Telul lui Mussolini: dictatura personala Pana la 1926 Mussolini isi implineste visul de a deveni dictatorul Italiei. Putea face legi dand pur si simplu decrete. Parlamentul era in totalitate sub controlul sau – el incetase sa mai fie un forum pentru dezbateri si devenise un simplu amfiteatru in care deciziile lui puteau fi aplaudate de sustinatorii si simpatizantii fascistilor. Avand astfel pozitia asigurata, Mussolini a pornit sa-si creeze statul fascist. Acest stat trebuia sa fie o dictatura personala, deoarece telul sau principal era sa mentina si sa-si amplifice propria lui putere. Ca sa-si atinga scopul, el a incurajat un cult al personalitatii care ii scotea in evidenta geniul, puterea si faptul ca era de neinlocuit ca lider al natiunii. A incercat sa-si consolideze pozitia cautand sa stabileasca relatii constructive cu grupuri puternice de interes, in special Biserica, industriasii si fortele armate. Italia creata de Mussolini era un stat in care el avea ultimul cuvant. Grupurile de interes, vechile institutii guvernamentale si partidul fascist luptau intre ele pentru autoritate, dar contau pe Mussolini pentru a face dreptate si pentru a lua hotararile finale. Fara el guvernul nu putea functiona si regimul se prabusea. Cultul personalitatii 21983rhu51heu2i Cultul lui Mussolini sau „il Duce” cum avea sa fie tot mai bine cunoscut, incepuse in 1926. Se intentiona sa se construiasca sprijinul popular pentru dictator si pentru a-i coplesi pe potentialii sai oponenti, scotand in evidenta presupusele sale talente, aproape supraomenesti. El trebuia sa fie infatisat nu ca un politician oarecare ci ca mantuitorul Italiei, un barbat ales de destin pentru a mantui tara de amenintarea socialista si de politicienii democrati corupti si care sa-i redea Italiei maretia. El era un nou Ceyar – un om genial, un om de actiune, un om de cultura, un om de stat cu renume mondial, devotat renasterii Italiei. Regimul folosea toate metodele de propaganda pe care le avea la dispozitie pentru a-si transmite mesajul. Ziare aflate sub controlul statului ii laudau marinimia si mai ales se mandreau citand parerile unor admiratori straini, mai ales daca erau oameni de stat importanti. Se povestea ca Mussolini era atat de devotat muncii sale incat trudea pana la 20 de ore pe zi in slujba guvernului. Lumina din biroul lui ramanea aprinsa aproape toata noaptea in sprijinul acestei afirmatii si pentru a masca faptul ca in realitate dictatorul se culca destul de devreme. Ziarele mai sugereau ca il Duce era infailibil. Umbla o vorba ca „Mussolini are intotdeauna dreptate”, idee pe care dictatorul o incuraja cu afirmatii de genul „de multe ori as vrea sa ma insel, dar pana acum nu s-a intamplat niciodata asa si evenimentele s-au petrecut chiar asa cum am prevazut eu”. Il Duce era foarte dornic sa fie infatisat ca un om curajos, puternic si atletic – un model pentru toti barbatii italieni Reviste si ziare publicau fotografii cu Mussolini calare pe cal, bucurandu-se de sporturile de iarna, conducand masini in mare viteza sau pilotand avioane. Se intretinea o imagine de tinerete eliminandu-se orice referiri la varsta sau la faptul ca trebuia sa poarte ochelari. he983r1251heeu Tate acestea nu-l multumeau insa pe deplin; dictatorul tinea foarte mult sa fie vazut ca un om de cultura. Ca urmare, s-a facut cunoscut faptul ca citise si isi insusise toate cele 35 de volume ale Enciclopediei Italiene si mai citise si aproape totii clasicii literaturii europene, inclusiv operele complete ale lui William Shakespeare. Nu se stie sigur pe cati i-a pacalit Mussolini prin „Cultul ducelui”. Multi, poate cei mai multi au fost extrem de sceptici, dar pe multi italieni i-a facut sa creada ca nu se putea concepe alta varianta in afara de regimul fascist. Volumul colesitor al propagandei care proslavea puterea si geniul lui Mussolini a franat o potentiala opozitie. In aceasta directie, cultul personalitatii si-a atins cu siguranta scopul. Obiectivele lui Mussolini Obiectivul principal al Ducelui era sa-si mentina si sa-si consolideze puterea, iar actiunile sale pe plan intern i-au adus un sprijin public substantial. Cand a venit la putere in 1922, Mussolini nu avea un program de politica externa precis conturat. Era clar ca renuntase complet la parerile antiimperialiste si antirazboinice din tineretea sa, dar nu era clar in ce masura adoptase parerile aliatilor sai politici – nationalistii. El sprijinise convingator intrarea in primul razboi mondial si condamnase rezulatatele tratatului de pace – „victorie mutilata” – dar nu era limpede in ce fel vedea revizuirea acestor rezultate. Nu exista un „plan general” de politica externa, dar in primele luni de guvernare, noul prim ministru a inceput sa contureze un obiectiv general – in cuvintele sale „sa faca din Italia o mare putere, respectata si de temut”. Italia trebuia sa obtina acest statut de mare putere prin intarirea armatei, intriga diplomatica, si, daca era cazul, chiar prin razboi. Intr-o buna zi, Italia trebuia sa fie puterea dominanta in zona mediteraneana, sa-si dezvolte si chiar sa-si extinda imperiul colonial in Africa, iar Balcanii sa constituie sfera ei de influenta. Il Duce avea sa fie arhitectul acestorlucrari in decursul carora el avea sa faca din italieni un popor mai energic si mai egresiv. A risipit sume imense de bani pe conflictele coloniale si a tarat Italia intr-un razboi mondial dezastruos, care a avut ca rezultat prabusirea fascismului, izbucnirea razboiului civil si chiar moartea Ducelui.
