda studierii familiilor cu persoane creative.
S-a descoperit ca oamenii creativi nu-si petrec de obicei copilaria intr-un climat de dragoste si caldura paterna, dimpotriva relatiile dintre ei si parintii lor sunt reci si distante, bazate pe incurajarea gandirii si actiunii independente.
Studiul a 100 de persoane exceptionale intre 17-35 ani (matematicieni, olimpici) a demonstrat ca acestea au fost de timpuriu absorbite de lumea stiintei, sportului, multe cazuri parintii practicand profesiunile respective.
Prin creativitate, P umana se inscrie intr-un orizont axiologic, omul valorindu-se pe sine insusi.
Fiind o dimensiune a personalitatii atat de complexa, creativitatea este nu numai plurifazica, ci si multidimensionala.
Factori extrem de diversi ca natura, structura si valoare actioneaza asupra individului pentru a genera contextul propice functionarii ei.
Factorii interiori-structurali sunt de natura psihologica.
Se subdivid in 3 categorii:
- intelectuali (se refera la inteligenta si la gandirea creatoare, cu forma ei sentiala gandirea divergenta, orientata spre solutii)
afectiv-motivationali (dezlantuie, sustin si orienteaza creativitatea; curiozitatea, pasiunea, cresterea tensiunii motivationale, tendinta de autorealizare, tendinta de a comunica sau nevoia de nou si de claritate impulsioneaza creatia)
de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali - cresc sau franeaza potentele creatoare ale individului; initiativa, tenacitatea, atitudinea activa fata de dificultati, asumarea riscului, indrazneala in gandire faciliteaza creatia, pe cand indecizia, audescurajarea, timiditatea excesiva, frica de critica sau de esec o inhiba)
Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali sunt legati de particularitatile sociale, istorice, de oranduirea, clasa sociala, de grupul caruia apartine individul, de conditiile materiale favorabile sau precare, ca si de ceea ce am putea numi ,,spiritul timpului".
Factorii psihosociali se refera la ambianta relationala, la climatul psihosocial in care traieste individul.
Climatele destinse, cooperatoare bazate pe incurajarea schimbului de idei favorizeaza creatia, in timp ce cele tensionale, conflictuale, rigide, conformiste o franeaza.
Factorii socio-educationali sunt legati de nivelul educational, de prezenta sau absenta influentelor educative ale familiei, procesului de invatamant, colectivelor de munca, etc.
Analiza globala a acestor factori ne duce la cateva concluzii:
creativitatea nu poate fi redusa la foctori psihologici. Acestia desi indispensabili prin ei insisi nu conduc automat la creatie.
Nici in interiorul factorilor psihologici nu pot fi facute reductii unilaterale la factorii intelectuali, cei mai desi invocati in legatura cu creativitatea, ci este necesara considerarea multitudinilor.
Ceea ce conteaza in actul creator este nu atat prezenta in sine a tuturor factorilor, ci configuratia lor. Se pare ca raporturile dintre factori sunt mult mai importante decat valoarea absoluta a fiecaruia in parte.
Cele 4 categorii de factori ar putea fi regrupate si dupa alte criterii:
dupa gradul lor de generalitate - in factori generali si
speciali;
dupa rolul lor - factori stimulativi si inhibitivi
Analiza factorilor creativitatii indeamna spre distingerea neta a potentialului creator de creatia ca atare.
La prima vedere s-ar putea crede ca intre creativitate si inteligenta exista o corelatie crescuta.
Cercetarile nu au confirmat insa o asemenea presupunere. Pana in anii '60 relatia creativitate-inteligenta a fost studiata accidental.
Adevarata controversa cu privire la raportul dintre cele 2 dimensiuni ale P incepe o data cu aparitia lucrarii lui GETZELS si JACKSON, Creativity and Intelligence (1962).
Cei 2 autori au selectionat dintr-un esantion mai mare, investigat prin teste de inteligenta si creativitate, 2 grupuri de subiecti:
primul grup continea 26 de sb. care se situasera printre primii 20% la testele de creativitate, fara a fi printre primii 20% si la testele de inteligenta;
cel de-al doilea grup cuprindea 28 de sb. situati printre primii 20% la testele de inteligenta, fara a fi printre primii 20% si la cele de creativitate.
Comparand rezultatele acestor grupuri artificial construite s-a ajuns la ideea independentei absolute si chiar a antagonismului intre coeficientul de inteligenta si cel de creativitate.
R.L. Thorndike in '63 reexaminand datele lui Getzels si Jackson pe un esantion reprezentativ a descoperit existenta unor corelatii ridicate intre testele de inteligenta si cele de creativitate, ca si cele dintre diferite teste de creativitate. Constatarile lui Thorndike au ramas singulare, multi autori au infirmat existenta unui asemenea tip de corelatie.
Astfel, Torrance in '62 refacand cercetarile lui Getzels si Jackson, tinde sa exagereze contrastrul dintre inteligenta si creativitate.
A. Anastasi, Barron si Harrington comparand scorurile la testele de inteligenta cu cele de la testele de creativitate, au gasit corelatii modeste variind intre +10 si +30.
Dupa opinia multor psihologi aceste rezultate nu sunt surprinzatoare, ele se datoreaza :
erorilor de esantionare
unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoza folosite
cauza esentiala o constituie faptul ca prin testele de inteligenta se masoara gandirea convergenta, iar prin cele de creativitate gandirea divergenta, total opuse intre ele.
Se pare ca atributele psihice care faciliteaza inteligenta nu sunt aceleasi cu cele implicate in creativitate.
Alti autori au descoperit ca nu inteligenta in general conteaza in procesul creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat ca pentru a se obtine performante creative este necesar un nivel minimal de inteligenta, care variaza de la un moment la altul de activitate. Pentru activitatea stiintifica nivelul minim al coeficientului de inteligenta ar fi de 110, iar pentru activitatea artistica de 95-100. Peste acest nivel minim, un coeficient de inteligenta mai ridicat nu garanteaza o crestere automata a creativitatii.
Cercetarile au descoperit ca scorurile peste medie sau fost foarte joase la testele de inteligenta au o asociatie scazuta cu creativitatea.
Daca o inteligenta crescuta nu garanteaza activitatea, o inteligenta scazuta lucreaza impotriva ei. O frana in calea creativitatii o poate reprezenta si un nivel foarte inalt al inteligentei. A aparut astfel problema coeficientului de inteligenta optimal pentru activitate. Studiile lui Simonton arata ca nivelul optimal al lui Q.I. pentru creativitate este de 19 puncte deasupra mediei subiectilor dintr-un camp de investigatie.
Cand persoanele dispun de nivelul optimal al integentei, performantele lor creative sau noncreative se datoreaza factorilor nonintelectuali (motivationali si de personalitate).
Decurge de aici ideea ca nu atat nivelul de inteligenta in sine conteaza, cat modul lor de utilizare.
Se poate vorbi de o utilizare creativa a inteligentei sau de una noncreativa, sterila.
Sterilitatea inteligentei nu este o consecinta directa a insuficientei dezvoltari a inteligentei, ci a absentei sau insuficientei dezvoltari a altor atribute specifice creativitatii (redusa fantezie creatoare, slaba independenta a gandirii, slaba originalitate).
Al. Rosca se intreaba daca exista o inteligenta medie sau peste medie sterila sau este vorba de o deficienta a motivatiei, a caracterului, a altor factori nonintelectuali ce tin de personalitate.
El inclina pentru acest punct de vedere si aduce ca argument mobilizarea pentru creativitate a unor persoane pana atunci noncreatoare, prin stimularea motivatiei, perseverentei atitudinilor.
Importanta este si abordarea operationala a relatiei dintre creativitate si inteligenta, mult mai nuantata, care se sa ia in considerare diferitele niveluri semantice si continuturi specifice ale inteligentei corelat cu caracteristicile creativitatii.
Creativitatea pp. o structurare specifica a planurilor semantice in functie de domeniul in care se manifesta capacitatea de creatie (D. Cristea)
Principala dificultate in stabilirea unei corelatii corecte intre cele 2 dimensiuni ale P provine din extrapolarea nejustificata a corelatiilor rezultatelor testelor de inteligenta si creativitate asupra inteligentei si creativitatii considerate ca forme de activitate umana.
Cele 2 dimensiuni ale P se interinfluenteaza reciproc, daca le interpretam din aceasta ultima perspectiva.
Bejat afirma ca inteligenta intervine de-a lungul intregului proces creator, cu ponderi diferite in cele 4 faze ale acestuia, mai mult in preparare si verificare si mai putin in celelalte.
Numai dinamica interactiunilor sustinute dintre inteligenta si creativitate poate explica dinamica personalitatii.
