In intelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definita ca masura a posibilitatii, ca latura cantitativa a intemeierii acesteia. Ea caracterizeaza nu atat fiintarea fenomenelor actuale, cat mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, miscarea si evolutia lor; ea este un atribut al existentei in devenire, al evenimentelor si nu al lucrurilor.
Fiind expresia cantitativa a intemeierii obiective a perspectivelor de evolutie a unui sistem, a sanselor acestuia de a trece in altceva, probabilitatea se exprima matematic printr-o ecuatie de frecventa, ca raport intre numarul de cazuri de realizare efectiva a unui eveniment si numarul total de cazuri posibile.
Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat in termeni de probabilitate. Evenimentele necesare - caracterizate printr-o concordanta deplina cu legea fenomenului si printr-o stabilitate si concordanta a conditiilor de realizare - au o probabilitate egala cu "1", sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate "0"; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adica evenimentele intamplatoare, au o probabilitate cuprinsa intre "0" si "1".
In realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea si imposibilitatea constituie cazuri limita ale variatiei probabilistice, valoare numerica a raportului probabilistic fiind pentru ele extrema si constanta; or, ceea ce este constant si dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea si imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora in termeni probabilistici nu aduce nimic nou in intelegerea lor si, de aceea, se folosesc in mod curent - in descrierea lor - teorii si metode matematice neprobabilistice
Probabilitatea este caracteristica fenomenelor lipsite de constanta si regularitate, a caror realizare este legata de instabilitatea si caracterul aleatoriu al aparitiei conditiilor; ea este deci o caracteristica importanta a fenomenelor intamplatoare, care comporta o variatie probabilistica intre necesar si imposibil. De aceea, probabilitatea este definita drept o dimensiune cantitativa a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment intamplator (A), este redata de expresia 0<P(A)<1.
In cunoastere, probabilitatea are sens si valoare numai in cazul fenomenelor intamplatoare, pentru care exista cel putin doua posibilitati diferite: sa se realizeze sau nu, sa se realizeze intr-o forma sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodata, probabilitatea isi pierde sensul pentru cunoastere atunci cand fenomenul intamplator are un numar infinit de posibilitati, intrucat - desi evenimentul nu este fizic imposibil - pentru fiecare posibilitate in parte, probabilitatea devine "0".
Cu toate ca probabilitatea este o caracteristica obiectiva a evenimentelor individuale, ea devine evidenta si capata o valoare pentru cunoastere numai atunci cand este supus observarii un numar mare de evenimente intamplatoare de acelasi fel, care se manifesta independent unul de altul. Independenta reciproca si dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumita proportie de evenimente din acest ansamblu sa se afle in aceeasi situatie sau in situatii asemanatoare, care conduc la acelasi rezultat (se realizeaza in acelasi mod). Acest fenomen poarta denumirea de frecventa si se exprima prin raportul intre numarul cazurilor care se realizeaza si numarul total de cazuri posibile. Frecventa se realizeaza la nivelul ansamblului, ca medie statistica a componentelor individuale si are valoare de necesitate pentru ansamblu; ea este cu atat mai stabila, cu cat numarul de componente ale ansamblului este mai mare. Aceasta cerinta poarta denumirea de legea numerelor mari (formulata de J. Bernoulli) si arata ca ceea ce este necesar intr-un ansamblu de evenimente se poate manifesta daca si numai daca este considerat si supus observarii un numar suficient de mare de unitati elementare ale ansamblului.
La limita ideala a stabilitatii sale, frecventa este egala cu probabilitatea fiecaruia dintre evenimentele individuale intamplatoare care compun ansamblul, deoarece - la nivelul ansamblului - frecventa este o manifestare a probabilitatii ce caracterizeaza nivelul individual al existentei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definita prin frecventa. Probabilitatea si frecventa sunt egale ca valoare numerica (cantitativ), dar se deosebesc intre ele sub aspect calitativ si ca nivel al existentei la care se refera si pe care il descriu: probabilitatea caracterizeaza nivelul individual la existentei si evalueaza intamplarea, iar frecventa caracterizeaza nivelul ansamblului si pune in valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifesta ca intamplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului - printr-un proces dialectic de trecere a cantitatii in calitate -, necesitate, (frecventa); aceasta este insa o necesitate statistica, pe care se intemeiaza legitatea statistica.
Aceasta din urma reprezinta tendinta legica a miscarii ansamblurilor statistice; ea isi subordoneaza si isi subsumeaza tendintele individuale intamplatoare. Astfel, si in cazul fenomenelor intamplatoare, care se grupeaza in ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominata de necesitate; numai formele concrete de realizare si comportare a partilor sunt intamplatoare si probabile.
Totodata, fiind expresia cantitativa a frecventei de realizare a diferitelor posibilitati ale elementelor, care au valoare de factori intamplatori in determinarea sistemului, probabilitatea exprima raporturile dintre aceste posibilitati, compararea si ordinea lor in ce priveste sansele de realizare, directiile preferentiale obiective de evolutie a sistemului in ansamblu.
Intelegerea probabilitatii ca determinare a existentei (dedusa din intelegerea raportului dialectic dintre necesitate si intamplare), precum si admiterea unei corelari a probabilitatii cu cauzalitatea (exprimata prin conceptul de cauzalitate statistica) sunt produse teoretice de data mai recenta. Probabilitatea insasi a fost luata in consideratie drept o componenta a determinismului abia in faza intelegerii moderne, materialist-dialectice a acesteia si mai alea in cadrul teoriei determinismului statistic.
Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului; posibilitatea era identificata cu necesitatea, iar intamplarea era considerata ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).
Pana in secolul al XX-lea, probabilitatea nu si-a gasit locul cuvenit nici in domeniul stiintei. Teoria matematica a probabilitatii, dezvoltata incepand din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, mai alea in legatura cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic; in mecanica clasica, probabilitatea clasica nu ocupa nici un loc; iar in fizica statistica clasica, ea apare ca o completarea a principiilor dinamicii si intervine numai din ratiuni subiective (intrucat cunoasterea comportarii fiecarei unitati componente este deosebit de dificila), fara a interveni ca relatie de baza in legile fundamentale (in teoria cinetica a gazelor, de exemplu, se considera ca moleculele se misca dupa legile mecanicii newtoniene). Abia in fizica secolului al XX-lea, mai ales in mecanica cuantica, probabilitatea intervine in legile fundamentale, in legatura cu natura duala a microparticulelor, a caror comportare nu putea fi redusa la legitatea dinamica.
Astazi, probabilitatea intervine in cunoasterea tuturor domeniilor existentei, mai ales in cercetarea ansamblurilor, in determinarea statistica a evolutiei unor multimi de evenimente sau stari intamplatoare. Metodele probabilistice sunt larg folosite in cercetarile din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, in cibernetica si teoria informatiei, in sociologie, in economie si demografie etc.
Din aceasta larga utilizare a probabilitatii in cunoastere, materialismul dialectic conclude ca notiunile si teoriile probabiliste nu sunt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice in cunoastere, ci modele ale unor stari si caracteristici obiectiv-determinate ale existentei si devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristica a obiectului cunoasterii si nu numai o metodologie a procesului cunoasterii.
Starea obiectiva de probabilitate decurge din:
variatia conditiilor initiale ale miscarii sistemului (functia de distributie a parametrilor initiali)
caracterul aleatoriu al factorilor care intervin in determinarea sistemului pe parcursul miscarii sale si care influenteaza in mod diferit componente sau laturi ale acestuia (functia oscilatorie a factorilor aleatori procesului)
Exista realmente procese dinamice ale caror conditii initiale au caracter instabil si a caror infaptuire depinde de factori care apar pe parcurs in mod neprevazut. Descrierea acestor procese comporta, in consecinta, un caracter probabilistic din ratiuni obiective. In miscarea moleculara, de exemplu, intalnim o astfel de situatie; in descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorita dificultatilor de a surprinde starea initiala a tuturor moleculelor (dificultatea este reala, dar - la actualul nivel al tehnicii de inregistrare si calcul - ea ar putea fi, in principiu, depasita), ci datorita complexitatii interactiunilor intermoleculare si a interactiunilor cu alti factori aleatori care apar pe parcursul miscarii. Aceasta situatie este valabila, cu atat mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a caror complexitate o depaseste considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.
Asadar, starea de probabilitate este proprie in mod obiectiv unor procese evolutive; ea determina, in cunoastere, o descriere principial probabilistica a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunostintelor noastre despre obiect.
Exista insa si o probabilitate gnoseologica; aceasta nu se confunda cu descrierea probabilistica a unor procese care contin in mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologica nu se refera la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau intamplator al evolutiei sistemului; ea se refera la caracterul cunostintelor noastre, la caracterul probabil al adevarului unei propozitii sau teorii, datorita incompletitudinii cunostintelor noastre despre obiect, insuficientei datelor noastre despre obiect sau imposibilitatii de a lua in consideratie infinitatea de parametri de care depinde evolutia sistemului. Un astfel de caracter au, in general, ipotezele - motiv pentru care acestea necesita in permanenta verificare, completare. Starea de probabilitate a adevarului unor propozitii sau teorii este insa temporara, caracteristica unei anumite etape a cunoasterii, unei descrieri provizorii a obiectului, bazata pe date initiale incomplete; aceasta stare este in permanenta depasita prin completarea cunostintelor, iar adevarurile probabile sunt transformate in permanenta in adevaruri certe.
Multa vreme, probabilitatea a fost opusa cauzalitatii si conceputa in afara ei. Intr-o conceptie consecvent stiintifica si determinista, interventia probabilitatii nu exclude insa cauzalitatea; intamplarea este si ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea ca masura a intemeierii obiective a sanselor de realizare a fenomenelor intamplatoare are, implicit, si ea un astfel de caracter si un astfel de temei. Aceasta concluzie se impune cu atat mai mult in conditiile in care probabilitatea este conceputa si ea ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Interventia probabilitatii determina insa modificari in structura lanturilor cauzale.
In perspectiva celor mai de sus, se impun urmatoarele concluzii privind statului ontologic si gnoseologic al probabilitatii:
probabilitatea este un atribut obiectiv al existentei, al obiectului cunoasterii si nu numai al procesului cunoasterii
ea trebuie conceputa sistematic, atat ca determinare a structurii si devenirii obiectului, cat si ca modalitate explicativa, ca instrument operational cu valoare pragmatica pentru subiectul cunoscator
probabilitatea nu este opusa cauzalitatii si determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora
demersul probabilistic in cunoastere nu rezulta din adoptarea unor criterii preferentiale, dintr-o alegere subiectiva a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omeneasca de a oferi o cunoastere absolut certa a evolutiei lor obiective, ci din caracterul intamplator si probabil al insesi proceselor reale al caror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce conditioneaza - in plan gnoseologic - o certitudine relativa
