Arta greaca
Arta si arhitectura greaca, picturile, cladirile si artele decorative s-au dezvoltat in Grecia antica intre1050 si 31 IH Printre cele mai cunoscute monumente ale artei grecesti sunt templele din piatra, statuile cu figuri umane si vasele pictate.
Templele
Templele din piatra construite in cinstea unor zei sau zeite erau cladirile cele mai reprezentative ale arhitecturii grecesti. Construite in perioadele arhaica si clasica, elementele unui templu grecesc erau remarcabil de simple. Ele prezentau o structura interioara in forma de dreptunghi, cunoscuta sub denumirea de 'cella', inconjurata de coloane si impodobite cu un acoperis inaltat, in panta. Statuile de cult stateau de obicei in spatele acestei sali. Majoritatea templelor aveau fata indreptata spre est. Templul lui Hephaistos este un exemplu de templu care a rezistat pana in zilele noastre.
Marile realizari ale arhitecturii grecesti nu s-au datorat doar cunostintelor tehnice ci ele au rezultat dintr-un simt deosebit al proportiilor si o constientizare acuta, vizuala; un exemplu caracteristic era obiceiul grecesc de a-si decora coloanele astfel incat sa fie usor bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate(curbura spre interior) data de o coloana perfect verticala atunci cand era privita de la distanta.
Primele temple monumentale din piatra au fost construite in secolul 7 IH si exista posibilitatea ca acestea sa fi aparut ca o replica a cladirilor din Egipt.
Grecii antici au dezvoltat trei stiluri (ordine) majore de arhitectura, stiluri care au influentat aspectele fatadelor templelor.
Diferentele de detalii de pe coloane si ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care proveneau .
Ordinul Doric este cel mai simplu si cel mai vechi ordin. Ordinele Ionic si Corintian au adaugat o baza coloanelor si au detaliat capitelurile coloanelor. Antablamentul (spatiul de deasupra coloanelor) difera deasemenea de la un ordin la altul.
Indiferent carui ordin apartineau fatada unui templu era alcatuita din trei parti: treptele, coloanele si antablamentul. Fiecare din aceste parti avea la randul ei trei parti. Existau trei trepte care conduceau la templu iar cea mai de sus purta denumirea de stylobate. Fiecare coloana era definita prin baza un stalp si capitel. Antablamentul avea in componenta o arhitrava(grinda care se sprijina pe coloane), o friza, ce corespundea grinzilor ce sustineau tavanul si o cornisa.
Stilul doric era cel mai simplu si mai sobru. Coloanele dorice nu aveau baza sprijinindu-se direct pe ultima treapta. Capitelurile dorice erau alcatuite dintr-un element numit echinus (de forma unei pernute) si un dreptunghi orizontal numit abacus care sustinea incarcarea cladirii de deasupra.
Cel mai vechi templu doric este templul lui Hera din Olympia. Initial templele aveau 6 coloane in partea din fata si cea din spate si cate 16 pe fiecare parte. Aceasta ducea la un raport lungime/latime de 3 la1. Arhitectii greci au considerat ca aceste proportii sunt prea mari si in timp redus treptat acest raport pana la aproape 2 la 1. Parthenonul din Atena are de exemplu 17 coloane pe parti si cate 8 in fata si spate.
Parthenonul
Reliefurile clasice cele mai frumoase si sculpturile din fronton faceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi apartin colectiei Elgin si se gasesc in British Museum din Londra, insa Parthenonul insusi supravietuieste ca o ruina nobila.
Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadela), in Atena. Toate aceste temple au fost inaltate in a doua jumatate a secolului al V-lea i.Hr - culme a perioadei clasice - pentru a inlocui cladirile distruse din timpul razboaielor medice.
Lucrariile de constructie au fost supravegheate de Phidias care a creat si colosala statuie a Atenei, de mult pierduta, dar care pe vremuri a fost plasata in interiorul Parthenonului. Arhitectii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis si Ictimus a mai proiectat inca un templu splendid care se mai gaseste, si azi, in localitatea Basse, in Arcadia.
Pe langa Parthenon, pe Acropolis se mai afla si mai micul templu al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stalpi sculptati sub forma de femei) si o mare poarta de intrare, numita Propylea.
Stilul ionic aduce cu el coloanele ionice care erau mai inalte si mai frumoase decat cele dorice.
Coloanele ionice nu mai stateau direct pe ultima treapta ci pe o baza iar capitelurile coloanelor ionice aveau forma a doua spirale, element care semana cu un sul partial desfacut. Acesta statea pe o mica banda decorata aflata in capatul stalpului. Coloanele ionice aratau diferit privite din fata sau din spate si din lateral.
Concluzia a fost ca desi stilul ionic este mai decorativ si gratios decat cel doric, nu prezinta robustetea acestuia.
Templul lui Hera din Samos si templul lui Artemis din Ephesus sunt exemple de temple construite in stilul ionic.
Stilul corintian a fost cel mai sofisticat si s-a utilizat in principal pentru coloane de interior. Coloanele corintiene aveau capiteluri inalte in forma de clopot rasturnat acoperite cu frunze sculptate. Prima coloana corintiana se afla in templul lui Apollo Epicurius din Bassae.
Sculptura
Dintre reprezentarile artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentata, mai ales din cauza faptului ca picturile lor nu au supravietuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni si de mari ambitii - s-a dezvoltat doar tarziu, in secolul al VII-lea IH, fiind probabil inspirata de contactele cu Egiptul. Prima perioada a sculpturii grecesti, cunoscuta ca perioada arhaica, a durat cam pana in anul 480 IH. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tanar, in pozitie verticala, si fecioara imbracata, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zambet larg (evident o conventie fixa) pe fata care astazi ni se pare ciudat, 'un zambet arhaic'.
Abia in secolul al IV-lea IH au aparut nudurile feminine - adesea considerate tipice pentru arta greceasca clasica - realizate de artisti ca Praxiteles si altii. Putin dupa aceea au aparut alte schimbari. Dupa cum se poate observa in sculpturile Parthenonului, arta clasica, in ciuda faptului ca era plina de realism, totusi idealiza si generaliza ocolind emanatiile adevarate, puternice si extremele de orice fel. In secolul al IV-lea IH, sculptori ca Scapas si Lysippus au popularizat o portretistica cu adevarat individualizata, plina de intensitate emotionala.
Intr-un timp surprinzator de scurt, aceste personaje au devenit realiste si veridice, incetand sa devina obiecte, ca un stalp pilon, cu intentia de a fi admirate doar din fata. Redarea conventionala a corpului - kouros - a fost inlocuita cu una mai detaliata si de mare acuratete in ce priveste musculatura, in timp ce imbracamintea purtata s-a sculptat cu tot mai multa maiestrie.
Perioada clasica, care a durat cam din anul 480 IH pana in anul 323 IH, este deseori privita ca o culme a realizarilor artistice grecesti. Inovatiile in sculptura au inceput sa apara tot mai rapid, personajele in pozitie verticala au facut loc personajelor surprinse intr-o varietate de pozitii naturale cum ar fi 'Sulitasul'(Doriphorus) si Apollo cu bratul intins din Templul lui Zeus din Olympia.
Inovari similare s-au produs si in sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel incat personajele ies dintr-un fundal dau nu sunt separate de acesta) si in ansamblurile statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpturii clasice au disparut de mult si sunt cunoscute azi doar dupa nume. Printre acestea se afla si doua mari statui ale lui Zeus si Atena create de maestrul atenian Phidias. Cea mai mare parte a lucrarilor in marmura care au supravietuit nu au fost create pentru contemplarea individuala ci erau gandite pentru a face din decorarea, de ansamblu, a unui templu - mai ales basoreliefurile care il inconjurau si sculpturile individuale plasate in interiorul unui fronton triunghiular la fiecare capat al cladirii.
Sculptura pictura si arhitectura au fost astfel combinate incat sa creeze temple somptuoase si locuri pline de culoare - mult mai colorate decat ne imaginam, deoarece statuile grecesti, care astazi par a fi o arta atat de sobra, erau de fapt pictate complet si erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicati care probabil le confereau a aparenta stralucitoare, usor exotica.
Mausolus, un conducator grec din Asia Mica (Turcia moderna) si-a construit la o scara colosala propria cripta, cunoscuta ca Mausoleum, dand numele lui tuturor acestor tipuri de constructii.
Arta greceasca a olaritului
Pictura greceasca s-a pastrat pana in zilele noastre doar pe vase care erau fabricate in cantitati imense, cu scopul de a pastra vinul si uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe vase reprezinta una din sursele principale de informare despre felul de viata grecesc. Acestea au aparut pentru prima data (aprox. 600 IH) in stilul ilustratrii negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul rosu, natural, al vasului. Detaliile interne(de exemplu ochii pe o fata complet neagra) trebuiau sa fie scobite pana la materialul rosu de baza. Cam din 530 IH pictorii au inceput sa lucreze in asa numita tehnica a luctrarii in rosu, adica tehnica opusa celei dinainte, colorand in negru fundalul, lasand personajele in culoarea naturala a vasului si pictand detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje dar nici una nu se asemana cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al 'lekythos', o urna eleganta, relativ rara, care era cel mai adesea utilizata in scopuri funerare.
Mozaicul
Arta mozaicului a aparut in Grecia la sfarsitul secolului al V-lea IH. Cele mai timpurii exemple sunt cele in care pietricele albe, negre si colorate erau fixate in mortarul folosit la podelele caselor. Cu ajutorul pietricelelor luau nastere flori, forme geometrice, animale, monstrii sau mituri. Cel mai frumos mozaic realizat din pietre este considerat cel de pe podelele de la Pella, vechea capitala a Macedoniei si loc de nastere al lui Alexandru cel Mare. Acesta este realizat astfel incat sunt subliniate luminile si umbrele, prin utilizarea unor pietre cu tonalitati coloristice apropiate, un asemenea mozaic aducand mai mult cu o pictura
Din anul 334 IH, cuceririle lui Alexandru cel Mare au raspandit cultura peste tot in Orientul Apropiat, din Egipt pana in vestul Indiei. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare in anul 323 IH imperiul acestuia s-a destramat si acest an marcheaza sfarsitul perioadei clasice si inceputul perioadei elenistice, dominata de state mari cum ar fi Egiptul si Imperiul Seleucid, fondat pe cel sirian.
Aceste state mari au devenit centre chiar mai importante ale artei grecesti decat cetatile - statele grecesti care se aflau in declin. In orice caz, spiritul artei elene era destul de diferit fata de cel al predecesoarei arte clasice. Multe aspecte ale realitatii, pe care clasicismul le ignorase, au fost portretizate - uratenia, grotescul, sentimentalismul si extremele realitatii, durerea si frica. Arta elena era, in general, ilustrativa, avand patroni care comandau lucrari imense unor artisti care le realizau, demonstrandu-si maiestria.
