Mussolini s-a lansat in noi negocieri cu factiunile liberale, discutand ce posturi sa le fie acordate fascistilor in guvern. Nu le-a dezvaluit ca adevarata lui ambitie era sa fie prim ministru. In acelasi timp le vorbea brigazilor despre organizarea unui coup d etat. In realitate el era foarte presat sa adopte o astfel de politica - numerosi fascisti dorisera sa incerce sa puna mana pe putere la sfarsitul grevei esuate si fusese nevoie de toata autoritatea lui Mussolini ca sa-i potoleasca. El credea ca poate ajunge la putere fara o lovitura de stat, dar luand in calcul o astfel de actiune, ii facea fericiti pe adeptii lui mai radicali si ii intimida pe liberali pentru ca acestia sa-i faca concesii. La inceputul lui octombrie Mussolini a sporit presiunea incepand sa organizeze un mars asupra Romei.
Brigazile fasciste erau organizate intr-un corp voluntar de garda rationala si planuisera sa cucereasca cele mai importante orase din nordul si centrul Italiei. Aproximativ 30.000 de fascisti aveau sa se indrepte apoi spre capitala si sa preia puterea. Daca cineva le-ar fi opus rezistenta ar fi fost zdrobiti. Multi fascisti credeau chiar ca in sfarsit, puteau da lovitura. Liderul lor insa considera acest mars ca ultima arma a santajului sau politic. Mussolini parea sa fie convins ca sub o asemenea amenintare, politicienii vor fi de acord ca el sa devina prim ministru.
Continuandu-si pregatirile
pentru mars, Mussolini a avut grija sa dea asigurari
ca nu trebuie sa se teama de o guvernare fascista. El a
evidentiat in mod special faptul ca fascismul si monarhia puteau
colabora, dupa cum declara in urmatorul discurs tinut la Neapole
in ajunul marsului:
"Fara indoiala ca unitatea Italiei se bazeaza din plin pe Casa de Savoia. Este la fel de neindoielnic ca monarhia italiana, din motive de origine, dezvoltare si istorie, nu se poate situa pe pozitii adverse noilor forte nationale. Nu s-a opus deloc atunci cand poporul italian - care, chiar daca era o minoritate, era o minoritate inteligenta si hotarata - a cerut si a obtinut participarea tarii lui la razboi. Ar avea vreun rost sa fie in opozitie azi, cand Fascismo nu intentioneaza sa atace regimul ci sa-l elibereze de acele suprastructuri care ii umbresc pozitia istorica si ii limiteaza expansiunea spiritului national?
Parlamentul si toate accesoriile democratiei nu au nimic in comun cu monarhia. Si nu numai atat, noi nici nu avem de gand sa-i luam poporului jucaria - parlamentul. Spunem "jucarie" pentru ca o mare parte a poporului asa pare sa-l considere. Daca nu e asa, atunci imi puteti spune de ce din 11 milioane de alegatori, 6 milioane nu se deranjeaza sa voteze? Nu avem de gand sa i-l luam."
In ultima saptamana a lui octombrie pregatirile s-au incheiat. In noapte de 27 brigazile fasciste au ocupat primaria, palatul telefoanelor si garile oraselor din nordul Italiei. In primele ore ale diminetii de 28 octombrie guvernul lui Luigi Facta a gasit in sfarsit curajul sa actioneze si l-a sfatuit pe rege sa fie de acord cu declararea starii de asediu.
Politia si fortele armate s-au pregatit sa imprastie coloanele de fascisti care se indreptau spre Roma pe cai rutiere si ferate. Tatusi, la ora 9 dimineata regele Victor Emmanuel s-a razgandit. A refuzat sa mai autorizeze declararea legii martiale care ar fi pedepdit folosirea fortei de catre fascisti. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie fatala: era un semn ca regele nu avea incredere in guvernul sau si voia cu tot dinadinsul sa evite o explicatie violenta cu fascistii lui Mussolini.
Afland ca regele refuza sa declare legea martiala, guvernul lui Facta a demisionat. Atunci Victor Emmanuel l-a numit pe Salandra - un veteran liberal-conservator si i-a cerut sa formeze un nou guvern. Salandra a incercat sa negocieze cu fascistii oferindu-le cateve posturi ministeriale, dar curand s-a constat ca Mussolini nu voia nici mai mult nici mai putin decat postul de prim ministru chiar pentru el. Deoarece si altii lideri liberali il contestau pe Salandra in postul de prim ministru - semn al luptei continue dintre factiuni - regele si-a dat seama ca trebuie sa gaseasca un alt om care sa conduca guvernul. In lipsa unui alt candidat care sa nu fie contestat, la 29 octombrie i s-a cerut lui Benito Mussolini sa accepte postul de prim ministru al Italiei.
La 30 octombrie 1922 Mussolini a sosit la Roma pentru a fi numit
oficial prim ministru al Italiei. Purtatorii camasilor
negre - fascistii sai - aveau acum voie sa intre in oras
si au defilat triumfal prin fata liderului lor.
Mussolini detinea cel mai inalt post politic al tarii, dar visul sau, sa aiba puterea deplina si de necontestat in propriile maini, era inca departe de a se fi realizat. Desi multi dintre purtatorii camasilor negre credeau ca revolutia era gata sa inceapa, liderul lor se arata precaut. Mai presus de orice, Mussolini era hotarat sa nu piarda avansul castigat prin "Marsul asupra Romei". Inca nu-si putea asigura puterea suprema dar va continua sa foloseasca amenintarea cu violenta fascista pentru a intimida Parlamentul.
Multi vor ramane convinsi cel putin pana spre sfarsitul lui 1924 ca Mussolini ar putea fi "transformat" intr-un prim ministru respectabil, chiar traditional si ca miscarea lui si-ar putea gasi un loc in cadrul regimului. Aceasta a fost o eroare fatala. Cand acesti politicieni si-au dat seama ce greseala facusera, era deja prea tarziu - dictatura era deja instalata in buna masura, Parlamentul, era din ce in ce mai lipsit de sens iar inpotrivirea pe fata era extrem de riscanta.
Camera i-a dat un vot de incredere si i-a conferit puteri extraordinare pentru o perioada de 12 luni. Mussolini a trecut apoi la consolidarea pozitiei sale. In decembrie a incercat sa-si sporeasca autoritatea asupra propriului partid, infiintand Marele Consiliu Fascist. Acesta trebuia sa fie organul suprem din cadrul miscarii, discutand propuneri pe care avea sa le supuna atentiei guvernului. El a mai transformat brigazile fasciste intr-o militie nationala platita de stat. Avea acum o armata particulara de peste 30.000 de oameni pe care continua sa-i foloseasca pentru a-si intimida potentialii adversari.
Increzator in sprijinul substantial al conservatorilor, al multor catolici si al majoritatii liberalilor, Mussolini a introdus un proiect de lege pentru reforma sistemului electoral. Acesta propunea ca partidul politic care obtine cele mai multe voturi in alegerile generale, cu conditia ca aceasta sa reprezinte un sfert din totalul voturilor validate, sa primeasca doua treimi din locurile din Camera Deputatilor. Aceasta era o idee revolutionara. Primul ministru a neglijat, desigur, sa spuna ca daca proiectul devenea lege, indepartarea fascistilor de la putere ar deveni imposibila. Odata ce comanda era data, btigazile fasciste aveau sa distruga tipografiile ziarelor ostile si sa impiedice fizic alegatorii opozitiei sa ajunga la cabinele de votare. Ca ministru de interne, Mussolini ar fi putut cere politiei sa nu intervina cand fascistii faceau prapad. Posibilitatea de a fassifica alegerile era favorizata de faptul ca ministrul promovase simpatizanti fascisti in pozitii importante din administratia locala.
