TIPOLOGIA FIZIOLOGISTA A LUI IVAN PETROVICH PAVLOV - microtipologie
S-a nascut in 14 septembrie 1849 la Ryazan,
unde tatal sau, Peter Dmitrievich Pavlov, era preotul satului. La inceput a
fost educat la scoala bisericii si apoi la seminarul teologic de acolo.
Inspirat de ideile progresiste raspindite de D.I. Pisarev, cel mai eminent
critic literar rus al perioadei si de I.M. Sechenov, parintele fiziologiei
ruse, Pavlov a abandonat cariera religioasa si si-a dedicat viata stiintei. In
1870 s-a inscris la Facultatea de Fizica si Matematica pentru a urma cursul de
stiinte naturale. Pavlov a fost foarte pasionat de fiziologie care a avut o
importanta fundamentala in toata viata lui. In timpul primului curs, in
colaborare cu un alt student, Afanasyev, el a realizat primul sau tratat, o
lucrare referitoare la fiziologia nervilor pancreatici. Lucrarea a fost larg
apreciata, acordindu-i-se o medalie de aur. In 1875, si-a completat cursul cu
un capitol important, primind gradul de Candidat al stiintelor naturale.
Impulsionat de interesul coplesitor pentru fiziologie, el a decis sa-si
continue studiile, urmind Academia de Chirurgie Medicala. A absolvit aceste
studii in 1879, primind inca o medalie de aur. Dupa o examinare competenta a
obtinut o bursa la Academie si aceasta, impreuna cu pozitia lui de director al
laboratorului de fiziologie al celui mai faimos clinician rus, S.P. Botkin, i-a
permis sa-si continue munca de cercetare. In 1883, si-a sustinut teza de
doctorat, cu subiectul 'Nervii centrifugali ai inimii'. In aceasta
lucrare a dezvoltat conceptul de nervism (=conceptie fiziologica care extinde
influenta sistemului nervos asupra unui numar foarte mare de activitati ale
organismului, n.t.) folosind ca exemplu nervii inimii descoperiti de el, iar
mai tirziu a pus bazele principiilor de functionare trofica
a sistemului nervos. In aceasta lucrare, ca si in altele bazate mai ales pe
cercetarile din laboratorul de la clinica Botkin, Pavlov a aratat ca exista un
model de baza in functionarea reflexelor organelor circulatorii. In 1890, a
fost invitat sa organizeze si sa conduca Departamentul de Fiziologie al
Institutului de Medicina Experimentala. Sub conducerea lui, care a continuat
pina la sfirsitul vietii, Institutul a devenit unul dintre cele mai importante
centre de cercetare fiziologica. In 1890, a fost numit profesor de farmacologie
la Academia Medicala Militara, conducind Departamentul din 1895 pina in 1925.
Intre anii 1891 si 1900, a atins apogeul in cercetarea fiziologiei digestiei la
Institutul de Medicina Experimentala. Aici a dezvoltat metoda chirurgicala
'cronica' cu larga folosinta la fistule, ceea ce i-a permis
observarea continua, in conditii relativ normale, a functiilor diferitelor
organe. Aceasta descoperire a deschis o noua era in dezvoltarea fiziologiei
pentru ca, pina atunci, metoda folosita a fost aceea a vivisectiei (=disecare a
unui animal viu pentru a studia un fenomen fiziologic, n.t.) 'acute', functia unui organ deducindu-se printr-un
proces de analiza. Aceasta insemna ca cercetarea functiilor oricarui organ
necesita distrugerea relatiilor normale dintre organe si mediu. O asemenea
metoda era inadecvata ca mijloc de determinare a functiilor reglatoare ale unui
organ sau de descoperire a legilor care guvernau organismul ca un intreg in
conditii normale - probleme care impiedicau dezvoltarea stiintelor medicale. Cu
aceasta metoda de cercetare, Pavlov a deschis calea spre orizonturi noi in
medicina teoretica si practica. Cu o claritate extrema, el a aratat ca sistemul
nervos a jucat rolul dominant in reglarea procesului digestiv, aceasta
descoperire fiind baza fiziologiei moderne a digestiei. Pavlov a facut
cunoscute rezultatele cercetarii sale in acest domeniu care sunt de mare
importanta in medicina practica, in lucrarile expuse in 1895 si publicate in
1897, sub titlul 'Consideratii referitoare la principalele glande
digestive'. Cercetarile lui Pavlov din doemniul fiziologiei digestiei l-au
condus la crearea unei stiinte a reflexelor conditionate. In studiul reflexelor
de reglare a glandelor digestive, Pavlov a acordat atentie speciala fenomenului
de 'secretie psihica', care este cauzata stimulii nutritivi. Aplicind
aceasta metoda - dezvoltata de colegul lui, D.D. Glinskii, in 1895 - de
stabilire a fistulelor in canalele glandelor salivare, Pavlov a fost capabil sa
experimenteze natura acestor glande. O serie de experimente au condus la
respingerea interpretarii subiective a secretiei salivare si, de asemenea, pe
baza ipotezelor lui Sechenov potrivit caruia activitatea psihica era de natura
reflexa, l-au facut sa concluzioneze ca si aici era implicat un reflex nu
neaparat permanent, ci temporar sau conditionat. Descoperirea functionarii
reflexelor conditionate face posibil studiul tuturor activitatilor psihice in
mod obiectiv in loc de a recurge la metodele subiective care au fost pina
atunci necesare; era acum posibil sa investigheze prin mijloace experimentale
cele mai complexe relatii dintre organism si mediul extern. In 1903, la al
XIV-lea Congres International Medical din Madrid, Pavlov a citit lucrarea
'Psihologia experimentala si psihopatologia animalelor'. In cadrul
acestei lucrari, s-a dat definitia reflexelor conditionate si a altor reflexe
si s-a aratat ca reflexul conditionat ar trebui privit ca un fenomen psihologic
elementar care in acelasi timp este si un fenomen fiziologic. Rezulta de aici
ca reflexul conditionat a fost un indiciu al intelegerii mecanismelor de
reactie la animale si oameni, in mediul lor si a facut posibil un studiu
obiectiv al activitatii psihice. In consecinta, intr-un program de ceretare
sistematica, Pavlov a transformat incercarea teoretica a lui Sechenov de
descoperire a mecanismelor reflexe ale activitatii psihice intr-o teorie al
reflexelor conditionate demonstrata experimental. Ghidindu-se dupa principiile
invatarii materialiste a legilor care guverneaza activiatea organismelor vii,
Pavlov a dedus trei principii pentru teoria reflexelor: principiul
determinismului, principiul analizei si sintezei si principiul structurarii.
Dezvoltarea acestor principii de catre Pavlov si scoala lui a ajutat la
construirea unei teorii stiintifice a medicinei si descoperirea legilor ce
guverneaza functionarea organismului ca un intreg. Experimentele facute de
Pavlov si elevii lui au aratat ca reflexele conditionate au originea in cortexul
cerebral care actioneaza ca 'prim distribuitor si organizator al intregii
activitati a organismului' si care este responsabil pentru echilibrul
delicat al animalului cu mediul. In 1905, s-a stabilit ca orice agent extern ar
putea deveni semnalul pentru formarea unui nou reflex conditionat, daca
coincide cu un reflex obisnuit. In urma descoperirii acestui postulat general,
Pavlov a recurs la investigarea 'reflexelor conditionate
artificiale'. Cercetarile desfasurate de-a lungul anilor au relevat, pentru
prima data, legile fundamentale care guverneaza functionarea cortexului
emisferelor cerebrale. Multi fiziologi au incercat sa dezvolte legile
fundamentale descoperite de Pavlov. Ca rezultat al acestor cercetari s-a
obtinut o intreaga teorie pavloviana referitoare la activitatea nervoasa
superioara.
Chiar si in primele stadii ale cercetarii, munca lui Pavlov a fost recunoscuta. In 1901 a fost ales membru corespondent al Academiei de Stiinte Ruse, in 1904 i s-a acordat premiul Nobel, in 1907 a fost ales academician; in 1912 i s-a acordat o decoratie la Universitatea din Cambridge si in anii urmatori a fost membru de onoare al unor societati stiintifice straine. In cele din urma, la recomdandarea Academiei Medicale din Paris, in anul 1915, i s-a acordat ordinul Legiunii de Onoare. Dupa revolutia din octombrie, un decret guvernamental special semnat de Lenin in 24 ianuarie 1921, sublinia 'serviciile stiintifice extraordinare ale academicianului I.P. Pavlov, care sunt de o importanta enorma clasei muncitoare din intreaga lume'. Partidul Comunist si guvernul sovietic le-au acordat, lui Pavlov si colaboratorilor sai, mijloace nelimitate. Uniunea Sovietica a devenit un centru important in studiul fiziologiei si faptul ca cel de-al XV-lea Congres International de Fiziologie din 9 - 17 august 1935 a fost tinut la Leningrad si Moscova arata in mod clar acest lucru. Pavlov si-a directionat toata energia inspre reformele stiintifice. A depus mult efort in transformarea institutelor de psihologie in centre de cunoastere stiintifica si, in general, a reusit. Pavolv a intretinut o mare scoala de fiziologi care a produs foarte multi elevi distinsi. El a lasat cea mai bogata mostenire stiintifica - un grup stralucitor de elevi, care ar putea continua dezvoltarea teoriei maestrului lor.
In 1881, Pavolv s-a casatorit cu Seraphima (Sara) Vasilievna Karchevskaya, profesoara, fiica unui medic din flota Marii Negre. La inceput ea a avut o pierdere de sarcina, se spune ca datorita faptului ca trebuia sa alerge dupa un sot care mergea prea repede. In cele din urma au avut un fiu, Wirchik, care a murit timpuriu; trei fii, Vladimir, Victor si Vsevolod, unul dintre ei fiind un binecunoscut medic si profesor de fizica la Leningrad. Au mai avut si o fiica, Vera.
De-a lungul timpului s-a incercat si chair s-au stabilit mai multe tipuri temperamentale, s-au facut clasificari si s-a incercat incadrarea oamenilor intr-o anumita tipologie, relativ dominanta. Aceste tipologii pornesc de la luarea in considerare a unor substante existente in corpul omenesc. Dar fiind faptul ca aceste substante pot fi lichide sau solide, au fost elaborate tipologii corespunzatoare. Hipocrate si Galenus au pus bazele clasificarii temperamentelor diferitele umori prezente in corpul omenesc (sange,limfa, bila galbena, bila neagra).Ei credeau ca amestecul potrivit, temperat (de unde si termenul de temperament) al acestor substante duce la o stare perfecta de sanatate, implicit la temperament perfect, in timp ce excesul unei umori produce temperamete imperfecte.
Daca la o persoana predomina singele, deci irigatia bogata, vasele dilatate, pulsul amplu si plin, aceasta va avea fata destinsa, surazatoare, fericita, va fi destinsa, satisfacuta, optimista. Cand predomina limfa cu functii incetinite si amortite, fata va avea trasaturi rotunjite, va fi letargica, apatica, iar psihocomportamental persoana respectiva va fi lenta, rabadatoare, inerta. Predominanta bilei galbene, produsa de ficat, revarsata in sange, se asociaza cu fata rigida, cu proeminenta oaselor fruntii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante, impulsive. La persoanele la care organismul este impregnat de bila neagra care genereaza intensitatea si profunzimea reactiilor nervoase, fata va fi svelta, delicata, ochii plecati, gura amara, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliza, concentrare.
Explicarea diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central:
Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin rezisetnta mai mare sau maica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puernic si sistem nervos slab;
Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers, in functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sisetmul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia si inhibitia). Daca ele au forte aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibtrat.
Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia.
Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:
Tipul puternic - neechilibrat - excitabil (corelat cu tetmperamentul coleric)
Tipul puternic - echilibrat - mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
Tipul puternic - echilibrat - inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
Tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Astfel:
Pavlov a demonstrat ca cele 4 tipuri considerate ,,pure" de combina intre ele, dand 16 tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, tipul ,,pur" fiind doar o entitate mai mult teoretica.
v Tipul coleric este neechilibrat, are forta si mobilitate.
v Tipul sangvin este echilibrat, are forta si mobilitate.
v Tipul flegmatic este echilibrat, fara forta si fara mobilitate.
v Tipul melancolic este neechilibrat, fara forta si fara mobilitate.
La fiecare tip de temperament acestea patru poate domina primul sistem de semnalizare (I) (constand, in asocieri de stimuli, chiar foarte diferiti intre ei, si chiar in lanturi complexe) ceea ce va determina colerici, sangvini, melancolici si flegmatici, de tip artist sau intuitiv, sau tipul meditativ, intelectual la care domina al doilea sistem de semnalizare (II) (constand in limbaj, prin care, la om, are loc, o foarte activa simbolizare stimulativa si generatoare de provocari sau inhibari, de reactii, conduite si exprimari elaborate). Aceste variante tipologice la randul lor pot fi variante pozitive sau negative.
In clasificarea sa Pavlov a pastrat denumirile tipologice hippocratice, chiar daca le-a transferat, de pe dominatia umorilor (hormonala), pe activitatea nervoasa superioara, astfel:
Tipul coleric (I) varianta pozitiva. E vorba de persoane vioaie, ce sunt, si foarte active, si se angajeaza in numeroase activitati, la prima incitatie; poseda timpi de reactie foarte rapizi, si, numeroase deprinderi si abilitati. Este sociabil, dar, in genere, nu are o continuitate si organizare foarte evidenta, a activitatilor. Este sociabil, dar si, impresionabil, si, adeseori, superficial. Are o fire optimista, extravertita, curajoasa, (nu prevede, insa, totdeauna, si consecintele). Este amator fervent de sporturi, teatru si cinematograf, are o viata, foarte incarcata de proiecte concrete, si e discret dispersat in ele. Acestea devin, uneori, acaparatoare, si greu de realizat, asa ca, le schimba usor pe altele, fara remuscari. Traieste o viata sentimentala arzatoare, dar cu tendinte de nestatornicie.
Tipul coleric (I) varianta negativa se refera la persoane vioaie, cu activitate diversa, si spirit de aventura dezvoltat, cu deprinderi si abilitati superficiale. Nu termina ce a inceput, minte, fabuleaza. E vorba, ca atare, de persoane cu tendinte, adesea agresive (iuti la manie), grosolane, nestatornice, cu un limbaj agramat si nedezvoltat, cu sexualitate dezordonata, cu tendinte posesive, dar si, infractioniste si delincvente.
Tipul coleric (II) pozitiv. Este vorba, de o persoana activa, impresionabila, saritoare, sociabila, dar cu momente de timiditate numeroase. Este, de asemenea, o persoana politicoasa, dar si sugestionabila, cu dispozitii schimbatoare, pe fond sentimental. Are multi prieteni, din cauza spiritului de antrenare, pe care-l alimenteaza, dar, daca nu mai are relatii, ii uita repede.
Tipul coleric (II) negativ. Este un tip brutal, ce-i terorizeaza pe cei din jur, nonconformist, ii pacaleste pe cei mici si slabi. Este independent, greu de controlat, incapatanat, brutal cand pierde, violent si agresiv, posesiv, nervos, veros, ii plac secretele, dar si excrocheriile.
Tipul sangvin (I) pozitiv. Este vioi, poseda numeroase interese si aspiratii, este ordonat, perseverent. Ii plac serbarile si manifestarile, este sociabil, generos, exigent fata de sine, are simtul onoarei, suporta esecurile, stresurile si supararile, cu oarecare rabdare. Trece la alte activitati, fiind, mai ales, absorbit de acestea, pana la uitarea supararilor anterioare. Adesea, este un bun colectionar. Cand este artist, are subiecte numeroase si interesante, diferite, relativ, unele de altele.
Tipul sangvin (I) negativ. Este un tip temperamental, foarte independent, vioi, cu initiative constante, inclinat, insa, spre aventuri, spre evaziuni si spre excrocherii. Este viclean, sadic, stie sa simuleze, inclusiv in viata sentimentala. Are inclinatii delictuale, dar ii place sa le efectueze cu strategii, cat mai complicate. Simte mare placere in a trage chiulul, sau de a pacali. Ii place sa fie hot de buzunare.
Tipul sangvin (II) pozitiv. Este un tip puternic, se ocupa mult de necazurile altora, de onoarea grupului de apartenenta, este corect, cinstit, fara sa faca, vreodata, caz de aceasta, este sociabil, bun organizator, are inalte aptitudini intelectuale, ii place sa citeasca, sa se cultive, este amator de cultura. Este perseverent in activitati creative, tehnice, mai ales. Ii plac jocurile, dar si excursiile, tot ce este nou si interesant.
Tipul sangvin (II) negativ. Este un tip vioi, dar neascultator, independent, mereu pus pe activitati dubioase. Este, de asemenea, gelos, orgolios, negativist. Foarte crud iubeste si uraste intens. Este un potential criminal, fiind egocentrist, agresiv, si nu se poate opri, cand se mannie.
Tipul flegmatic (I) pozitiv. Este o persoana conformista, comoda, linistita, dar cu activitati, desi restranse, efectuate corect, ceva mai lent, insa. Este, in genere, perseverent, cu tabieturi, discret, caustic, nu prea sociabil, si nici, prea vorbaret. Are o vorbire concisa, o oarecare izolare, cu o viata interioara, relativ bogata, si cu surprize pe linie de realizari.
Tipul flegmatic (I) negativ. Este o persoana dificila, distanta, nesociabila, fara valori morale, cu tendinte amorale. Este crud, egocentrist, lenes, nepasator fata de ceilalti. Are momente de agresivitate dura, dar irationale, si, aparent, nemotivate.
Tipul flegmatic (II) pozitiv. Este o persoana linistita, nu foarte sociabila, nu vrea sa supere pe nimeni. Este, in genere, simpatizat, pentru ca, este un bun prieten, iertator, constant. Ii place sa citeasca, are o foarte bogata viata interioara, si tendinte, de a avea grija de altii. Nu-I plac activitatile improvizate, dar este un foarte bun suporter, si are o filosofie de viata, cu insistenta pe caracteristici morale, si chiar religioase.
Tipul flegmatic (II) negativ. Este un tip neajutorat, morocanos, ii place sa supere pe altii, este negativist, vorbeste de rau pe cei ce nu sunt de fata, ii plac intrigile. Nu este foarte sociabil, si nici prea agreat, deoarece, are mania de a jigni mereu, de a vorbi injurios, nepoliticos si de a fi lenes, murdar, cu tendinte de drogari, alcoolism, delincvente.
Tipul melancolic (I) pozitiv. Este un tip linistit, greoi in miscari, inert, invata greu, actioneaza lent, dar este perseverent, ordonat, putin tipicar, in aceste privinte. Nu vorbeste prea mult, din cauza neincrederii in sine. Oboseste usor si destul de repede, e timid, este bun observator, pastrator de secrete. Ii place sa fie laudat si este dependent.
Tipul melancolic (I) negativ. Este un tip greoi, inert, invata foarte greu, aparent debil mental, chiar daca, nu are, adesea, intarziri de dezvoltare, mai ales verbale. Poseda sentimentul de inferioritate. Daca este jignit, poate reactiona, cu o agresivitate iesita din comun.
Tipul melancolic (II) pozitiv. Este un tip tacut, are putine interese, este timid, stabil in relatiile cu altii. Acestea sunt, in genere, restranse, dar alimentate, profund, sentimental, si gata de sacrificii, pentru prieteni si prietenie. Este bun, cinstit, linistit si, de multe ori, foarte naiv.
Tipul melancolic (II) negativ. Este un tip lenes, greoi, incapatanat, indolent, meschin, oboseste pe cei din jur, dar si, pe cei din grupul de apartenenta, prin faptul ca, nu poti pune nici o nadejde in el, fiind foarte indolent.
Tipologia prezentata mai sus, nu a fost descrisa de I.P. Pavlov, in detalii. El a ramas, mai ales legat, de aspectele implicate, in criteriile de impartire tipologica, in categoriile desprinse. Oricum, tipologia sa e vasta, si pune in evidenta, faptul ca, pentru fiecare tip temperamental exista un determinism intern, dar si unul creat se mediu, determinism implicat, mai ales, in portretistica socializata, in cazurile pozitive. Prin acestea, Pavlov pune in evidenta, rolul foarte important al mediului, dar, mai ales, al educatiei si socializarii conduitelor.
Barbatii infatisati in suita celor 4 tablouri
ilustreaza, prin tinuta si mimica lor, cele 4 tipuri temperamentale clasice,
calificate de catre Pavlov drept intuitii geniale ale marilor personalitati din
medicina antica (Hipocrate si Galen) asupra modalitatilor de exprimare in
comportament a unor trasaturi de baza ale proceselor psihice: forta
(intensitatea), mobilitatea si echilibrul lor. Exteriorizarea acestor trasaturi
temperamentale se face printr-o gama larga de atitudini si modalitati de
relationare a individului cu cei din jurul sau. Atitudinea fata de persoanele
de sex opus, mergand de la simpla curtoazie si pana la dragostea de diferite
grade si maniere, constituie o buna ocazie pentru exprimarea temperamentului,
iar cele 4 ilustratii ne prezinta - cu mijloacele pline de forta ale artelor
plastice - o gama larga de proprietati specifice fiecarui temperament
(reprezentat de fiecare barbat, 'eroul' fiecarui tablou). Tipul sangvinic, barbatul cu mandolina,
din primul tablou, intruchipeaza o parte din calitatile remarcabile ale acestui
temperament: rezistenta si echilibru psihic, vioiciune, maxima adaptabilitate,
dar si o anumita superficialitate a sentimentelor, inclusiv o anumita
versatilitate (nutrita de o nazuinta spre schimbare). Desigur, autorul
tabloului nu poate exprima in totalitate trasaturile de mai sus, dar mimica
indrazneata (dar cu o usoara tendinta la un asalt 'rutinier' al
inimilor sensibile la sunetele serenadelor) si siguranta 'atacului'
permit usor recunoasterea tipologiei acestui trubadur. Flegmaticul, dansand cu o perfecta stapanire de sine, precum si a
tehnicii dansului, avand o mimica oarecum impenetrabila, apare in cel de-a doilea
tablou ca un cavaler desavarsit, capabil sa-si pastreze sangele rece, chiar
cand asalteaza o femeie atragatoare. Ceea ce nu ilustreaza suficient desenul,
sunt alte trasaturi, precum durabilitatea sentimentelor flegmaticului,
capacitatea lui de eforturi indelungate, rabdarea sa si refuzul schimbarilor. Colericul, capabil de sentimente
(inclusiv dragostea) extrem de puternice si - ca si flegmaticul - durabile
(fapt contrazis flagrant de tabloul care il infatiseaza) este prezentat prin
caracteristica cea mai aparenta a acestui temperament, si anume impulsivitatea
sa, care il impinge desori spre violenta si stari de agitatie facila. Alte
elemente tipice pentru coleric sunt reprezentate de tumultuozitatea actiunilor
sale (dupa care survin pauze de relaxare, apatie, mergand uneori pana la o
usoara depresie), inclinatia spre exagerare, dar si exploziile de generozitate
sau de scuze pentru iesirile sale. Melancolicul
- nu numai ca nu isi bate nevasta- dar o asociaza si pe aceasta (ca in tabloul
de fata) nelinistilor lui de tip ipohondric cu privire la sanatatea sa, aparute
pe fondul unei dispozitii pesimiste si a unei capacitati de visare imaginativa,
adesea de proportii geniale. Delicatetea sa sufleteasca il face extrem de
sensibil la duritatile vietii si ale celor din jur. Interiorizarea sa, migala
si profunzimea analizei care il caracterizeaza reprezinta calitati care nu il
salveaza de la dificultatile sale adaptative, mai ales ca nu rezista la
activitati in conditii de suprasolicitare.
Ilustratiile pe care le-am
comentat reprezinta numai o treapta de baza a cunoasterii referitoare la
temperament si ele sunt valabile doar pentru cazurile tipice. Complexitatea
naturii umane furnizeaza, si in cazul temperamentului, numeroase abateri de la
reguli, ilustrate uneori prin trasaturi paradoxale.
