1. "Renasterea militara nationala" din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza Ideal si coordonata fundamentala a istoriei romanilor, incununare a procesului legic de formare si afirmare tot mai puternica a constiintei nationale si a vointei maselor largi populare de a se sti laolalta in cadrul frontierelor unuia si aceluiasi stat, Unirea Munteniei si Moldovei de la 24 ianuarie 1859, sub domnia luminoasa a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezinta unul din actele de cea mai mare insemnatate pentru dezvoltarea de-sine-statatoare a poporului roman. Acest moment a marcat constituirea statului national roman modern si intrarea tarii noastre in noua etapa a evolutiei ei capitaliste, a creat conditii pentru cucerirea neatarnarii si exprimarea viguroasa a individualitatii natiunii noastre. Contemporanii, care prin activitatea lor insufletita de un cald patriotism au contribuit la indeplinirea maretului act al Unirii, au numit ziua de 24 ianuarie 1859 „Ziua renasterii noastre nationale" sau „Cea mai frumoasa zi a neamului romanesc". Pe plan european, pentru consolidarea Unirii si afirmarea statului roman, Cuza a promovat o politica militara ferma de aparare a suveranitatii tarii, stabilind relatii cu puterile sustinatoare ale politicii romanesti, mai ales cu Franta. Misiunea militara condusa de locotenent colonelul Lamy, sosita in 1862, a sprijinit procesul complex de reorganizare si modernizare a armatei romane. Au fost extinse raporturile politico-militare cu tarile mici si mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin miscarilor de eliberare nationala ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari).
Printre marile probleme ce se impuneau a fi rezolvate dupa Unirea Principatelor a fost si organizarea armatei nationale romane moderne. In legatura cu locul si rolul viitoarei armate in cadrul statului roman, cu structura si fizionomia ei, a avut loc in acea perioada un larg schimb de idei, infruntari de opinii, au fost reactualizate conceptii ale revolutiei de la 1848, s-a facut apel la invatamintele trecutului. Subliniind ca „toata garantia independentei noastre nationale, pastrarea si respectarea dreptului si teritoriului nostru stau de azi inainte in puterea si in mana noastra", publicatia „Curierul Principatelor Unite" arata necesitatea de a se efectua o „reorganizare a puterii militare pe bazele unui sistem nou". La randul sau, ziarul „Reforma" scria: „sa ne armam daca vrem sa traim ca natie; sa ne armam ca sa putem fi gata a infrunta orice pericol". Parerea ca misiunea armatei romane trebuie sa fie apararea patriei era reluata si de „Anuntatorul roman" :"n-avem a declara razboi, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apararea a tot ce omul are mai sacru – nationalitatea".
Pe plan european se derulau ample actiuni reformatoare care au favorizat si inspirat si reformele romanesti. Prusia si Sardinia desfasurau cu succes procesul de unificare a Germaniei, respectiv a Italiei. Imperiul habsburgic, interesat sa-si prelungeasca existenta, se afla intr-o perioada „liberala", Imperiul otoman cunostea „epoca tanzimatului" iar Rusia incerca o reforma agrara. Dar toate cele trei mari imperii nu erau interesate sa permita in Principatele Unite transformari adanci care sa le primejduiasca pozitiile in zona. Prin urmare factorii responsabili romani au trebuit sa cantareasca implicatiile fiecarui act politic sau militar, folosindu-se de divergentele dintre marile puteri pentru a promova interesele nationale si a largi autonomia tarii.
Initiatorul reformelor si al masurilor care aveau sa duca la infaptuirea unor profunde prefaceri in domeniul apararii tarii, la crearea si consolidarea armatei nationale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atentia pe care el a acordat-o in permanenta organismului militar era dictata de necesitatile de aparare a tanarului stat roman modern. Armata trebuia astfel reorganizata si intarita incat sa fie capabila sa faca fata oricarei situatii, cu mijloace de lupta perfectionate, cu atat mai mult cu cat Imperiul otoman si Austria, nerecunoscand Unirea, nutreau ganduri de interventie militara. Una dintre primele preocupari ale domnitorului a vizat unificarea imediata a celor doua armate – moldoveana si munteana. Printr-un inalt ordin dat la 4 aprilie 1859 a luat fiinta o tabara militara la Floresti (langa Ploiesti), unde timp de sase luni peste 12 000 de ostasi moldoveni si munteni, dispunand de 26 tunuri, s-au instruit in comun, au executat aplicatii tactice si diferite exercitii militare sub supravegherea nemijlocita a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea si perfectionarea procesului de instructie, in tabara s-a realizat coeziunea morala a militarilor, infratirea ostasilor Moldovei cu cei ai Tarii Romanesti – element fundamental al puterii militare a statului national roman. „Tabara de la Floresti – scria poetul si prozatorul Dimitrie Bolintineanu -- fu de o mare utilitate pentru redesteptarea spiritului militar... Ostasii, vazandu-se adunati pentru prima oara asa de multi, incepura a-si recunoaste si a-si da valoarea lor ostaseasca. Poporul roman vede cu bucurie pe-ai sai sub arme adunati mi pe picior de lupta. Tabara de la Floresti avea si rolul de a pune in atingere armatele surori spre a le contopi in acelasi sentiment de patriotism". Situata la jumatatea distantei dintre granitele cu Turcia si Austria, tabara de la Floresti a avut si menirea de a preveni o invazie si a exercita totodata presiuni asupra Austriei angrenata in razboiul franco-sardo-austriac. Trei ani mai tarziu, in 1862, va fi organizata o noua tabara militara la Floreasca (Bucuresti), iar la 29 iulie 1863 va lua fiinta „lagarul permanent, al armatei de 1a Cotroceni", cu un mare si modern poligon do tragere.
Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a infiintat Statul major general, in fruntea caruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu, iar in 1862, prin contopirea ministerelor de razboi de la Iasi si Bucuresti, s-a format Ministerul de Razboi al Principatelor Unite. Comanda suprema a armatei era detinuta efectiv de catre domnitor. A f ost creata o singura scoala militara si s-au unificat regulamentele militare. Odata cu legea promulgata la 13 mai 1860, privitoare la „Instructiunea., exercitiul si disciplina armatei Principatelor Unite ale Romaniei", au fost introduse regulamentul serviciului interior si cel al comenduirii de garnizoana. Solutia adoptata de Alexandru Ioan Cuza si de sfetnicii sai apropiati – Mihail Kogalniceanu, generalii Savel Manu si I. Em. Florescu – privind unificarea si perfectionarea sistemului militar si fundamentarea principiilor doctrinare de baza a fost aceea a imbinarii traditiei nationale cu experienta acumulata in alte tari, in special in Franta. S-a hotarat introducerea uniformei si a echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862 unitatilor li s-au impartit drapele de un singur fel, care aveau culorile rosu, galben si albastru. Acest act a prilejuit manifestari de un profund patriotism. Intr-o vibranta cuvantare adresata militarilor, A. I. Cuza a spus: „Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati ! Astazi va fi una din cele mai insemnate zile din datinile noastre... Primind dar steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez onoarea tarii. Steagul e Romania. Acest pamant binecuvantat al Patriei este stropit cu sangele strabunilor nostri si imbelsugat cu sudorile muncitorului... Steagul e inca simbolul devotamentului, ordinei si al disciplinei ce reprezinta oastea... Jurati sa pastrati cu onoare si fara pata steagurile voastre si astfel veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus cu Tara intreaga in oaste".
O grija deosebita a ,acordat domnitorul incadrarii cu ofiteri, echiparii si dotarii cu armament corespunzator si in cantitati suficiente a efectivelor aflate sub arme. Aceasta grija reiese si din faptul ca un sfert din bugetul tarii era destinat cheltuielilor militare. „Completati cadrele, ingrijiti de echipament si, daca este nevoie, treceti chiar si peste cifra bugetara. Astazi tara isi are steagul ei si romanii se vor strange in jurul lui spre a-1 apara" – spunea el intr-un ordin dat ministrului de razboi in luna decembrie 1860. Efectivele armatei au fost treptat marite (in momentul Unirii, efectivele celor doua armate erau de aproximativ 10 000 de soldati si ofiteri, carora li se adaugau 3 000 de ostasi din formatiunile teritoriale nepermanente. In anul 1865, armata permanenta avea un efectiv de 19 365 de oameni, iar trupele teritoriale – 24 548), in special prin infiintarea de noi unitati si subunitati de diferite arme. Astfel, in 1860, au luat fiinta inca doua regimente de infanterie cu cate doua batalioane, un batalion de vanatori, doua escadroane de cavalerie, ce se adaugau celor doua existente, si primul regiment de geniu din armata romana. Cele patru baterii de artilerie au fost intrunite intr-un regiment de artilerie, luandu-se totodata masuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase". In vederea pregatirii instructorilor pentru toate genurile de arma, in Bucuresti a fost creat un „detasament model", iar pentru asigurarea transportului munitiei, subzistentelor si al materialelor necesare trupelor in timpul manevrelor si in timp de razboi – „trenul echipajelor". In 1861, in cladirile fostei manastiri Mihai Voda din Capitala si-au inceput activitatea primele ateliere militare, menite sa repare si sa confectioneze echipament si harnasament pentru armata.
Concludente sunt si succesele obtinute in inzestrarea ostirii cu armament. In 1865 armata romana dispunea de 70 000 de pusti ghintuite si de 25 000 de pusti neghintuite (fata de circa 5 000 in 1859), acestea din urma fiind folosite la instruirea militara a locuitorilor din satele si comunele tarii, pentru „a da populatiunei rurale obisnuinta armelor". De la 10, numarul tunurilor ghintuite s-a ridicat la 72. Aceste realizari apar ca deosebit de importante daca avem in vedere ca mijloacele financiare ale tarii in acea perioada erau destul de reduse, uneori fiind necesar a se recurge la subscriptii nationale pentru acoperirea anumitor cheltuieli. Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotata armata in aceasta perioada s-a achizitionat din Franta, domnitorul roman aflandu-se in bune relatii cu Napoleon al III-lea. O misiune militara franceza, sosita in tara la solicitarea lui A. I. Cuza, a contribuit la perfectionarea organizatorica a armatei romane, la insusirea manuirii de catre militari a noului armament intrat in, dotarea unitatilor de diferite arme.
Una din preocuparile principale ale domnitorului a fost aceea referitoare la producerea in tara a armamentului necesar armatei. Sub directa sa indrumare s-au pus bazele unor intreprinderi care, in scurta vreme, aveau sa produca primele arme si munitii de fabricatie romaneasca. In 1859 existau o fabrica de praf de pusca la Targoviste, un atelier reparatii armament in Bucuresti si cateva ateliere de lacatusarie, rotarie si lemnarie in Moldova. In 1862 a inceput in Bucuresti constructia atelierelor Pirotehniei armatei. La 21 iulie acelasi an, la Stabilimentele artileriei din Dealul Spirii, A. I. Cuza a urmarit personal procesul tehnologic al turnarii proiectilelor, primul dintre acestea fiind oferit de catre muncitori in dar domnitorului. La randul sau, domnitorul a adus multumiri conducerii Stabilimentelor artileriei, ofiterilor si sefilor de ateliere care, prin straduinta lor, „au izbutit sa inceapa a da oastei arme construite in tara". In anul urmator, tot la Bucuresti, s-a pus piatra fundamentala a „Manufacturii de arme din Romania", devenita ulterior Arsenalul armatei.
Preocupandu-se de pregatirea militara practica a trupelor, A. I. Cuza a initiat elaborarea unor regulamente militare proprii. Astfel, in august 1862 a fost editat „Regulamentul asupra serviciului armatelor in campanie", care trata pe larg modul de organizare si executare a marsului, a recunoasterilor, a asediului si a apararii fortificatiilor etc. Doi ani mai tarziu s-a tiparit prima harta de proportii (cuprindea 115 foi colorate) a Principatelor Unite, care servea in special nevoilor armatei.
De politica pe care a dus-o domnitorul Cuza in armata este legata si aparitia presei militare. In februarie 1860 a vazut lumina tiparului primul numar al ziarului „Monitorul oastei". Acesta aparea saptamanal, urmand „A se ceti de toate gradele ostasesti in starea in care se afla astazi", si insera in paginile sale articole privind viata si opera unor mari comandanti de osti, probleme legate de organizarea armatei, de intrebuintarea armelor in lupta, principalele batalii din istoria militara romaneasca si universala. Un important salt calitativ facut in domeniul publicisticii militare 1-a constituit aparitia, Ia I5 februarie 1864, a revistei „Romania militara". In studiile de istorie militara publicate in revista se cultivau traditiile de lupta ale poporului si ale armatei romane, se sublinia faptul ca organizarea armatei, instructia si educatia trebuie sa se faca in raport cu firea, traditiile, nazuintele culturale si nationale ale poporului roman, autorii facand adesea propuneri interesante cu privire Ia modul de organizare si de inzestrare a armatei in general, a subunitatilor, unitatilor si marilor unitati de diferite arme. Tot in anul 1864 a aparut „Anuarul militar al oastei romane", iar in anul urmator a fost publicat un „Almanah militar".
Preocupat de perfectionarea continua a pregatirii cadrelor militare in concordanta cu ultimele realizari ale artei militare si cu progresele tehnicii de specialitate, A. I. Cuza a trimis mai multi ofiteri la manevre si la studii in Italia, Anglia, Prusia si mai ales in Franta. De asemenea, la manevrele armatei romane asistau ofiteri din alte armate europene.
In plan legislativ, Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizarii armatei: la 27 noiembrie 1864 a fost adoptata Legea de organizare a puterii armate, care consacra principiul natiunii inarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar si largea raza de recrutare; alte legi au vizat imbunatatirea statutului cadrelor militare (Legea ierarhiei militare, Legea de inaintare – 1862, Legea asupra pozitiei ofiterilor – 1864, Regulamentul soldelor –1863 si al pensiilor – 1865).
Masurile luate de A. I. Cuza in scopul dezvoltarii si intaririi armatei romane unice s-au concretizat in constituirea, in anul 1864, a patru divizii, care au fost dislocate in orasele Bucuresti, Iasi, Galati si Craiova. Armata Romaniei era formata din doua elemente principale: armata permanenta si militii (graniceri si dorobanti). Genurile de arma din compunerea armatei permanente erau: infanteria – compusa din regimente de linie si batalioane de vanatori, cavaleria – din regimente de lancieri si vanatori, artileria – dintr-un regiment de artilerie cu sase baterii si un divizion de pontonieri, geniul – dintr-un regiment cu doua batalioane si flotila – din companii de marinari si navele respective. De asemenea, s-a prevazut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administratie, intendentei. si serviciului sanitar, in fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila. Granicerii, organizati pe pichete, erau dispusi pe linia Carpatilor si a Dunarii, in timp ce dorobantii erau constituiti in escadroane si batalioane, dupa numarul districtelor teritoriale existente. Ei se pregateau in comunele lor cel putin o data la doua saptamani si se concentrau pentru manevre o data pe an timp de o luna. Caii dorobantilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care faceau parte. De o mare importanta pentru intarirea armatei a fost inlocuirea vechiului sistem de recrutare, stabilit prin Regulamentul organic, si adoptarea, in 1864, ,a noii legi pentru recrutarea armatei prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice cetatean, durata acestuia fiind de patru ani in activitate si doi ani in rezerva.
Cuza si-a manifestat constant interesul si intentia de intregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de romani. Acest sens le-au avut cuvintele adresate ostasilor la Floresti (1859): „va sta in mana ca intr-o zi Tara noastra sa va poata datora marirea", sau cele scrise unui diplomat apusean, cand preciza ca el urmareste „perspectiva unei mariri a teritoriului si sa asigure bunastarea si libertatea a tot ce poarta numele de romani".
La incheierea domniei, Cuza asigurase armatei romane o infatisare moderna: un Stat Major General si unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instructiunii (1865) si alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie „de linie", 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, cate un batalion de vanatori, de geniu si de pompieri, o flotila fluviala, alte trupe si servicii; o armata regulata insumand circa 20 000 de ostasi, la care se adauga 25 000 de graniceri si dorobanti, o armata echipata, inzestrata si instruita la un nivel indiscutabil superior fata de inceputul reformei.
Bilantul remarcabilelor infaptuiri pe taram militar cuprinse in vremea domniei ui A. I. Cuza, alaturat realizarilor din celelalte sectoare ale vietii de stat, intregeste imaginea marii opere de asezare a Romaniei pe baze moderne intreprinse in perioada 1859-1865. Politica sa in domeniul militar s-a dovedit inteleapta, contribuind din plin la rezolvarea unor deziderate majore care stateau in fata poporului nostru in cea de a doua jumatate a secolului trecut. Prin faptele pe care le-a savarsit pentru propasirea tarii si intarirea armatei romane, A. I. Cuza si-a inscris pentru totdeauna numele in randul marilor personalitati politice si militare iesite din sanul poporului roman, pentru binele caruia a trait si muncit.
