Clasificarea orientarilor metodologice :
Exercitiul de analiza critica a orientarilor metodologice implica si considerarea practicilor teoretice la care acestea s-au raportat si cu care de fapt au fost corelate.
In functie de metodologia utilizata si finalitatea practic-politica a discursului teoretic, Brian Fay restrange campul orientarilor teoretice in sociologie, reducandu-le la trei : pozitiviste, interpretative si critice.
Mircea Flonta distinge doua orientari metodologice dominante in stiintele sociale : - pozitia celor care afirma unitatea metodei stiintei si necesitatea de a orienta cercetarea in stiintele omului dupa criterii de rationalitate si stiintificitate degajate prin analiza metodei stiintelor teoretice ale naturii poate fi numita « monism metodologic » ;
pozitia celor ce sustin autonomia metodologica a disciplinelor sociale si istorice sau a unora dintre aceste discipline - « dualism metodologic ».
In functie de modul teoretic general aplicat in vederea explicarii sociale, Catalin Zamfir distinge intre « strategia idealista » si « strategia materialista » de analiza a societatii.
Cele doua tipuri de strategii explicative au implicatii metodologice distincte, generand moduri de abordare diferentiate. Cel mai adesea, « strategia materialista » se asocieaza cu ceea ce am putea numi practica metodologica obiectiva, iar "strategia idealista" cu practica metodolocica interpretativa.
2.2 Practici metodologice "obiective":
Orientarea metodologica obiectiva a fost preconizata de filosofia pozitiva a lui A. Comte.
pozitivismul sociologic ;
operationalismul ;
empirismul ;
analiza structurala ;
analiza functionala ;
analiza sistemica ;
2.3 Practici metodologice "interpretative":
« Sociologia interpretativa » a lui Max Weber
Pentru Max Weber "sociologia este o stiinta care urmareste intelegerea interpretativa a actiunii sociale, pentru ca prin aceasta sa ajunga la explicarea cauzala a cursului si efectelor sale".
Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt actiunea sociala si intelegerea interpretativa. Actiunea se refera la acel comportament uman care include semnificatii subiective investite de individul singular. Actiunea este sociala in masura in care semnificatia subiectiva investita de unul sau mai multi actori individuali este elaborata in functie de comportamentul celorlalti si este orientata relational.
Dupa Weber, termenul se poate referii mai intai la semnificatia efectiv existenta intr-un caz concret dat al unui actor particularsau la semnificatia medie sau aproximativa atribuita unei pluralitati date de actori ; sau, in al doilea rand, la un tip pur, conceput teoretic, de semnificatie subiectiva atribuita unuia sau mai multor actori implicati intr-un tip de actiune.
Sociologul reconstruieste sensul care orienteaza actiunea actorului individual in raporturile acestuia cu altul prin elaborarea tipurilor ideale de actiuni rationale.
Tipul ideal este un construct mental, o « utopie », pentru ca nu exista ca atare in realitate. Este un construct analitic care are atributul de ideal numai in sens strict logic.
Un tip ideal este format atat prin accentuare unilaterala a unuia sau mai multor puncte de vedere si prin sinteza fenomenelor individuale concrete, difuze, discrete mai mult sau mai putin prezente si uneori absente, care sunt ordonate in conformitate cu acele puncte de vedere unilateral accentuate intr-un construct analitic unificat. Conceptul descriptiv rezulta din sinteza abstracta a acelor trasaturi care sunt comune numeroaselor fenomene concrete.
