PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE
G A N DI R E A
Definitia gandirii
Gandirea nu opereaza cu obiecte individuale, ci cu relatii. Aceste relatii pot fi categoriale (sunt evidentiate in cadrul piramidei conceptelor; exemplu: pasare-gaina) si determinative (relatii de determinare de orice fel: relatii cauza-efect, genetice, functionale etc.; exemplu: ou-gaina).
Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.
Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt:
sistemele operationale de nivel intelectual;
conceptele si insusirea lor prin invatare;
intelegerea;
rezolvarea de probleme.
Componenetele si structura gandirii
Gandirea are doua mari componente, una informationala si alta operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca dispune de "unitati informationale" despre "ceva" anume - obiecte, fenomene, evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca implica transformari ale informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea situatiei problematice, sa asigure adaptarea la mediu).
Latura informationala este constituita din ansamblul notiunilor si conceptiilor ca forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor. "Un concept este un raspuns comun la o clasa de fenomene al caror membri manifesta cateva trasaturi comune" (Osgood, 1953, p.666). La randul sau Munn (1965) considera ca "un concept este procesul care reprezinta asemanarile unor obiecte, situatii, evenimente, altminteri diferite. Conceptele sunt produse ale rationamentelor si odata dezvoltate joaca un rol important in gandirea ulterioara. conceptele sunt condensari de experiente trecute" (p.237). Vinacke caracterizeaza mai amplu conceptele referindu-se la continutul, modalitatile de utilizare si nivelul lor de structurare in mintea omului. Cele sapte caracteristici ale conceptului stabilite de el sunt urmatoarele: 1) conceptele nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de raspunsurile noastre la diferite situatii trecute caracteristice; 2) utilizarea lor inseamna de fapt aplicarea experientei trecute la situatia actuala; 3) conceptele reunesc datele senzoriale independente; 4) la om cuvintele sau alte simboluri sunt mijloacele de legatura ale elementelor independente ale experientei noastre; 5) conceptele au doua moduri de utilizare: cea extensiva, comuna pentru toti oamenii, si cea intentionala, care variaza de la individ la individ; 6) un concept nu este obligatoriu "rational"; 7) un concept poate exista fara a fi formulat intr-o maniera constienta (dupa Delay si Pichot , 1969, p.242). Rosch (1975) definea conceptul ca "prototip al obiectului", iar Changeux (1983) arata ca el este "o imagine simplificata, scheletica, redusa la trasaturile esentiale formalizate ale obiectului desemnat" (p.179). Pentru logicieni conceptele definesc clase de obiecte date sau construite, ele fiind comune pentru toti oamenii. Pentru psihologi, ele sunt sisteme de raspunsuri invatate, care "permit organizarea si interpretarea elementelor furnizate prin perceptiile noastre si care influenteaza comportamentul, indiferent de toate stimularile venite din mediu, permitandu-ne sa aplicam automat experienta noastra trecuta la situatiile prezente" (Delay si Pichot, 1969, p.241). In mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci inlantuite unele de altele, formand sisteme conceptuale.
Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor cunostinte noi sau rezolvarii unor probleme. Gandirea foloseste doua categorii de operatii: unele sunt fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul de cunoastere in care este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim mai multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in perechi opuse.
Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la adevarate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale gandirii. Acestea pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informatii si operatii ce presupun organizare si diferentiere interioara intre elementele componente, coerenta si operativitate ca si tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrarile in gandire. De aceea, in functie de natura, consistenta si corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotriva, perturba depasirea dificultatilor. Cele mai cunoscute fenomene de influenta negativa a structurilor cognitive ale gandirii asupra procesului rezolvarii problemelor sunt:
fenomenul "orbirii" gandirii care consta in imposibilitatea sesizarii a ceea ce este esential intr-o problema incarcata cu multe date superflue, de prisos, ascunse, mascate, asezate dezordonat;
fenomenul stereotipei gandiri, adica perseverarea ei in aceeasi directie sau maniera de lucru si atunci cand conditiile problemei s-au schimbat;
fenomenul fixitatii functionale consta in imposibilitatea de a da unor obiecte si alte utilizari decat cele normale, firesti, in vederea utilizarii lor in alte scopuri.
Psihologii care au cercetat experimental aceste fenomene (Katz, 1949; Duncker, 1935; Maier, 1933; Bulbrook, 1932 etc.), au aratat ca ele se datoreaza saraciei, rigiditatii, lipsei de suplete a structurilor cognitive ale gandirii.
Gandirea ca proces psihic central
Argumente privind centralitatea gandirii:
este definitorie pentru om ca subiect al cunosterii logice, rationale;
valorifica resursele celorlalte functii si procese psihice pe care le orienteaza si coordoneaza.
Gandirea are un caracter procesual - exprima caracterul infinit al cunoasterii umane care nu ajunge niciodata la produse cognitive definitive.
Modelul tridimensional al intelectului. J.P. Guilford afirma existenta a trei factori componenti ai intelectului: 5 operatii (evaluare, gandire convergenta, gandire divergenta, memorie, cognitie); 4 continuturi (comportamental, semantic, simbolic, figural); 6 produse (unitati, clase, relatii, sisteme, transformari, implicatii). Combinarea acestora conduce la identificarea a 120 (5x4x6) de capacitati ce pot fi descrise in termenii unor operatii, continuturi si produse specifice.
Guilford identifica patru caracteristici de ansamblu ale functionarii gandirii: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea si elaborarea.
Modalitati de operare a gandirii
Analiza si sinteza superioara sunt operatiile gandirii prin care se realizeaza in plan mental, cu ajutorul simbolismului verbal, descompuneri, separari, disocieri ale unor obiecte si fenomene in parti componente si apoi reunirea lor, uneori dupa o alta schema, cu scopul generarii de informatii noi.
Comparatia este operatia gandirii prin care alaturam in plan mental doua sau mai multe obiecte cu scopul stabilirii asemanarilor si deosebirilor. Orice comparatie are la baza un criteriu clar formulat. Cand utilizam mai multe criterii, acestea sunt considerate succesiv.
Abstractizarea este operatia predominant analitica, prin care gandirea, actionand maximal selectiv, pozitiv si negativ, trece de la aparenta la esenta, de la variabil la invariabil, de la concret la abstract. In procesul ascendent al cunosterii, abstractizarile se aplica nu numai concretului, ci si unor abstractiuni subordonate.
Generalizarea este operatia gandirii dominant sintetica prin care insusirile esentiale si generale sunt reunite intr-un model informational unic, menit sa defineasca o clasa, o categorie de obiecte, fenomene, relatii. Acesta este aspectul intensiv al generalizarii. Prin aspectul extensiv al operatiei, modelul informational la care s-a ajuns este extins si la alte obiecte care nu au facut parte din inductia initiala. Atunci cand raportam un obiect individual la o clasa sau categorie, efectuam o generalizare.
Operatiile descrise apar in cupluri reversibile (analiza - sinteza, abstractizare - concretizare, generalizare - particularizare, inductie - deductie). Reversibilitatea, specifica tuturor operatiilor gandirii, permite autoreglarea constructiilor cognitive si obtinerea echilibrului cognitiv, ca baza indispensabila pentru orice actiune umana eficienta.
concept - este o constructie simbolica, istorica, instrument al informatiei corecte si al stiintei; este o entitate esentiala si ideala exprimata printr-o forma lingvisitica sau semn - evocate de un agent in cunostinta de cauza; expresia minima lingvistica ce desemneaza un concept sau o idee se numeste termen.
judecata - aprecierea unui raport intre diferite idei sau concluzia unui rationament; nu se poate exercita fara un minimum de inteligenta si de cunoastere, dar nu se reduce la aceasta; termenul are mai multe acceptiuni: poate fi privita ca un act de gandire, poate fi o operatie sau poate fi considerata o entitate.
rationament - forma a ganidrii si act mental prin care gandirea, pornind de la o serie de cunostinte date, deriva din ele cunostinte noi; se disting, in general, patru forme: r. deductiv, r. inductiv, r. ipotetico-deductiv, r. transductiv.
perceptie - procesul de cunoastere activ implicat in adaptarea curenta, prin care se reflecta obiecte, fenomene, fiinte si persoane in pozitiile, miscarile si totalitatea insusirilor lor.
Jean Delay (1907-1984), medic psihofiziolog si scriitor francez (pseudonim Jean Faurel). Membru al Academiei franceze. Studii si contributii privind diferite probleme ca: Les astereognozie et la sensibilite cerebrale (1934); Les ondes cerebrales et la psychologie (1941); Les dissolutions de la memorie (1942); Les maladies de la memorie (1943); La psychophysiologie humaine (1944); L'electrochoc et la psychophysiologie (1945); Les methodes bioloques en clinique psychiatrique (1950). I se datoreaza, dupa Coubet C. (1980), denumirea de neuroleptice si thymoanaleptice pentru substantele psihofarmaceutice respective.
J.P. Guilford, si-a sustinut doctoratul la Universitatea Cornell (S.U.A. 1927). A avut functii didactive la universitatile din Ilinois, Kansas, Nebraska, Southern California. In 1949 a fost numit director al unui proiect important de cercetare ai al unui Institut de cercetari complexe psihologice in domeniul controversat al personalitatii. Activitatea sa foarte fecunda l-a facut remarcat si a fost ales in 1950 presedinte al Asociatiei Psihologilor americani. Cateva dintre lucrarile lui: Psychometric methods (1954); Personality (1959); The nature of human intelligence (1967); The analysis of intelligence (1971). Pentru meritele sale deosebite in dezvoltarea psihologiei, Guilford a fost distins cu Legiunea de Onoare a Academiei de Stiinte din S.U.A..
Bibliografie: "Fundamentele psihologiei", Mielu Zlete (vol. II), 1998
"Dictionar de psihologie", coord. Ursula Schiopu, ed. Babel, 1997
"Psihologie - Compendiu pentru bacalaureat si admitere in facultate", coord. Andrei
Cosmovici, ed. Polirom, 1998
