Caderea Constantinopolului
Capitala lumii, Roma, a fost cucerita de Constantin si apoi mutata la Bizantia pe la anul 300. Odata cu puterea politica, s-a mutat si cea birocratica, materializata prin arhiva imperiala. Putem banui ca cele mai marete documente antice concentrate la Roma au ajuns in final la Constantinopol.
La caderea Constantinopolului sub Mehmet II, netrebnicii pagini au incendiat orasul, unul din focarele principale fiind Arhiva Imperiala. Se spune ca ar fi ars trei zile si trei nopti cu flacari pina la cer. Saracia informatiilor din perioada asa zis 'intunecata' a Europei este direct legata de dezastrul istoric al Constantinopolului. Este deja cunoscut ca perioada 'intunecata' nu a fost de fel asa, cu o viata infloritoare si moderna emanata de la Constantinopol. Daca este ceva intunecat, provine din cenusa celui mai longeviv si impunator Imperiu al tuturor timpurilor, cel Roman. Pierderile culturale si istorice rezultate din iresponsabilitatea hoardelor mongolo-turcesti este incomensurabila si poate fi comparata cu dezastrul Alexandriei Egiptene.
Asediul Constantinopolului a inceput la 3 Aprilie 1453. Imparatul Constantin XI Dragases (1448-1453) avea circa 9000 soldati, in mare parte italieni, condusi de Giovanni Giustiniani Longo. Primele asalturi sunt respinse; mai ales cel din 18 Aprilie, la care participa si sultanul. La 21 Aprilie, turcii realizeaza o actiune spectaculara; 70 vase au fost transportate pe colina din Pera, cu ajutorul scripetilor, alunecand de acolo pe uscat, ca pe apa, in Cornul de Aur, de unde putea controla manevrele bizantinilor. La 23 Mai, pe un pod de pontoane, armata turca ataca. Hotarit sa termine cu ''ghiaurii'' (crestinii), consiliul de razboi turc declanseaza ultimul atac in noaptea de 28/29 Mai 1453. Autoritatile civile si religioase ale Constantinopolului, in frunte cu imparatul, au participat la o Sf. Liturghie in catedrala Sf. Sofia, s'au impartasit si au plecat sa apere cetatea.
Lupta a fost crancena.Tunul lui Orban (Urman) sparse zidul, un gol de 30 m., langa Poarta Sf. Roman. Masacrul turcesc a fost teribil. Trei zile orasul a fost pradat. Sf. Sofia a fost transformata in moschee. Au fost, insa crutate, biserica Sf. Apostoli, bisericile din cartierul Studion si cele din Fanar, sultanul gandindu-se la un statut juridic al crestinilor in cadrul statului turc, primul Patriarh dupa 1453 devenind Ghenadios Scholarios care era si etnarh (conducator politic) prin ''berat'' - ul (porunca scrisa) sultanului.Astfel a luat sfarsit Imperiul bizantin, dupa mai bine de o mie de ani de existenta.
Venetienii aflati in oras au luptat cu vitejie pentru apararea sa. Cel care i-a condus a fost insusi bailul Girolamo Minotto care, dupa victoria otomana, va fi decapitat impreuna cu fiul sau si cu alti sapte patricieni venetieni . Alti 29 de patricieni venetieni au fost capturati, impreuna cu 600 de soldati, iar pierderile materiale totale ale Venetiei s-au ridicat la aproape 200 000 de ducati
In aceasta situatie, dupa ce a anuntat, papei si lui Alfons V, la 30 iunie, caderea Constantinopolului, Venetia fiind primul stat italian care a aflat vestea, cu o zi mai devreme, la 29 iunie , Senatul a hotarat, la 5 iulie, sa trimita la sultan, pe langa Bartolomeo Marcello, si pe Niccolò Sagondino , iar la 12 iulie a ridicat valoarea cadourilor ce vor fi facute sultanului de la 500 la 1 200 de ducati . Peste alte cateva zile, la 17 iulie, Bartolomeo Marcello primea noi instructiuni conform carora trebuia sa arate sultanului ferma dorinta de pace a Venetiei, sa ceara restituirea navelor venetiene capturate, sa spuna ca are imputernicirea necesara pentru a confirma pe loc pacea din 1446, dar daca sultanul are alte pretentii, el le va comunica Senatului. Simultan, venetienii cautau sa-si intareasca pozitia in negocieri si prin realizarea pacii in Italia si prin cucerirea unor foste posesiuni bizantine in Moreea, dar, pentru moment, au esuat in ambele directii. Din aceasta cauza ei au fost obligati sa accepte propunerile de pace formulate de sultan, la 15 ianuarie 1454 si sa semneze definitiv pacea, la 23 aprilie acelasi an , dar in conditii ceva mai putin avantajoase decat cele anterioare, stabilite in 1446.
In ciuda acestei paci, care salva o parte importanta din privilegiile sale comerciale, Venetia a inteles, dupa caderea Constantinopolului, ca o ciocnire majora cu Imperiul otoman devenea inevitabila si decisiva pentru destinul pozitiiilor sale din Romania si Levant , ciocnire care va avea loc in timpul indelungatului razboi din 1463-1479si se va termina in dezavantajul ei, raportul de forte din Mediterana Orientala fiind radical modificat in favoarea turcilor.
In 1453 statele italiene erau mai putin interesate insa de apararea Constantinopolului decat de razboiul care le diviza pe ele insele, opunand alianta dintre Milano si Florenta, aliantei dintre Venetia si Alfons V. De aceea fiecare cauta sa-si gaseasca aliati in exterior, interesante, in acest sens, fiind tentativele facute pe langa Iancu de Hunedoara. Fiecare dintre cele doua aliante ar fi dorit o interventie militara a acestuia in Italia in favoarea sa, dar Iancu a considerat de datoria lui sa-i impace pe beligeranti pentru a putea, dupa aceea, sa le indrepte fortele contra turcilor, ceea ce explica faptul ca s-a lasat atras in aceste tratative. Pana la urma insa, nici una din parti nu si-a atins obiectivele.
Din toate cele spuse pana aici putem trage concluzia ca, in 1453, in ciuda temerilor provocate in lumea crestina de ofensiva otomana decisiva impotriva capitalei bizantine, nu existau forte capabile in Europa sa ofere un sprijin rapid si eficient pentru a salva Constantinopolul de la o iminenta prabusire finala. Iancu de Hunedoara, care incercase de mai multe ori, dar fara succes, sa-i scoata pe turci din Europa, s-a vazut de data aceasta in imposibilitatea de a intreprinde ceva pentru a salva marele oras si a fost obligat de imprejurari sa asiste pasiv la cucerirea lui de catre acestia, cucerire care a consfintit definitiva instalare a lor pe pamantul european.
Consecintele cuceririi Constantinopolului de catre turci au fost deosebit de favorabile pentru acestia, deoarece le-au deschis un camp, practic nelimitat, de expansiune in zona Marii Negre si de-a lungul Dunarii, spre Europa Centrala. In schimb, pentru statele italiene, pentru Ungaria si pentru spatiul romanesc consecintele au fost la fel de negative pe cat de favorabile au fost ele pentru otomani. Exista, totusi o diferenta: daca italienii simteau si vedeau ca balanta puterii politice si militare din intreg Levantul, din Mediterana Orientala, Marea Neagra si Peninsula Balcanica, incepea sa incline tot mai mult de partea Imperiului otoman, sursele lor de comert, de prosperitate si de putere fiind grav amenintate, ceea ce nu le ameninta, decat poate indirect, fiinta lor statala si putea doar sa le arunce in randul puterilor de rang inferior, in schimb, pentru tarile romane, la fel ca si pentru Ungaria, caderea Constantinopolului putea sa insemne o limitare drastica a independentei lor, chiar, in anumite imprejurari, desfiintarea ei completa si definitiva, insotita si de disparitia statului, asa cum s-a intamplat in cazul ultimei care, dupa numai cateva decenii, se va prabusi definitiv in urma bataliei de la Mohács (1526).
Pentru turci, una din consecintele imediate ale cuceririi Constantinopolului a fost aceea ca ei au pus stapanire absoluta asupra navigatiei prin stramtorile Bosfor si Dardanele si au inceput politica de cucerire a intregului bazin al Marii Negre, politica ce se va incheia cu succes, peste trei decenii, in 1484, cand vor fi cucerite ultimele bastioane crestine importante, cetatile moldovenesti Chilia si Cetatea Alba. Atat controlul Stramtorilor, cat si controlul intregii navigatii din Marea Neagra erau necesare Imperiului otoman din mai multe motive. Pentru a asigura securitatea deplina a legaturii dintre Anatolia si Rumelia, precum si pentru inlaturarea primejdiei unui atac prin surprindere asupra capitalei, pentru asigurarea aprovizionarii Istanbulului, pentru a pune capat si a se substitui dominatiei economice si politice a statelor maritime italiene, pentru obtinerea de beneficii in favoarea tezaurului otoman din activitatea comerciala a regiunii, in care statele tributare se bucurau de un regim preferential. Din toate aceste motive, in vara anului 1453, statele riverane Marii Negre au fost somate, prin ultimatumuri, sa se supuna noului stapanitor de pe malurile Bosforului.
