CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECTIE AL DREPTURILOR OMULUI mul beneficiaza de drepturi inerente fiintelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a nascut, locuieste, munceste sau traieste, indiferent de nationalitate, rasa, sex, credinte religioase si filozofice, stare materiala, fiindca acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertatii, dreptatii, securitatii si pacii in lume. Institutia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar si indelungat proces de cristalizare, se infatiseaza in prezent ca o institutie deosebit de complexa, ce tine atat de ordinea juridica, interna, cat si cea internationala. Reflectand un anumit standard castigat de protectia internationala a drepturilor si libertatilot ce apartin oricaror fiinte umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si de a promova aceste drepturi, ale intregii comunitati internationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in fiecare tara, intervenind in acele situatii in care drepturile omului ar fi incalcate intr-un anumit stat. Cuprinzand principii, mecanisme,proceduri ce tin de ordinea juridical interna, dar si de cea internationala, institutia drepturilor omului prezinta un caracter bivalent, fiind in acelasi timp o institutie de drept intern, integrata normelor constitutionale, dar si o institutie de drept international, configurand trasaturile unui principiu juridic aplicabil in relatiile dintre state. Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoastere de netagaduit a complexitatii si originalitatii acestei institutii juridice, dar si a faptului ca fara aceste drepturi nu se poate infaptui o societate democratica – conditie fireasca a afirmarii demnitatii fiecarui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborarii natiunilor. Nefiind numai o problema interna a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, a carei respectare si aplicare demonstreaza capacitatea de intelegere si cooperare a tuturor statelor si popoarelor ca in prag de nou secol si mileniu, sa practice acele masuri si actiuni care favorizeaza democratia, libertatea, intelegerea, cooperarea multiforma, toleranta si prietenia intre toate natiunile si statele, grupurile entice si religioase in scopul salvagardarii pacii si securitatii in lume. Societatea umana contemporana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala a ei este ignorata sau nesocotita, caci nesocotirea sau incalcarea acesteia este menita sa duca la intarzieri, disfunctionalitati sau chiar convulsii in cadrul societatii. De aceea, statele si organizatiile internationale create de ele, precum si organizatiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicarii efective a acestora. S-a instituit raspunderea internationala a statelor pentru incalcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internationale in aceasta privinta. Problema nerespectarii drepturilor omului nu este numai o problema nationala, interna a statelor, ci una internationala, mondiala, in a carei respectare este interesata intreaga comunitate internationala si in primul rand Organizatia Natiunilor Unite. Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislatia interna a statelor si printr-un control international eficace al Natiunilor Unite si al institutiilor specializate este de natura sa conduca la prevenirea incalcarilor si la corecta aplicare a legislatiei internationale care consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protectia sa sociala si politica impotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, impotriva tuturor discriminarilor si vexatiunilor. Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezinta cea mai mare valoare a umanitatii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale si institutionale, astfel ca persoana sa fie protejata si apara de efectele nocive ale razboaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestarile de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica. Dintotdeauna drepturile omului si libertatile fundamentale au reprezentat o tema psihologica, greu de ocolit si imposibil de evitat in dezbaterea publica. Explicatia consta in faptul ca nu exista om in aceasta lume, caruia sa ii fie indiferent, constient sau inconstient, modul prin care ii sunt ocrotite drepturile si libertatile. Faptul ca fiinta umana s-a nascut pentru a-si dezvolta eul si tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societatii si in acelasi timp si individului determina in acelasi timp libertatea lui personala. Pierderea acestei libertati duce la degradarea si uciderea relatiior de orice fel la care este supusa fiinta umana. Tema politica o constituie importanta cu care este pusa in discutie, de catre cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sanatoasa unde este asigurata libertatea publica iar dragostea de patrie, cea de libertate si virtutea politica, conduc, cetateanul trebuie sa participe la toate acestea cu raspundere, interes si prseverenta. Deasemenea, drepturile omului si libertatile personale deschid si o tema sociala, pentru ca defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi exista astazi. Trebuie subliniat ca indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie sa inteleaga ca dimensiunea acceptarii acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu conteaza , rasa, culoare, statutul social, este esentiala pentru reusita unei convietuiri perfecte . Respectarea efectiva a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea saraciei si accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umana cu posibilitatile ei contemporane trebuie sa-l asigure tuturor mebrilor sai pe baza cuceririi stiintei si tehnicii si a folosirii nationale a resurselor materiale si financiare, astfel incat fiecare individ sa fie interesat in progresul societatii si al sau personal. Aceasta implica un raport armonios intre om, stat si societate, o solidaritate reciproca acceptata in interes comun. Respectarea plenara a drepturilor omului, presupune egalitatea intre barbati si femei, o deplina egalitate intre sexe astfel incat societatea sa beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-si exprima o vointa politica si de a participa in mod constient la luarea deciziilor adecvate in interesul comunitatii. 1.1 Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului data cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetateanului. Traditia declaratiilor insa n-a disparut, pastrandu-se in activitatea unor ligi si asociatii create in epoca moderna si contemporana. Influenta doctrinelor si declaratiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimtit puternic in gandirea politica si juridica a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentand sistemul constitutional al multor state. Ideea drepturilor omului se transforma in prima jumatate a secolului al XIX-lea in principalele si cele mai vehiculate idei politice si juridice, fiind rezultatul firesc al afirmarii si dezvoltarii societatii capitaliste. Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc. Ideea ca exista anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor intr-o legislatie sau alta este justificata de dezvoltatea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789, scotand in evidenta aspectele comune ale vietii sociale si de stat din diferitele tari, ca si independenta lor intr-o serie de nevoi importante. Intreaga literatura politica si juridica demonstreaza ca miscarile progresiste se situeaza tot mai pregnant pe pozitia apararii drepturilor omului. Secole de-a randul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul international. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea se inmultesc cazurile, cand pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constitutional. Formele juridice si de cuprindere a drepturilor omului pe plan international, initial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemational public. In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin conventii si hotarari luate in comun acord de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se inscriu Conventrile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru imbunatatirea soartei soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, asistam la o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi egale cu natiunea dominanta, impunand recunoasterea si ocrotirea minoritatilor nationale prin o serie de tratate intemationale incheiate in perioada 1919-1920. 1.1.1 ðDrepturile Omului in lumea Contemporana Liga Natiunilor privind drepturile omului upa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrandu-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. In acasta perioada s-a infiinsat o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului. Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un numar insemnat de tari europene pun bazele unei noi organizari constitutionale, in care si reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare. Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a Romaniei, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale. Desi normele stabilite n-au fost intotdeauna consecvente, totusi ele au reusit ca, pe langa accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor generale. De exemplu, in Cehoslovacia, in scopul dezvoltarii principiului dreptului de limba, o lege speciala, votata la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, in functie de compozitia nationala a diverselor unitati administrative. Avand in vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limba si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult imbratisat si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificandu-se si aspectele principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontati puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa inscrie dispozitii in acelasi sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minontatilor nationale a fost incredintata Ligii Natiunilor. Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor contineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, insa, exceptand protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobandit o dimensiune Juridica internationala. -au intreprins ample cercetari de sistematizare a problemelor dreptunlor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptata „Declaratia internationala a drepturilor omului ” avand la baza proiectul elaborat de Institutul de drept international. In primul articol al Declaratiei se arata ca „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecanu individ dreptul egal la viata, libertate si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau tuturora fara deosebire de nationalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui individ dreptul de a exercita liber, atat in public, cat si privat, orice credinta sau religie a carei practicare nu va fi incompatibila cu ordinea publica sau cu bunele moravuri"(art 2) Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea razboi mondial a dezvaluit adevarul ca razboiul nu ar fi avut loc daca toate tarile ar fi respectat drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducatoare din unele tari participante la coalitia antihitlerista s-au preocupat de ideea consfintirii pe plan international a unor principii de drept privind drepturile omului, "restaurarii libertatilor individuale clasice". Declaratia Natiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, mentioneaza ca "victoria completa asupra dusmanilor este necesara in vederea apararii vietii, libertatii, independentei si libertatii religioase ca si pentru mentinerea drepturilor omului si justitiei, atat in tarile proprii, cat si in alte tari". Pe masura ce ororile dictaturilor fasciste au luat proportii mai mari, fortele democratice convoaca, in 1944, o coferinta la Philadelphia, la care au participat 41 de tari, adoptand o "Declaratie", proclamand, printre altele, ca nu poate exista pace durabila fara dreptate sociala, fara ca oamenii, indiferent de rasa, credinta si sex, sa poata duce mai departe progresul lor material si dezvoltarea lor spirituala in libertate, demnitate, siguranta economica si sanse egale. Pe linia consacrarii politice si legale a drepturilor omului o importanta deosebita are "Expunerea drepturilor esentiale ale omului", elaborata de un Comitet de Consiliu si adoptata, in februarie 1944, in Statele Unite. 1.2 Analiza principalelor documente internationale care garanteaza drepturile omului 1.2.1 ðActul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa 1975 ezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfasurat in principal in trei faze, Actul Final dc la Helsinki reprezinta un document de o mare complexitatce, care marcheaza o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european si mondial. „Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei conceptii unitare, vizand principiile care guverneaza relatiile statelor europene, edificarea increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniilc economiei, stiintei si tehnicii si mediului inconjurator, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii. Este de remarcat ca acest document marcheaza o recunoastere neechivoca a protectiei drepturilor omului ca un principiu fundamenlal al dreplului international. Aslfel, punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacra ca un principiu de sine statator „respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire, constiinta, religie sau de convingere . Printre alte obligatii inscrise in sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova si incuraja respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv de toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Se precizeaza ca in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu tratatele si conventiile internationale incheiate in acest domeniu. Trebuie subliniat si faptul ca principiul respectarii drepturilor omului este consacrat de „Declaratia privind principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante impreuna cu alte principii dc o importanta majora ale relatiilor dintre state, precum egalilatea suverana, respectarea drepturilor inerente suveranitatii, nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala a statelor, reglementarea pasnica a diferendelor, neamestecul in treburile interne s.a. Urmeaza, asa dar, a se intelege ca principiul respectarii drepturilor omului reprezinta - in conceptia statelor participante - o importanta norma de comportament international ce trebuie interpretata si aplicata intr-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamenlale. Prin urmare, principiile suveranitatii, neamestecului etc, nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot asa dupa cum nerespectarea drepturilor omului nu poate sa duca in final la contestarea suveranitatii statelor si a celorlalte principii fundamentale. In legatura cu caracterul „Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” si anume ca Actul Final nu a fost inregistrat ca un document al Organizatiei Natiunilor Unite, s-a emis parerea ca el ar reprezenta numai un document cu valoare politica morala, specifica comunicatelor si altor documente comune publicate la terminarea unor conferinte internationale. Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnaturile depuse de sefii celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament in termenii categorici, a carui forta nu poate fi contestata. Dealtfel, in insusi textul „Actului Final”, sefii statelor participante declara ca au adoptat documentul „in mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioara a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca si valoarea universala a principiilor proclamate in 1975, demonstreaza paternitatea ideilor inscrise in acest document, concordanta lor deplina cu marile principii ale dreptului international contemporan. cest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferinte a statelor participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfasurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – in perioada 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989. Reafirmand atasamentul fara de principiilc inscrise in Actul Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pilda, colaborarea stalelor in lupla impotriva terorismului, stabilind totodata masuri concrete de natura a garanta libertatea religioasa, dreptul indivizilor de a actiona pentru traducerea in viata a libertatilor fundamentale. O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu prevederile inscrisc la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se angajeaza sa respecte „dreptul cetatenilor lor de a contribui activ, individual, sau in asociere cu altii, la promovarea si protejarea drepturilor omului si a libertatiilor fundamentale", text ce a constituit baza juridica a recunoasterii drepturilor dizidentilor si asociatiilor pentru respectarea drepturilor omului in tarile Europei de rasarit. O prevedere relevanta este si cea inscrisa la pct. 21, care reconfirma ideea ca eventualele „restrictii" de la garantarea drepturilor civile si politice au „un caracter de exceptie", statele participante angajandu-se „sa nu abuzeze de aceste restrictii si ca ele sa nu se aplice arbitrar, ci de o maniera care sa mentina exercitarea efectiva a acestor drepturi". Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de cresterea increderii, securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniul stiintei, culturii, economiei, transporturilor, turismului, tehnologiei si mediului inconjurator, in domeniul umanitar, inclusiv problemele emigratiei si reunificarii familiilor s.a. La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei a facut cunoscut faptul ca tara noastra si-a retras „rezervele si declaratiilc interpretative" ce fusesera formulate din ordinul vechiului regim la 15 ianuaric 1989, in lcgatura cu prevederile Documentului Final de la Viena, confirmind acceptarea acestui document international in totalitatea sa si exprimand vointa Romaniei de a actiona pentru traducerea lui in viata integral si cu deplina buna credinta. riginalul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, redactat in germana, engleza, spaniola, franceza, italiana si rusa a fost remis Guvernului Republicii Franceze, care il va pastra in arhivele sale. Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii Franceze o copie ca forma a Cartei de la Paris. Textul Cartei de la Paris a fost publicat de fiecare stat participant, care l-a difuzat si l-a face cunoscut cat mai larg posibil. Guvernul Republican Francez transmite Secretarului gcneral al Natiunilor Unite textul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, care nu este supus inregistrarii in temeiul articolului 102 din Carta Natunilor Unite, pentru difuzarea sa catre toti membrii Organizatiei ca document oficial al O.N.U. Guvernul Republicii Franceze transmite textul Cartei dc la Paris celorlalte organizatii internationale mentionate in text. Document de o considerabila importanta politica si juridica, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborarii europene in contextul schimbarii raporturilor de forte, prabusirii sistemelor totalitare in Europa de rasarit si trecerii la economia de piata. El efectueaza, totodata, o substantiala analiza a problemelor Europei, indicand cai si directii in care trcbuie actionat pentru a face posibil triumful marilor valori europene si in primul rind a principiului respectarii drepturilor omului. 1. Este demn de semnalat faptul ca acest document enunta de la bun inceput cadrul fundamental schimbat al desfasuarii actuale a raporturilor dintre statele europene. In aceasta ordine de idei este semnificativa constatarea ca „era de confruntare si divizare a Europei a luat sfarsit. Noi declaram ca relatile noastre se vor intemeia de acum inainte pe respect si cooperare”. 2. Carta de la paris pentru o noua Europa ierarhizata in mod nou problemele colaborarii europene. Astfel, desi se reafirma valoarea tuturor celor zece principii ale Actului final de la Helsinki, problematica drepturilor omului — in trecut „cosul trei" — trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunta sunt: drepturile omului, democratia si statul de drept, libertatea economica si responsabilitatea, relatiile de prietenie intre statele participante, securitatea europeana, unitatea, legatura dintre procesul european si procesele mondiale. In cadrul directiilor si reorientarilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umana a relatiilor dintre state, urmand apoi sccuritatea, cooperarea economica, problemele mediului inconjurator, cultura, problemele muncitorilor imigranti, problemele Mediteranei, organizatiile neguvernamentale etc. 3. Modul in care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuante noi, semnificative pentru cunoasterea orientarii actuale a procesului european. Asa, de pilda, problemele drepturilor omului apar, de aceasta data, strans corelate de ideea democratiei pluraliste si de statul de drept. Se afirma ca libertatea si pluralismul politic sunt elemente necesare in realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piata pentru o crestere economica sustinuta, prosperitate si justitie sociala. 4. In Carta dc la Paris apar preocupari noi pentru minoriatile nationale. Se afirma ca „identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a minoritatilor nationale va fi protejata iar persoanele apartinand acestor minoritati au dreptul de a exprima liber, prezerva si dezvolta aceasta identitate, fara nici o discriminare si in conditiile unei depline egalitati in fata legii". In capitolul privind orientarile
viitoare ale procesului C.S.C.E. este inscrisa si formularea
ca „problemele referitoare la minoritatile nationale pot
fi solutionate in mod satisfacator numai intr-un cadru politic
democratic". Dupa parerea noastra, toate aceste precizari
noi trebuie raportate la consideratiile generale ale Cartei
de la Paris, care reafirma ideea ca „toate principiilc
(procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplica in mod egal si
fara rezerva, fiecare dintre ele fiind interpretat tinand seama
de celelalte". Este clar, prin urmare, ca noile formulari
cu privire la drepturile minoritatilor nu pot fi interpretate
in nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile
dreptului international, inclusiv suveranitatea, neamestecul,
respectul integritatii teritoriale, iar respectul identitatii
minoritatilor va trcbui realizat tocmai tinand seama de aceste
principii nu nesocotindu-le. 5. Carta de la Paris stabilcstc o serie de mecanisme noi de natura a asigura institutionalitatea si continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc urmatoarele noi organisme: a) Consiliul ministrilor afacerilor externe, care se va intalni cel putin o data pe an si care va reprezenta forumul central al consultarilor politice in cadrul C.S.C.E.; b) un Comitet al inaltilor functionari care va pregati reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente si va putea lua decizii corespunzatoare; c) un Secretariat al statelor participante, avand sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultarile intre statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.; d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor sa evalueze situatia si sa adopte masuri pentru continuarea procesului C.S.C.E.; e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, avand sarcina sa ajute statele sa previna riscurile de conflict; f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varsovia, avand misiunea de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante; g) Adunarea parlamentara C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate tarile participante. 6. Document de incontestabila importanta pentru redefinirea sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris trateaza totusi in mod inegal anumite probleme. Asa, de pilda, desi se reafirma ca „succesul tranzitiei la economia de piata de catre tari care fac eforturi in aceasta directie este important si in interesul tuturor", nu se intalnesc precizari in legatura cu modul in care fostele state „socialiste vor putea fi ajutate ca sa-si refaca economia. De altfcl, intregul capitol al relatiilor economice este redactat intr-o forma generala. Documentul vorbeste despre „continuarea sprijinului, acordat tarilor democratice in tranzitia spre economia de piata", insa prevederile concrete sunt foarte putine. Problema muncitorilor imigranti este numai enuntata, fara a se preconiza nici un fel de masuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei minoritatilor nationale i se acorda o importanta considerabila, prevazandu-sc, in detaliu, obiectivele reuniunii de experti pe aceasta tema ce a avut loc intre 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne intrebam daca aceasta problema avea intr-adevar o prioritate atat de mare fata de convulsiile sociale din tarile Europei de rasarit si fata de cerintele de a se gasi rezolvari problemei remedierii economiei acestor state, tinerii „in frau a somajului si solutionarii unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmari incontrolabile. storia Declaratiei din 1789 este importanta pentru a intelege atat textul insusi, valoarea sa simbolica, si mai ales evolutia sa in mod cronologic, Declaratia corespunde proclamarii drepturilor omului, intr-o larga masura, nasterea lor simultana, in S.U.A. si Franta, explica importanta si evolutia drepturilor omului in raport cu Declaratia, astazi, ea reprezentand, o garantie a acestor drepturi. 1.2.4.1 Continutul Declaratiei. Declaratia presupune de fapt, doua categorii de articole de natura diferita: principiile organizarii politice si recunoasterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizarii politice, Declaratia include mai intai o filozofie a asocierii politice care este exprimata in articolul doi astfel: "scopul tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune". Finalitatea societatii, din aceasta perspectiva, vedem ca o constituie individul si nu constrangerea sociala in sine. Declaratia prevede in special dreptul cetatenilor de a participa in sfera afacerilor publice pentru ca, dincolo de calitatea umana, individului i se recunoaste si calitatea de cetatean. Aceste doua calitati sunt legate intre ele. Gratie calitatii sale de cetatean, omul isi apara drepturile sale individuale. Acest fapt de bazeaza pe doua traditii: mostenirea antica, pentru care libertatea este legata de statutul de cetatean (a fi liber inseamna a fi cetateanul unei cetati libere) si libertatea se caracterizeaza prin participarea la viata politica si prin supunerea fata de lege (cel ce nu i se supune nu poate revendica nici un drept vizavi de cetate). Calitatea umana se bazeaza pe drepturile naturale, inalienabile si sacre. Cetateanul le fixeaza si le reglementeaza prin intermediul legii "ca expresie a vointei generale". Nasterea lor este legata de participarea la viata cetatii, iar aceasta presupune egalitatea tuturor. Constatam ca indivizii trebuie sa contribuie, in masura facultatilor lor, la apararea fortei publice si dependenta acesteia fata de administratie. Declaratia aduce cu ea o revolutie juridica. De aici inainte, suveranitatea monarhica este inlocuita cu suveranitatea nationala. "Principiile intregii suveranitati rezida in mod esential in existenta natiunii. Nici o stare sociala, nici un individ nu poate sa-si exercite autoritatea care nu emana de la natiune". Potrivit acestui principiu, in timp, Franta a putut deveni o democratie reprezentativa, pentru ca afirmarea principiului egalitatii implica, in mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democratiilor. Constitutia de la 1789 va utiliza principiul suveranitatii nationale, pentru a pune in miscare cetatenii apti sa exprime vointa natiunii. Sufragiul universal, proclamat in 1793, va deveni realitate pentru barbati in Franta in 1848 si in 1944 pentru femei. In constitutia franceza din 1958, notiunea de suveranitate nationala si de suveranitate populara sunt confundate, pentru ca democratia franceza ramane in mod esential reprezentativa fiind limitata la institutii democratice semidirecte. In 1787 americanii au retinut principiul separarii puterilor in stat. Interpretarea lui se regaseste in constitutia lor, in modelul regimului politic prezidential care presupune o separare rigida intre puterea executiva si cea legislativa. Fiecare dispune de o larga competenta, in propriul domeniu, dar exista putine mijloace de colaborare (presedintele nu poate dizolva Congresul si Congresul nu poate forma Guvernul). Curtea Suprema are o mare independenta fiind arbitru intre "Cei Doi ". 1.2.4.2 Recunoasterea drepturilor naturale in proclamarea Declaratiei In preambulul Declaratiei se afirma ca "oamenii se nasc liberi si egali in drepturi" (art. 1) si ca "tinta tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune" (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde intr-adevar unui principiu de drept, pentru ca aceasta stipulatie nu figureaza in mod explicit in cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici impotriva lui. Libertatea este definita in art.4. Ea consta in puterea de a face orice fara, insa ,a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii "a leza" si "pe altul". Doua consecinte particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasa (art. 10) si la problematica liberei comunicari a ideilor (art.l 1) sub controlul legislatorului. Siguranta este in mod extrem legata de libertate, atunci cand libertatea este rezultatul unei deliberari arbitrare (subiective). Dreptul la proprietate este precizat in articolul 2 la nivelul drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului; in art. 17 el este consfintit ca fiind "un drept inviolabil si sacru”. Aceasta conceptie, raspunzand codului civil, este conforma unei utilizari din secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era inca similar cu dreptul primului nascut. Constatam ca dreptul de proprietate este singurul drept care are caracter privat in cazul necesitatii publice ”cu conditia existentei unei demnitati prealabile recunoscute". 1.2.4.3 Originalitatea declaratiei. Declaratia este scopul si programul Revolutiei, nereprezentand un termen conflictual fata de vechiul regim, ci reprezinta un eveniment al evolutiei intregii lumi. Astfel, nu putem sustine faptul ca Declaratia e rezultatul unei revelatii divine si nici opera unui geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui ansamblu politic compus din oameni foarte diferiti. Din aceasta perspectiva, ea a fost supusa unor curente contrare si diverse. Cu toate acestea, a aparut si apare ca o opera colectiva, avand o consonanta juridica, si datorita eterogenitatii ei, a avut si are o deschidere universala; chiar si astazi, pentru multe state, principiile ei reprezinta inca un deziderat. 1.2.4.4 Declaratia ca opera colectiva cu consonanta juridica Adunarea generala franceza din 1789, dupa ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, a fost constituita din 1200 de membri reprezentanti ai clerului, nobilimii si multi functionari de stat. Ultimii erau avocati cu o solida formatie juridica; putini dintre ei aveau varsta de 45 de ani si cei mai multi intre 45-49. Acestia reprezinta, apriori, oameni ponderati, care nu puteau fi banuiti de o aversiune particulara fata de vechiul regim, si nici luati de curentul noilor exagerari. Ei au putut sa dezbata si sa decida aceasta declaratie in mod echilibrat si obiectiv. Problema reala care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o majoritate, in conditiile unei situatii fara precedent. In mod traditional, majoritatea nu e foarte sensibila la forta de convingere a unui foarte bun orator, oricare ar fi implicatiile discursului sau in plan moral si juridic. Problema care a aparut a fost urmatoarea: vocabularul Declaratiei reprezinta "vocabularul sau spiritul secolului"? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o forma sau alta la libertate, natura, contract social, ratiune, fericire, proprietate, egalitate si initiativa. Aceasta constatare are o ratiune obiectiva, pentru ca nu se poate face o ruptura totala intre drepturile naturale ale omului si termenii juridici in care a fost redactata Declaratia. 1.2.4.5 Declaratia ca opera eterogena cu vocatie universala. Declaratia din 1789 este o opera eterogena, cu toate ca unitatea vocabularului si a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne apare ca fiind rezultatul gandirii unui grup restrans de oameni ca proiect al unei minoritati, insa, ea judeca drept toate categoriile sociale existente in Franta acelor timpuri (cele patru stari sociale). Vedem ca ea este opera unei minoritati disciplinate, ce face un proiect social pe care il impune unei majoritati, tinand seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a facut posibil consensul dintre minoritate si majoritate, si astfel Declaratia a fost recunoscuta si de catre adversarii sai. Declaratia devine astfel opera universala pentru ca ochii intregii lumi erau atintiti asupra ei. Ea este in mod incontestabil o opera universala ce a facut posibila si Declaratia americana. Aceasta calitate a puterii ei de atractie se explica prin faptul ca Franta era atunci prima putere Politica occidentala. Revolutia franceza a avut ecouri asupra intregii Europe, limba franceza era inteleasa atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceza punea accent pe cunoasterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un fapt latent, neavand radacini in crestinism, si pe un model politic nemaiintalnit pana atunci ce parea sa rezolve toate problemele. 1.2.4.6 Declaratia si evolutia drepturilor omului Pentru a urmari evolutia ce s-a produs dupa 1789, trebuie sa plecam de la drepturile proclamate atunci. Denuntate ca drepturi egoiste chiar de catre democratiile liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Daca adunarea nationala constituanta le-a proclamat ca fiind naturale si universale, isi face loc intrebarea daca ele au produs o anumita civilizatie intr-un anumit context istoric. Drepturile naturale isi au origine in Grecia antica si in gandirea crestina; au fost recunoscute si declarate Fiintei Supreme, ca drepturi ale omului si cetateanului. Prin ele, individul autonom si liber este scopul suprem al organizarii sociale si a statului. Produse de o anumita situatie, intr-un anumit context istoric (situatia societatii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic rational, aratand prin ce se despart de "abuzurile vechiului regim", unde privilegiile apartineau numai nobililor. Foarte repede s-a inceput sa se urmareasca inserarea garantiilor acestor drepturi in Constitutie si legi. Din ratiuni diverse Declaratia a fost revizuita in anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completata in Preambulurile constitutiilor franceze din 1946 si 1958, unde sunt reafirmate si recunoscute in mod solemn drepturile si libertatile omului si cetateanului. Astazi Conventia Europeana a Drepturilor Omului, plecand de la Declaratia din 1789 a dezvoltat urmatoarele idei: a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonandu-se ideea omului izolat si abstract in favoarea ideii omului concret ce se afla intr-o anumita situatie; b) Drepturile economice si in special dreptul proprietatii sunt analizate din perspectiva unei anumite finalitati sociale. Astfel Constitutia germana din 1949 in art. 14-2 spune: "Proprietatea obliga. Folosirea ei trebuie sa contribuie in acelasi timp si la binele public". c) Dreptul de asociere a aparut dupa cel individual. Astazi statele recunosc si garanteaza dreptul de asociere al indivizilor unde ei isj pot exercita liber competentele individuale. d) Dreptul de a participa la viata publica fara nici un fel de discriminari. Astazi aceste drepturi au devenit clasice. Caracterul teoretic si abstract al Declaratiei din 1789 a fost adesea cel care a facut ca ea sa fie considerata uneori ca avand doar o valoare filozofica - metafizica, fara implicatii juridice, pentru ca nu continea garantiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorita evolutiei politice din anul 1973. Realitatea juridica a Declaratiei a inceput sa devina efectiva in Constitutia din 1852 dar si atunci se gasea intr-o forma ambigua. Abia dupa 100 de ani, in 1958, Republica a patra franceza a garantat juridic, fara echivoc, suprematia Declaratiei. Este vorba de o controversa clasica intre juristi. Ea poate fi formulata sub forma de intrebare: poate un individ sa solicite, sa beneficieze de una din dispozitiile cuprinse in Declaratie sau, daca ea este cunoscuta necorespunzator, sa obtina o reparatie in fata unui judecator? Daca da, atunci Declaratia are forta juridica. Raspunsurile doctrinare la aceasta intrebare sunt doua. Astfel, pentru unii, Declaratia deoarece nu este inclusa in constitutie, nu formuleaza reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunta principii care trebuie sa inspire legiuitorul sau judecatorul, dar ea nu le impune aceastuia. In aceste conditii ea are doar o valoare morala, fiind expresia dreptului natural si nu a celui pozitiv. Mai mult, ea reprezinta scopuri care trebuiesc atinse de guvernanti, dar nimic in plus. Aceasta conceptie, care face distinctie intre declaratia drepturilor si garantarea lor, a fost impartasita mai ales de majoritatea revolutionarilor francezi. Pozitivistii, au aparat acest punct de vedere considerand ca Declaratia nu face decat sa enunte drepturile constitutiei propriu-zise, acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri adecvate. Pentru altii, dimpotriva (cum ar fi Dubuit si mai recent Rene Capitant), trebuie sa se acorde Declaratiei cel putin forta juridica, a legii obisnuite, daca nu cea a legii constitutionale. Daca ea nu are valoare juridica, atunci nu este decat o solemnitate inutila. Unii autori contemporani apara chiar, in cazuri precise, teza valorii constitutionale a preambulului si invita judecatorul, mai ales in materie de control a constitutionalitatii legilor, sa faca respectate principiile care sunt incluse aici. Fata de aceasta diversitate de opinii, ce releva practica statelor? Fiecarui stat ii revine sa isi fixeze politica asupra acestei chestiuni. Se pot distinge cel putin doua ipoteze: 1.S-a ajuns ca enuntarea drepturilor fundamentale sa fie inclusa in Constitutie, iar anumite principii proclamate in preambul sa fie reluate in chiar textul Constitutiei. Aceste principii devenite formal reguli constitutionale sunt deci obligatorii si se impun judecatorului in masura in care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat. 2.Daca drepturile nu figureaza decat in preambul, pare normal, in orice caz realist, a recunoaste foita juridica a celor care sunt exprimate in maniera precisa si sunt susceptibile sa fie aplicabile imediat. Cele care nu apar decat ca deziderate vagi scapa evident acestui tratament. Aici se manifesta variatii la nivel de state. 1.2.4.8 Tendinte contemporane in materie de Declaratie a drepturilor Daca se raporteaza la texte fara a uita separatia dintre teorie si practica, care este adesea prea flagranta in domeniul protectiei drepturilor omului, se pot releva trei tendinte: Cresterea drepturilor si libertatilor proclamate este insotita de indatoriri numeroase si, mai ales, de limite in exercitarea acestor drepturi formulate in termeni vagi si deci susceptibile de interpretare extensiva (interes general, morala publica, perenitatea statului). De altfel, libertatile colective fac casa buna cu libertatile individuale, dar acest fapt provoaca adesea controverse. Unii ar dori sa treaca drepturile poporului (cu continut cel putin incert) inaintea drepturilor individului. Daca se are in vedere conceptia originara a drepturilor omului (drepturile individului au fost dirijate in primul rand ca bariera de protectie contra actiunii tentaculare a puterii), atunci se poate constata la ce evolutie s-a ajuns, in ce priveste aceasta chestiune, in decursul a doua secole de la aparitia Declaratiei. Se mai poate discuta si despre semnificatia liberala a anumitor declaratii, unde accentuarea indatoririlor si a exceptiilor se situeaza deasupra drepturilor. Tendinta de a recunoaste o oarecare forta juridica a Declaratiei drepturilor, prin prezenta catorva dintre acestea in continutul unor Constitutii recente. Este vorba de o preocupare realista, care da judecatorului o putere de apreciere importanta ce nu poate fi acceptata intotdeauna fara iritare de catre puterea executiva, in ciuda Principiului separatiei puterilor. Oricum, aceasta orientare instituie un progres incontestabil si contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului si cetateanului. In fine, tehnica garantarii drepturilor pare ca se suprapune progresiv peste cea a Declaratiilor, constitutionalizand lista drepturilor fundamentale, adica incorporandu-le in articolele constitutiilor, conferindu-le, astfel, o forta juridica, imediata. Aceasta presupune existenta unui control juridic si o redactare fara ambiguitati; in aceasta privinta constituanta isi ia adesea precautii suplimentare pentru asigurarea eficacitatii. Tehnica nu este noua, ea a fost folosita in S.U.A. in 1791 in primele zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde sa se generalizeze. Se poate aprecia ca in ansamblu, exista un incontestabil progres juridic, ramane, insa, doar problema aplicarii efective a acestor garantii. Trebuie sa se recunoasca ca daca lista drepturilor omului este astazi, in lume, mai mult sau mai putin uniforma si stereotipa, punerea ei in aplicare, adica respectarea acestor drepturi si libertati fundamentale, variaza mult, depinzand de tipurile de civilizatie, de ideologii, de rivalitati de interese etc. Acest document de referinta in gandirea mondiala privind Drepturile omului a valorificat toate contributiile anterioare in domeniu, aducand totodata, contributii noi la elaborarea Conceptului privind Drepturile omului. Nici una din lucrarile de referinta din acest domeniu n-au putut evita aceasta Declaratie, care va ramane - si in viitor -una din principalele surse de inspiratie pentru orice analiza serioasa asupra Drepturilor omului si Libertatilor publice. Declaratia abordeaza statutul fiintei umane din perspectiva drepturilor sale naturale inalienabile - dreptul la viata, la existenta, la sanatate, la securitate, si drepturilor cetatenesti, in sensul relatiei fiintei umane cu Cetatea. Se stie ca „cetatean" provine de la latinescul „civitas", locuitorul unui oras, unei Cetati, deci a unei comunitati care se conduce dupa anumite reguli convenite de comun acord. Intr-o tara, fiecare om actioneaza ca cetatean, in sensul ca „isi asuma acel statut convenit de comunitate , avand drepturi si obligatii publice, care sunt corelate cu drepturile si obligatiile publice ale celorlalti. Un cetatean francez - ca, de altfel, fiecare cetatean, in general, - era si este considerat si astazi a avea facultatea „de a-si subordona faptele si actele proprii, legilor si randuielilor comune”. Aceasta facultate a fiecaruia dintre noi presupune „supunerea constienta a individului ideii si conceptului de patrie”, in sensul de comunitate nationala. In anii Revolutiei Franceze s-a afirmat cu putere ideea ca „a muri pentru Patrie este soarta cea mai frumoasa, cea mai vrednica de pizmuire”. Raportul individului cu patria sa implica, deci, indatorirea „de a o apara, de a-i garanta dezvoltarea si afirmarea. Asadar, chiar din titlul Declaratiei se precizeaza ca fiecare dintre noi are si calitatea de cetatean, fiind „apartinatori ai unei patrii anume", locuind pe „un anumit teritoriu", supus acelorasi legi, ceea ce - in optica parintilor Revolutiei - inseamna ca „fac parte din aceeasi natiune”, Romain Rolland preciza ca „patria sunt eu, esti tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visam, tot ceea ce va fi cand nu vom mai fi noi". Subliniind legatura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arata ca „de indata ce nu mai are patrie, omul inceteaza de a mai fi”, el staruia asupra „legaturii omului cu patria sa, ca cetatean al ei" - idee progresista, cu o semnificatie deosebita in procesul declansarii Revolutiei si afirmarii natiunii moderne. François-Marie Arouet Voltaire arata ca „este intristator ca adeseori, pentu a fi bun patriot, unii isi inchipuie ca trebuie sa fie inamicii restului omenirii". Voltaire suprinde in aceasta judecata „raportul individului cu patria sa si cu restul lumii", atragand atentia asupra faptului ca „in calitatea sa de cetatean al unei tari, omul nu se opune celorlalti oameni". Legatura sa cu patria careia ii apartine nu exclude raporturile cu cetatenii altor tari, ci, dimpotriva, le implica, iar - in epoca moderna - aceste raporturi se dezvolta, se diversifica, se amplifica continuu. „Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice". Reprezentantii poporului francez - constituiti in Adunarea Nationala - au inscris in Preambulul „Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului" ca „nestiinta, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice si ale coruptiei guvernelor". Adunarea Nationala a Frantei stipula in Declaratie ca tocmai datorita gravelor consecinte ale „nesocotirii drepturilor omului" a hotarat „sa expna intr-o Declaratie solemna drepturile naturale, neinstrainabile si sfinte ale omului". Reprezentantii poporului francez au hotarat ca Declaratia sa fie „necontenit prezentata tuturor membrilor Corpului social", amintindu-le permanent acestora „drepturile si datoriile lor". In acest fel, actele puterii legiuitoare si a celei executive, „putand oricand sa fie comparate cu tinta oricarui asezamant politic" , sa fie mai respectate. Conceptia autorilor Declaratiei drepturilor omului si ale cetatea-nului includea „posibilitatile de control popular asupra actelor Guvernamantului". Un asemenea control, ca expresie a exercitarii libertatilor publice, implica: cunoasterea de catre fiecare cetatean a drepturilor si obligatiilor proprii, precum si a acelor drepturi si obligatii ce revin autoritatilor publice; evaluarea activitatii autoritatilor in respectarea, promovarea si aplicarea masurilor care sa asigure infaptuirea drepturilor fiecarui membru al Comunitatii. Numai pe o asemenea baza se poate compara activitatea puterilor statului cu scopurile lor programatice. Reprezentantii poporului francez urmareau - pe aceasta cale - sa ofere garantia ca „reclamatiile cetatenilor, intemeiate pe niste principii simple si netagaduite, sa tinda pururea la mentinerea Constitutiei si legilor obstesti". „Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi" Chiar din primul sau articol, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, adoptata de Adunarea Nationala a Frantei la 2 octombrie 1789, a consacrat acea formula celebra care avea sa fie preluata si comentata in toate documentele ulterioare referitoare la drepturile omului. Consacrand ca „oame-nii se nasc si raman liberi si egali in drepturi", Revolutia Franceza avea sa recunoasca tuturor fiintelor umane unul din cele mai importante drepturi, acela de a se naste si a trai „in libertate si egalitate". Dante Aligheri (1265 -1321) - unul din cei mai cunoscuti ganditori, filozofi si literati ai vremii sale - in cunoscutul sau Tratat de Biologie afirma ca „libertatea este facultatea ce o are individul de a se purta potrivit firii sale, sub inraurirea imprejurarilor din care purced din structura creierului sau §i din asezarea actuala a reziduurilor formate mai inainte, potrivit firii sale, sub inraurirea con-ditiilor exterioare... Exista, deci, o legatura organica intre libertatea interioara si libertatea exterioara a individului. Critica celor care sustineau ca „Declaratia Revolutiei Franceze exagera cand proclama ca omul este liber de la nastere" nu rezista unei analize atente, deoarece parintii Revolutiei nu vizau nemijlocit func-tiile organismului uman la nastere, capacitatea fatului, a noului nascut de a rationa, de a fi constient de faptele §i actele sale. Autorii Declaratiei proclamau un Principiu, cel al libertatii, inscris - alaturi de Egalitate si Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revolutii a francezilor. In acelasi articol - cu care debuteaza Declaratia - se stipuleaza ca „deosebirile sociale nu se pot intemeia decat pe folosinta obsteasca". Atat in timpul procesului revolutionar, cat si dupa aceea, „folosinta obsteasca" a primit conotatii diferite, toate, insa, au incercat „sa explice deosebirile sociale", care -dupa consolidarea Revolutiei in planul structurilor Puterii - departe de a se diminua, s-au accentuat continuu, pana la discre-pantele incredibile din zilele noastre. Asupra supoitului obstesc al deosebirilor aveau sa se exprime numeroase puncte de vedere. Unii analisti observau ca autorii Declaratiei „fusesera obligati sa recunoasca existenta deosebirilor sociale, care au existat si pana la Revolutie si dupa Revolutie". Toti au considerat ca „folosinta obsteasca era o explicatie mult prea generala a acestor deosebiri". In celelalte articole ale Declaratiei sunt stipulate acele cai si modalitati practice pentru conservarea si realizarea „drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului". Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranta si opunerea la asuprire. In Declaratie se stipuleaza ca „libertatea consta in putinta de a face tot ceea ce nu vatama altuia", precizandu-se ~ in acest fel - ca „practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini decat cele care asigura celorlalti membri ai societatii realizarea acelorasi drepturi". Georg Willhelm Friedrich Hegel arata ca atunci cand se sustine ca „libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine, dreptul si moralitatea. Avand in vedere importanta precizarii acestor limite, in Declaratie se consacra obligatia de a se determina numai prin lege „marginile libertatii", la con-fluenta libertatii unei persoane, cu libertatea altei persoane. Charles Louis de Secondat Montesquieu preciza ca „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel. Declaratia stipuleaza ca „legea nu are dreptul decat de a opri actiunile vatamatoare societatii", in felul acesta se consacra „limita in care poate actiona legea", respingandu-se „practica abuzurilor si faradelegilor condamnate de poporul rasculat al Frantei in 1789", precizand ca „tot ceea ce nu este oprit de lege nu se poate impiedica, si nimeni nu poate fi silit sa faca ceea ce legea nu porunceste". Principiu progresist pentru acele vremuri revolutionare, in care „faradelegea si arbitrariul luasera proportii revoltatoare". La o analiza ulte-rioara, mai atenta, s-a atras atentia asupra capcanelor pe care il implica. Astfel, s-a observat ca „aprecierea caracterului vatamator al actiunilor - fiind, de regula, o operatiune subiectiva, in puterea unor indivizi care dispun vremelnic de parghiiile de comanda ale unei natiuni - poate fi abuziva". Ceea.ce pentru „un grup de interese este considerat vatamator", pentru un alt grup de interese „poate fi necesar, util etc.". De aceea, cei mai reputati analisti in domeniu au considerat ca „legile care poruncesc in acest domeniu trebuie emise pe criterii obiective, restrangandu-se si, pe cat posibil, eliminandu-se determinarile subiective". Valoarea programatica a Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului, elaborata de parintii Revolutiei Franceze consta si in faptul ca stipuleaza „rolul obsti in actul de Guvernare", precizand ca „legea este expresia vointei obstesti" si ca „toti cetatenii au dreptul sa ia parte personal sau prin reprezentantii lor la alcatuirea legii". Revolutia Franceza a consacrat principiul potrivit caruia „legea trebuie sa fie aceeasi pentru toti", fie ca ocroteste, fie ca pedepseste. Toti cetatenii fiind egali in fata legii, sunt deopotriva admisi „la toate demnitatile, la toate locurile si slujbele publice, dupa capacitatile lor si fara alta deosebire in afara de virtutile si de talentele lor”. Aceste principii generoase ale Revolutiei Franceze au fost preluate si consacrate in toate „legile fundamentale ale tarilor democratice". Experienta a demonstrat si demonstreaza, insa, ca - in multe cazuri - s-au constatat incalcari si abuzuri, unii functionari ajunsi in functii si demnitati importante considerandu-se „mai presus de lege", asa cum se intampla in Romania in anii 1999-2000, cand pana si cei mai inalti demnitari ai statului incalca grav chiar Constitutia tarii. Declaratia consacra libertatea deplina a opiniilor, stipuland ca „nimeni nu trebuie sa fie tulburat pentru parerile sale, fie chiar religioase, atat ca, manifestarile acestor pareri, sa nu tulbure ordinea publica stabilita de lege". Inca din z
1.1.2 ðDrepturile Omului in perioada interbelica
1.2.2 ðDocumentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantior statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa
1.2.3 ðCarta de la Paris pentru o noua Europa
1.2.4 Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789
1.2.4.7 Valoarea Juridica a Declaratiei drepturilor fundamentale
