Alungirea segmentara a membrului superior
si a membrului inferior
Inca de la sfarsitul secolului trecut au fost propuse numeroase tehnici de alungire a membrelor, dar nici una dintre acestea nu a putut rezolva cu succes problemele complexe asociate cu alungirea segmentara a membrelor. Optimizarea conditiilor biologice si mecanice necesare pentru a asigura un rezultat bun necesita respectarea urmatoarelor conditii: (1) trauma chirurgicala minima, atat asupra tesuturilor moi cat si asupra osului; (2) prezervarea tesuturilor osteoformatoare si a irigatiei acestora; (3) fixarea rigida a fagmentelor osteotomizate; (4) rata si ritm adecvate de tractiune; (5) pastrarea functiei locomotorii a membrului, in timpul procesului de alungire.
Dispozitivele de fixare externa cu cabluri transfixiante sau cu tije inserate in vecinatatea situs‑ului de osteotomie pot genera traumatisme ale tegumentului si ale tesuturilor moi. Acestea au drept rezultat durere, vasospasm reflex si osteogeneza intarziata. In plus, inserarea de tije cu diametru mare intr-un os poate distruge maduva osoasa si artera aferenta.
Cercetarile din ultimele 4 decenii de la Centrul Unional Kurgan pentru Traumatologie Restaurativa si Ortopedie au confirmat importanta factorilor mentionati mai sus. De asemenea, au fost descoperite cateva principii biologice care formeaza baza tehnicilor noastre pentru alungirea oaselor membrelor.
Tesuturile vii supuse unei tractiuni continue devin metabolic active atat d.p.d.v. al biosintezei cat si din cel al proliferarii celulare, conform legii tensiunii de stres. Aplicarea corecta a acestui principiu, impreuna cu tehnici chirurgicale ce limiteaza traumele tisulare si osoase, ne‑au permis dezvoltarea tehnicilor de alungire a tuturor segmentelor membrelor superioare si inferioare, cu corectarea concomitenta a deformarilor preexistente, intr‑o procedura ce dureaza un timp limitat. Acest lucru ne permite cresterea taliei nanicilor si a altor persoane ce doresc sa devina mai inalte. Am realizat dispozitive de alungire automate, care alungesc membrele conform unui program prestabilit.
In general, fiecare segment al unui membru este alungit la doua nivele, folosind fie tehnica epifiziolizei cu tractiune, fie metoda corticotomie/osteoclazie (fig. 6.1). Corticotomia se realizeaza prin sectionarea corticalei pe 2/3 in jurul osului (fig. 6.2); apoi, osteotomia este completata de osteoclazie, prin contra‑rotatia inelelor fixate pe fragmentele osoase, de oricare parte a zonei de corticotomie. Osteoclazia cu contra‑rotatie intre inelele superior si mijlociu trebuie urmata de stabilizarea celor doua inele adiacente, cu tije de fixare; apoi, o corticotomie/osteoclazie se va face intre inelele mijlociu si inferior, intr-o maniera identica.
Alungirea membrelor la adulti poate fi realizata non‑chirurgical, dupa osteoclazia de flexie inchisa sau dupa osteoclazia de torsiune (fig. 6.4), cu pastrarea arterei aferente si a circulatiei medulare (fig. 6.4).
Alungirea simultana a doua, trei sau mai multe segmente ale membrelor reduce substantial durata tratamentului, cu un factor cuprins intre 4 si 8.
Acelasi principiu tensiunii de stres aplicat in ortopedie permite ingrosarea si alungirea simultana a unui os (fig. 6.5). Un bont tibial dupa o amputatie poate fi alungit si chiar modificat, daca se doreste acest lucru, permitand pacientului sa renunte la utilizarea protezei si a incaltamintei ortopedice. Legea care guverneaza relatia dintre aportul sangvin si forta de incarcare ne permite sa controlam atat procesul reparator cat si pe cel de formare, in timpul alungirii membrului si a corectarii deformarilor.
Am dezvoltat tehnici chirurgicale in scopul de a modifica forta de incarcare pe o articulatie, concomitent cu alungirea unui membru, pentru a stimula procesele reparatorii si de remodelare in tesuturile intra‑articulare. Aceste tehnici permit tratarea coxartrozei la pacienti de orice varsta, de la copii la batrani.
