Dacii - o civilizatie infloritoare
Sub casele si grajdurile taranilor din Muntii Orastiei se ascunde o civilizatie veche de 10.000 de ani .
Despre civilizatiile egipteana, mayasa, incasa sau azteca a auzit toata lumea. Atlase geografice, filme documentare sau artistice, toate vorbesc despre aceste civilizatii megalitice, misterioase, autoare ale unor realizari tehnice si stiintifice care ne mira si astazi. Crezi ca daca ai ajunge in Egipt sau in Peru ai intelege cum au fost construite piramidele sau ai reusi sa descifrezi in laborator compozitia stalpilor si a sferelor din fier care nu ruginesc de mii de ani, desi se afla la discretia vantului si a ploilor. Cine crede ca are solutia acestor enigme nu trebuie sa parcurga mii de kilometri pentru a-si verifica teoriile. Muntii Orastiei sunt mult mai aproape si acolo, desi pare incredibil sau exagerat, se afla vestigiile unei civilizatii la fel de fascinante: civilizatia dacica.
Dacii isi zideau muntii
Cand spui daci, spui Sarmizegetusa. Iar cand spui Sarmizegetusa, te gandesti la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cetatile Blidaru sau Costesti. Se vorbeste mai putin despre adevarata capitala a Daciei, Sarmizegetusa Regia (aflata la doar 40 km de Ulpia), creata in totalitate de populatia traitoare pe aceste meleaguri. Dacii nu au fost numai 'cei mai viteji si mai drepti dintre traci'. Ei au fost in primul rand constructori desavarsiti, astronomi, siderurgisti, experti in strategie militara. Sarmisegetuza Regia nu este o singura cetate, ci un colos, alcatuit din sute de cetati, raspandite pe 5000 de kilometri patrati. Pana la o altitudine de 2050 de m, interventia umana este prezenta in mod compact. Una dintre marturiile istorice spune ca dacii isi zideau muntii. Poate ca aceasta afirmatie a starnit zambete sau a fost considerata, in cel mai bun caz, un eufemism. Arheologii si geodezii care fac cercetari in Muntii Orastiei au gasit insa dovezi care confirma vechile scrieri. 'Toti muntii din jurul Sarmisegetuzei sunt terasati, iar versantii sunt ziditi. Pe toate crestele, vaile, versantii au fost descoperite pietre fasonate, cu o greutate de aproximativ 3 tone. Cetatile sunt aparate de ziduri circulare, de sus pana jos. Daca in cazul piramidelor egiptene s-a ajuns la concluzia ca pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme de bile si ridicate cu scripeti, pentru daci teoria nu este valabila. Ramane un mister transportarea blocurilor imense de piatra pana in varful muntilor, cantitatea de materiale fiind superioara celei folosite la piramidele egiptene', spune ing. gral. div. (r) Vasile Dragomir, vechi cercetator al zonei. Calendarul dacic rivalizeaza cu cel de la Stonehenge
Urmele de activitate industriala dovedesc ca dacii erau si foarte buni prelucratori de metale. De pe toate culmile au fost scoase la lumina lingouri, forje, clesti pentru manipularea fierului in foc, furnale, lentile de fier. Putini stiu ca Muntele Batrana este cel mai inalt varf din Romania, nu din punct de vedere geografic, ci geofizic. Masuratorile gravitationale au aratat ca datorita nucleului extrem de dur, constituit din minereuri de fier, acest munte este cel mai inalt de pe teritoriul tarii noastre. Sa fie o intamplare ca aici aveau dacii cea mai mare mina de fier si cele mai importante depozite de minereuri? Dacii erau si astronomi foarte priceputi. Ei au facut masuratori pe stele, utilizand coordonate orare, si nu coordonate orizontale, aproape de nivelul marii, asa cum se proceda in mod obisnuit, de exemplu la egipteni. Exista si un calendar dacic, poate nu la fel de impunator ca si cel construit la Stonehenge, dar incredibil de precis. Precizia lui demonstreaza, in egala masura, cunostintele deosebite de matematica, astronomie si in special de geometrie pe care le aveau dacii. Dacii au conceput Sarmisegetuza ca pe un centru vital, destinat unei rezistente totale. Nu imbini perfect constructiile civile cu cele militare, nu zidesti muntii, nu construiesti drumuri, sisteme de alimentare cu apa si de drenare a zonei, ca sa le parasesti la primul atac. Modelul dacic de aparare completa, utilizarea avantajelor oferite de teren, razboiul de uzura, toate au contribuit la incetinirea inaintarii romanilor. Marelui Imperiu Roman, care se intindea pe trei continente, i-au trebuit 5 ani ca sa treaca de 'salbaticii' din Carpati.
O civilizatie unica, veche de 10.000 de ani
Poate ca dacii au fost ajutati de Zalmoxe, caruia i-au ridicat numeroase sanctuare, dreptunghiulare, circulare, mai mari si mai impunatoare decat cele construite de alte civilizatii pentru zeii lor. Adanc ingropate de timp, incep sa iasa la suprafata, luandu-i prin surprindere astazi pe taranii care si-au construit deasupra lor case sau grajduri. Poate i-au ajutat si uriasii despre care povestile pastrate pana la noi relateaza ca ar fi trait pe aceste teritorii. 'Nu sunt arheolog sau istoric, ci geodez. Totusi am curajul sa afirm, dupa cercetarile facute in Muntii Orastiei ca civilizatia existenta pe teritoriile noastre, veche de aproximativ 10.000 de ani, este cu adevarat unica. Vestigii ale civilizatiei romane se afla si in alte tari, deci nu pe acestea trebuie sa le punem in valoare. Pacat ca nu se acorda atentia necesara Sarmisegetuzei Regia, care este cu adevarat numai a noastra', afirma Vasile Dragomir. Sarmisegetuza Regia asteapta sa fie redescoperita
'Poate ar trebui sa studiem mai atent legendele care spun ca unele civilizatii megalitice isi au originea pe pamanturile noastre. Germanii, de exemplu, au facut cercetari si spun ca stramosii lor ar fi venit din Dacia', este de parere Vasile Dragomir. Acolo, in Muntii Orastiei, unde satele sunt rasfirate, cu case 'atarnate' de versanti, Sarmisegetuza asteapta sa o redescoperim. Asteapta sa se faca si despre ea filme, sa-si etaleze enigmele, sa fie vizitata si admirata. Ne asteapta sa ne descifram originile, sa fim mandri de ea si de noi.
ARMATA
Organizarea si modul de lupta al armatei geto-dace au fot determinate de cadrul geografic, demografic si spiritual al poporului dac. Conditionarea evolutiei organismului militar, bazat pe acesti factori, constituie o legitate universala si valabila in toate timpurile.
Spatiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizeaza printr-o armonie si simetrie rara cat si printr-o unitate unica, toate astea regasindu-se in spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice au avut o insemnatate aparte pentru organizarea militara si modul de ducere a razboaielor, toate actiunile de lupta, din antichitatea si pana azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele de a-si mari puterile si de a micsora pe cele ale inamicului.
CADRUL NATURAL
Campul de actiuni al armatei geto-dace ,aria geografica locuita de ei, este identica cu zona lor de etnogeneza, zona in care s-a dezvoltat societatea autohtona, de la triburile comunei primitive si pana la statul dac centralizat si mai departe pana la noi, vadeste o permanenta legatura cu pamantul devenit vatra stramoseasca. Astfel toate bataliile lumii geto-daco-romanesti sunt definite cu aceleasi repere: Carpatii, Dunarea, Marea Neagra. Faptul ca oastea daca nu a luptat intr-un spatiu 'neutru' sau strain, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat in lungile si grele confruntari cu armate straine, de regula mai numeroase si mai dotate, a avut o insemnatate cardinala in balanta raportului de forte si in deznodamantul bataliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregatire in vederea apararii, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea si aducerea lui in stare functionala ceruta de necesitatea rezistentei in fata primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au aparut atunci cand fiecare familie si mai tarziu fiecare trib au pus bazele asezarilor intarite si au creat fortificatii de refugiu.
SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATII
MUNTII -rolului sistemului muntos in istoria daco-romanilor i s-a consacrat o intreaga literatura, ale carei aprecieri sintetizeaza adevarul istoric potrivit caruia istoria noastra este strans legata de munti, de Carpati, care au rolul de coloana vertebrala. Muntii sunt samburele geografic al spatiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apararea, adapostul, frumusetea, mandria dacilor si din ei si-a tras neamul romanesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezinta cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.
DUNAREA-De cand se pomenesc ei dacii, si noi romanii, Dunarea a fost 'raul parinte' care a vazut pe ambele sale maluri, din valea panonica si pana la delta sa, unul si acelasi neam. Acest curs de apa denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai tarziu Dunarea, a facut parte organica din viata geto-dacilor constituind un brau protector, un aliniament greu de depasit si usor de aparat. Dunarea a avut permanent o mare insemnatate militara strategica fiind granita si bariera de aparare sau cale de penetrare pe vaile ei, a numeroase expeditii militare, tarmurile ei, nu odata, constituind teatru unor razboaie crancene. In organizarea apararii geto-dacii au apelat permanent la braul de ape ce a inchis Dacia.
PADURILE-Reprezentand cam 80% din suprafata Daciei, padurile au constituit un factor important in stabilirea formelor de organizare militara cat si in ducerea operatiunilor de lupta. Existenta masiva a padurilor a impus constituirea unor formatiuni suple si manevrabile, usor fractionare si lesne de reintrunit in raport cu evolutia situatiei strategice si tactice. Natura si extinderea padurilor au compartimentat directiile strategice de patrundere si pe cele de interzis de catre armata geto-daca, usurand in mod deosebit gruparea fortelor si mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor in lupta, ca spatiu de manevra discret si baze de riposta ofensiva executate prin surprindere in flancurile si spatele inamicului, precum si locuri favorabile organizarii ambuscadelor. Facilitata de paduri, hartuirea a capatat un statut de permanenta in practica militara locala, limitand spatiul de manevra al armatelor invadatoare. Padurea favoriza lupta de aparare si permitea atacul brusc si nu in ultimul rand asigura, in caz de necesitate retragerea. Majoritatea bataliilor dacilor s-au dat la adapostul padurii si cu ajutorul ei.
MAREA NEAGRA---Existenta iesirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupari ce vizau construirea si utilizarea unor mijloace adecvate, care sa permita controlul si apararea litoralului maritim.
Aparitia fenomenului militar in spatiul romanesc
Arheologia este in masura astazi sa atace existenta principalelor etape ale procesului evolutiv al umanitarii si in spatiul etnogenetic romanesc de la inceputurile, databile cu cca 2 200 000 de ani in urma, pe baza resturilor fosile si a uneltelor-arme descoperite in Valea lui Grauceanu-Bugiulesti (comuna Tetoiu, jud. Valcea) roman la sfarsitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10. 000 i. e. n. ) prin: resturi umane si animale, unelte-arme apartinand 'culturii de prund' descoperite pe vaile Darjovului, Dambovnicului, Argesului, la Ciuperceni (Turnu Magurele), etc.; marturii ale 'civilizatiei' musteriene, furnizate de pesterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor, Cheia, Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor raurilor si, ca emotionante marturii ale unor inclinatii artistice legate de principala ocupatie - vanatoarea, picturile rupestre din pesterile de la Baia de Fier, Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caras-Severin), Limanu (jud. Constanta), Cuciulat (jud. Sibiu) sau din defileele Polovragi si Sohodol. Confruntarea permanenta a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare parte a hranei si care reprezenta totodata principalul pericol, le-a stimulat continuu imaginatia in directia perfectionarii uneltelor-arme (pentru impuns, lovit, taiat si razuit), din piatra, lemn, os sau corn si a perfectionarii, prin repetare rituala, a unor tehnici si metode de vanatoare care, in epocile urmatoare, vor pune treptat bazele 'artei militare' a oamenilor neolitici si a purtatorilor civilizatiei bronzului si fierului. Mostenite din practica vanatoarei, utilizarea terenului, indeosebi muntos si impadurit, arta deplasarii in ascuns, a mascarii, urmaririi, incercuirii, atragerii in ambuscada si a atacului prin surprindere, transmise din generatie in generatie, se vor preface in timp, ca o dovada in plus a continuitatii oamenilor locului, in procedee si principii tactice de lupta.
Tranzitia spre epoca pietrei slefuite (10. 000 - 5. 500 i. e. n. ), marcand inceputul procesului de sedentarizare a comunitatilor umane prin trecerea de la stadiul de vanator si culegator ocazional la acela de recoltator, pescar 'specializat' si crescator de animale a generat, o data cu aparitia unui surplus de produse, de unelte-arme diversificate, tipologic incluzand ca noutate propulsorul si arcul cu sageti si de obiecte de podoaba, de cult sau de marcare a importantei indivizilor (susceptibile de a fi insusite), ca noua forma de activitate umana, conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri intercomunitare, in diferite zone ale spatiului romanesc si, cu certitudine identificat, 'razboiul' local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin) unde un grup pradalnic a fost surprins in ambuscada si nimicit de arcasii localnici cu aproape 6. 000 de ani i. e. n. 'Revolutia neolitica' (5. 500-2. 500/2. 200 i. e. n. ) infaptuita in cadrul marilor culturi Cris-Starcevo, Turdas-Vinca, Dudesti, Boian, Hamangia, Cucuteni, Gumelnita, etc., atesta deja existenta, ca indepartati inaintasi ai nostri in spatiul etnogenetic romanesc, a unor oameni harnici si priceputi care, in timp, invatasera sa prefaca stepele sau campurile mlastinoase si codrii seculari in ogoare, sa dea suflet lemnului, lutului si pietrei, sa supuna vietatile pamantului si forta apei, sa smulga muntelui metalele din care incep sa-si faureasca uneltele, podoabele si armele.
Perfectionarea uneltelor si armelor a atras dupa sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite si cultivate, o prima mare diviziune a muncii in secolele de trecere spre epoca metalelor (impartirea pe comunitati de agricultori si pastori, in functie de activitatea productiva dominanta), aparitia unor specializari in mestesugurile torsului si tesutului, olaritului, fauraritului si constructiilor, a cultului organizat si a diferentierii sociale, in conditiile pastrarii proprietarii colective asupra mijloacelor de productie, prin cresterea importantei categoriilor sacerdotale si razboinice, insarcinate de comunitatile care le intretineau cu organizarea muncii, a relatiilor cu lumea divinitatilor protectoare si a apararii. Asezarilor ridicate inca din epoca precedenta in locuri intarite natural (promontorii, insule, etc. ) incep sa li se adauge elemente de fortificatie, santuri adanci de 6-8 metri, late de roman la 12 metri, valuri de pamant cu palisade ca la Magurele (Bucuresti), Radovanu (jud. Calarasi), Vidra (jud. Giurgiu); in paralel apar si incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Magurele - 'Movila Filipescu', prefatand viitoarele acropole. Cu patru milenii in urma prin cimentarea tuturor trasaturilor populatiei pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se in spatiul carpato-balcano-pontic, odata cu trecerea la epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 i. e. n. ), a marilor culturi cu inventar complex de unelte si arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Garla Mare, Noua, etc. ), s-a afirmat, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care istoria scrisa i-a consemnat sub numele de traci. Ei sunt aceia care, prin cele peste 100 de neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greaca sau de 'parintele istoriei', Herodot, ne confera dreptul sa afirmam ca in acest pamant, scaldat de valurile Dunarii si ale Marii Negre, vegheat de 'coroana' Muntilor Carpati, avem - potrivit expresiei lui Nicolae Iorga - cel putin 'radacini de patru ori milenare; aceasta este mandria si aceasta este puterea noastra!'.
Sunt cuvinte care ilustreaza o realitate subliniata de numerosi oameni de stiinta ai veacului nostru - aceea ca 'poporul roman este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; intr-adevar acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa /'/ fie ca este vorba de traci /'/, de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pana in zilele noastre, sustinand astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam'.
Aparitia si dezvoltarea armatei geto-dace
Formele de organizare ,care sunt de regula greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, daca se recurge la informatii si date referitoare la modul cum a fost conceputa si realizata apararea perimetrului locuit de comunitatile umane inca de la inceput.
ORGANIZAREA MILITARA A COMUNITATILOR MICI
Factorul militar in zona carato-danubiana a aparut ca o componenta a modului in care omul isi alegea vatra de locuire in asa fel incit aceasta sa ii asigure conditii de existenta cit si de aparare a comunitatii respective. In acest scop au fost locuite cu preponderenta acele zone in care insasi natura lor oferea oamenilor avantaje eventual aceasta amplificand potentialul defensiv, cel mai adesea prin santuri. In aceasta perioada de inceput a civilizatiei locale nu existau institutii ostasesti propriu-zise, oamenii munceau si traiau in comun, bucurandu-se de aceleasi drepturi si indatoriri, fara o categorie speciala care sa indeplineasca si o slujba militara, uneltele servindu-le adesea si de arme. Ca oameni ai pamantului, autohtonii au trecut de timpuriu la constructia de asezari de diferite tipuri, de la simple sate si mici asezari rurale situate langa ape, in vai, pana la unele centre mai dense situate pe inaltimi greu accesibile.
ORGANIZAREA MILITARA DE TIP TRIBAL-
Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de tarani care aveau ca preocupare principala agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural dar politic erau impartiti in numeroase clanuri autonome, fapt care si-a pus amprenta si pe organizarea militara. Primele organizari militare au fost infaptuite in perioada in care triburile daco-gete se constituiau pe baza inrudirii. Fiecare trib alcatuia un organism ostasesc, formand un gen de unitate independenta cu un efectiv variabil in functie de numarul populatiei din care se compunea, cu deosebire din numarul celor in stare sa poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate (trib) era compusa din cetele familiilor si satelor apartinatoare, fiind comandate de capii acestora si veghea de regula la apararea perimetrului teritorial care ii apartinea. Conducerea militara era asigurata de un sef, care era in acelasi timp si unul din cei mai buni luptatori, el bucurandu-se de o autoritate aparte. Atunci cand fortele mai multor triburi se uneau ocazional sef devenea cel mai apreciat de masa populatiei, intotdeauna cel care intrunea calitati organizatorice de exceptie si insusiri militare deosebite. Organizarea militara de tip tribal si indeosebi amenajarile genistice facute au avut o insemnatate deosebita pentru intreaga existenta si lupta a poporului geto-dac. Tipologic si tehnic, fortificatiile care serveau in actiunile de aparare pe caile de acces spre incinta asezarilor, s-au constituit intr-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat si perfectionat astfel incit pe timpul lui Burebista intregul areal dac era impanzit de multe secole, de asezari intarite.
ORGANIZAREA MILITARA PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI-
Organizarea militara si-a largit considerabil cadrele odata cu trecerea la o noua etapa de dezvoltare politico - economica si administrativa odata cu unificarea triburilor. Strangerea legaturilor economice si militare intre triburi a dus la formarea unei constiinte etnice si lingvistice largi creand premisele formarii statului dac. Interesele comune si necesitatea apararii organizate la nivel mai mare apropie comunitatile intre ele, creeaza conditiile colaborarii, pregatind astfel uniunile mai mari conduse de un sef ales care avea atributiuni politice, sociale, juridice, economice si mai ales militare. Tipologic ,uniunile de triburi au fost constituite pe baza inrudirii de sange. Ele erau conduse unitar de un sef ales si cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exacta a perimetrului de convietuire, luandu-se in considerare si posibilitatile de aparare, hotarele fiind alese de regula pe cele mai importante obstacole naturale.
Functiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor asezari si crearea unui comandament central din care face parte seful militar (basileus, rex) al comunitatii care dispune de structuri militare proprii si de garnizoane de cetati. Acesti basilei erau din randul nobililor si cu cit aduceau si puteau sustine mai multi ostasi cu atat erau mai respectati. Devine clara intentia de a transmite urmasilor directi aceste prerogative punandu-se astfel bazele unor dinastii locale. Ca urmare directa a acestui fapt se formeaza o aristocratie militara din randul careia se constituie un corp de comanda. Fiecare trib isi avea seful sau militar care dispunea de efective proprii care actionau ca o unitate ce in timpul luptelor de regula nu se fractiona. El dispunea de un corp de comanda din randul carora se stabileau sefii de cete ,ai cetatilor si lucrarilor de fortificatii. In caz de necesitate, fortele triburilor erau intrunite sub conducerea unui sef suprem iar sefii triburilor alcatuiau un stat-major ad-hoc. Acesti sefi de rangul doi veneau la puterea militara centrala cu cetele triburilor din care proveneau, ale caror efective erau variabile in raport cu forta economica si demografica a fiecare zone. Instructia si pregatirea pentru lupta se desfasurau la triburile respective dar unele exercitii aveau loc pe scara mai mare si adesea direct in locurile in care comunitatea avea de aparat ceva. In timpul acestor exercitii se punea accent pe invadarea modului de folosire a lucrarilor de aparare, pe utilizarea mijloacelor de lupta de la catapulte si baliste pana la arc si lance. La aceste exercitii luau parte toata populatia capabila a purta arme, tinandu-se seama ca lupta se desfasura de regula din spatele fortificatiilor prin aruncarea de sageti, lanci, pietre si sulite iar in cazul ca inamicul reusea sa patrunda in incinta era imperios necesar ca toti sa fie in masura sa dea lupta corp la corp.
Datorita deplasarii centrului de greutate al nevoilor de aparare de la numeroasele triburi la o scara mult mai generala, are loc cresterea amplorii si caracterului manevrier al actiunilor militare, astfel conditia armatei capata noi dimensiuni atat organizatorice cit si ca mod de lupta. Vor aparea in aceasta faza ostiri cu efective de zeci de mii de oameni chemati sa actioneze impreuna intr-un dispozitiv articulat si pe baza unei conceptii unitare proprie unui sef suprem. In aceasta faza misiunea luptatorului si responsabilitatile lui se generalizeaza, el participand adesea la campanii militare care se desfasoara la mari distante de perimetrul obstii satesti din care face parte
ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC
Stadiul actual al cercetarilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV-III-i e n. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de muntii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est raul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adica aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (identificata ipotetic cu asezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate institutiile specifice unui stat de la institutii centrale si pana la aparatul administrativ local. Avea o circulatie monetara iar forta statului era data de deosebita civilizatie materiala si spirituala. Una din institutiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizatiile obstilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizand o aparare locala eficienta, obstile erau obligate sa puna la dispozitia dinastului, contingente de luptatori in raport cu nevoile de moment. O parte insemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a caror aparare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de razboi erau intarite cu elemente locale. La randul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligati sa participe la campaniile poruncite de rege. Influenta unui nobil era data de numarul de luptatori aflati in subordinea sa. Organizarea si compozitia armatei erau o reflectare a structurii social - politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducatorii de obsti, orase si cetati, precum si cele detinute de seful statului. Se estimeaza ca armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste pana la 40000 de luptatori.
DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: prastia, arcul cu sageti, lancea, toporul, maciuca, diferite tipuri de sabie, cutitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, maciuca, ciocanul de lupta, buzduganul, prastia si arcul cu sageti iar pentru aparare casca, scutul, camasa de zale si zaua intreaga.
Luptatorul era echipat simplu :un suman cu maneci lungi, incins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si bagat in incaltaminte. Sefii (tarabostesii) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap caciula rasfrinta. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrarii materiilor prime cu valente strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungandu- se si la exportarea acestora in exterior.
CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA-situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gandire si o arta militara propice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adancimi pe directiile de inaintare ale inamicului, aplicand ceea ce posteritatea a numit 'tehnica pamantului parjolit'. La daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta angajau lupta cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Cand se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspanditi inainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi reeduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si tineau intotdeauna langa ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii, felul de lupta consta in hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgand la tot felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul impadurit, preparau lovituri si manevre bine intocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.
Cavaleria avea atat rolul de cercetare cit si pe acela de legatura intre diferite corpuri militare. Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in care dupa aruncarea sulitei si descarcarea arcului, calaretul se repezea inapoi pentru a scapa de lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie.
In conceptie si executie armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu varful inainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele pentru ale nimici din parti laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participarii a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adancime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul dac avea in juru-i suficient spatiu pentru libera miscare si actiune. Dispunerea fortificatiilor in teren, structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a terenului si avantajelor amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost edificate la fruntariile Daciei. si indeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, paratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atat in luptele duse in jurul fortificatiilor cit si in luptele in camp deschis cand erau transportate pe care cu 2 roti.
In ce priveste cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului ,prin care se urmarea incercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu varf ascutit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le subliniaza curajul si vitejia, disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui razboi, prin ridicarea la lupta a intregii populatii apte de efort militar, le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facandu-i de neclintit de pe pamantul Daciei, pe care il considerau sacru si numai al lor.
Numele celui ce a fost acad. Constantin Daicoviciu (1 martie 1898-27 mai 1973) a ramas legat de Sarmizegetusa, capitala dacilor liberi. O viata intreaga, cu o pasiune neostoita, a cercetat cetatile dacice din Muntii Orastiei. La Gradistea Muncelului, la Piatra Rosie, la Blidaru, la Rudele, la Fetele Albe s.a., sapaturile desfasurate sub conducerea sa au facut ca vechile pietre dacice sa-si dezlege tainele si sa-si depene, de peste milenii, istoriile. La centenarul nasterii sale, sa recitim cateva dintre paginile inchinate de savant vestigiilor dacice. Ele fac parte din comunicarea Dacii din Muntii Orastiei si inceputurile statului sclavagist dac, prezentata la Academia Romana la 10 iunie 1950.
Pe un teritoriu relativ mic (cca. 150 km2) din regiunea deluroasa muntoasa a Carpatilor sudici, in partea de est a judetului Hunedoara, la sud de Mures, concentrate in jurul paraului Apa Orasului (zis si Apa sau Valea Gradistei), ce izvoraste din masivul Godeanu si se varsa in Mures la Orastie, raspandite insa de-a lungul nenumaratelor vai ce spinteca aceasta regiune, se gasesc, aninate pe varfuri de dealuri sau pe spinarea lor, pe platouri cu grija amenajate de mana omului, ca si pe resalele mai mult sau mai putin naturale ale acestor dealuri, o serie de asezari cu caracteristici si forme uimitor de unitare.
Dealurile alese cu preferinta au, de obicei, forma de mameloane, nu excesiv de inalte (de la 500-950 de metri), pe cat se poate de izolate de restul dealurilor, retrase, in aparenta, dar stapanind in chip hotarat caile de acces catre vreo cetate mai mare din apropiere, iar toate la un loc constituind un sistem de impresurare strategica a cetatii principale, care, singura dintre ele, se afla, in fundul vaii Apei Orasului, asezata pe spinarea Dealului Gradistei ( o ramificatie a Godeanului) la 1200 m inaltime deasupra marii. Aceasta 'cetate Mare' nu domina, de fapt, nimic; ea constituie in realitate un loc de refugiu greu de atins, strasnic aparat din fata si din laturi de sistemul de reduta al fortificatiilor insirate de-a lungul vaii centrale a Apei Orasului, atat dinspre nord, cat si dinspre nord vest, iar dinspre sud de masivul de munti greu de trecut ce-i acoperea spatele, poate si acestia intariti din loc in loc.
Seria cetatilor si forturilor de aparare a 'Cetatii Mari' de pe culmea Dealului Gradistei o deschide, acolo unde valea larga a Apei Orasului se stramteaza dintr-o data pana la gatuire, Castelul de pe Cetatuia Costestilor. Insusi acest punct prim de rezistenta e strajuit din mai multe parti de forturi mai mici, infipte pe culmile de dealuri inconjuratoare, ca Faeragul, Blidarul, Cetatuia Inalta, ele insele intarite de turnuri si bastioane presarate la orice punct vulnerabil. De la Costesti si pana la Gradistea Muncelului valea foarte stramta a Apei Orasului e pazita de turnuri dispuse, la distante variate, pe terasele superioare, in locuri potrivite.
Dinspre Nord vest, Varful lui Hulpe si fortificatiile de pe Ciata, Dealul Muncelului (si ele incercuite de turnuri pe piscurile vecine) formeaza incinta laterala nord estica a reduitului. Din acest sector de aparare a flancului nord estic face parte, desigur, si cetatea de la Capalna, de pe valea Frumoasei (Sebesului). Accesul dinspre vest respectiv nord vest si sud vest, peste dealul Luncanilor sau Poiana Omului, e oprit vrajmasului de puternica cetatuie de pe Piatra Rosie ca si de alte forturi, cum e, de pilda, acela de la Lupoaia, sau de valurile de pamant si piatra de la Cioclovina.
Tehnica constructiilor militare sunt a) ziduri, durate din blocuri de piatra bine si regulat taiate, intarite cu barne de lemn dupa un sistem local, continuate in sus fie in caramida, fie in lemn; sau b) valuri de piatra si de pamant, imbinate cu puternice ingradituri de pari grosi si zdraveni (palisada). Gropi, ascunse in fata intariturilor, si rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, faceau aceste cetati, mestesugit intarite de oameni si natura, si mai de necucerit. Asezarile dacice din Muntii Orastiei nu constituie insa numai constructii militare.
Valea larga si roditoare a Apei Orasului, la Nord de Costesti, cu Valea Muresului apropiata, ca si luncile si poienile minunatei regiuni fac din acest tinut, inca din cele mai indepartate vremuri, un imbelsugat loc de rai pentru o populatie destul de numeroasa.
Dintre 'cetati' putine vor fi avut numai un rol militar. Rol strict militar il au doar bastioanele si turnurile de paza risipite peste tot. Cele mai multe dintre 'cetati' trebuie considerate ca niste lacasuri intarite ale unor fruntasi militari, mari proprietari de turme in munti, de ogoare intinse in vaile apropiate si desigur si de sclavi.
O a treia categorie a asezarilor o alcatuiesc gospodariile taranesti cu care sunt impanate 'intr-o masura mai mare chiar decat astazi' poienile si culmile mai blande si mai late ale dealurilor, cu casele lor de barne, lipite cu lut prins in nuiele, acoperite cu sindrila si inconjurate cu garduri de pari impletiti cu crengi de copac.
Hambare mari de lemn, sprijinite pe baze rotunde de piatra, pe terasele cetatilor, dar si in poieni roditoare, cisterne in si afara de cetati, captusite cu barne de gorun, tevi de apeduct din pamant ars, aducand apa de izvor la cate o asezare mai mare, obiecte de cult, de uz practic si de podoaba, produse ale mesterilor si artistilor locali sau importate din lumea vecina 'barbara' ori 'civilizata' greco-romana, intregesc icoana de pana acum a traiului dacic.
Am spus ca tot acest complex de civilizatie prezinta o infatisare uniforma. Inceputurile vietii omenesti in aceste locuri, dupa unele descoperiri izolate, trebuie ca se adancesc cu multe sute de ani inainte de construirea mareata si impunatoare a cetatilor de piatra. Din asezari ale unui trib de munteni, regiune a devenit, in anumite conditii istorice, un centru mult mai puternic decat al unui trib singuratic.
Data acestor constructii uriase si coordonate dupa un plan unitar nu poate fi alta decat aceea pe care o indica marturiile arheologice: cele doua secole inainte de cotropirea romana care le trece pe toate prin foc si sabie. Cu alte cuvinte, epoca celor doi hegemoni ai poporului dac, Burebista si Decebal.
Vorbind de civilizatia materiala a acestei infloritoare si ultime perioade a asezarilor din Muntii Orastiei, ea intruneste toate caracteristicile asa zisei culturi La Tene tarzii din ultima faza a varstei fierului, dezvoltate pe baze autohtone si simtitor influentate de civilizatiile inconjuratoare. E o civilizatie ce a iesit din stadiul formei satesti, imbracand un caracter de cultura superioara, oppidana, imprejurare care-si explica adoptarea si asimilarea la fondul propriu autohton a imprumuturilor de forme si tehnica venite din afara, din sudul sclavagist grecesc si roman (inclusiv coloniile grecesti de la Marea Neagra si Italia de sud) si de la popoarele de pe aceeasi treapta de civilizatie, vecine.
DIURAPNEUS, supranumit si Decebal
In perioada secolului I A.D. spatiul Carpato-Dunarean-Pontic ne apare ca o mare zona de hartuire a populatiei autohtone tracice, care este continuu pradata, furata, impinsa, lovita, izbita si jefuita de popoarele noi sosite care reusesc sa se aseze si sa-si creeze propria 'istorie' si 'cultura', furand-o de la noi. Grecii sositi in 3 valuri din zona Estica a Marii Caspice (1900-1400 B.C.) s-au asezat linistiti si sunt si ei acum cuceriti de Romani si vor sta sub jugul acestora 500 de ani mai mult ca noi, dacii, dar 'minune', ei nu-si vor 'schimba' limba, ci, numai noi tracii, si nu in 500 de ani, ci in 100 si ceva sa fie aceasta adevarata ori adevarat sa fie ca, limba tracilor a fost asa zisa 'latina barbara' dupa cum ne spunea Ovidiu Densuseanu, si, in felul asta, ei, tracii, nu au mai trebuit sa invete 'o noua limba', si s-o uite pe a lor ?
In aceasta perioada, in vara anului 87 AD, imparatul roman Domnitian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane sa ocupe Dacia de la nordul Dunarii. Acesta trece pe un pod de vase Dunarea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacati de daci, prin surprindere, si. invinsi. Legiunea romana a V-a Alaude este complet nimicita iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis in lupta. Dar cine a fost conducatorul armatei dacice? Numele Lui, numele dacului invingator, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera caruia se va inspira Orasius in secolul V A.D. si Iordanus sec. VI A.D.) numele LUI era DI-URAPNEUS 'Cel Orfan', un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populatia dacica, supranumindu-l DE-CEBALUS, 'Neam de Cal' ori Pe Cal, Cavaler, ori 'I NOROGUL' (Ducipalul) si caruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil si inteligent, ii va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Gradistea de Munte - Sarmizegetusa - apar doua stampile cu inscriptia: 'DE CE BALUS PERS CORILO' in oglinda, ce se poate traduce 'Decebalus a platit inaltarea la cer' iar daca il citim in oglinda 'Oliroc Srep Sula Beced': adica 'Viteazul Cal s-a sinucis.'
Dar inscriptia se mai poate citi si: 'DE CEBALUS PERSCO RILO': 'De neamul calului va pieri dusmanul'. Se pare ca acest blestem a circulat printre Daci pana la disparitia imperiului Roman.
Gotii care se credeau urmasii Getilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, nascut in Dacia (in zona actuala Deltei Dunarii), care, purta in sufletul lui acest blestem astfel ca la inceputul secolului V A.D., vizigotii, condusi de Inorog au paradit Hemus - Peninsula Balcanica si au patruns im Italia. Alaric cucereste Roma la 24 August 410 A.D., distrugand-o pana in temelii, trecand-o prin foc si sabie Sa se fi indeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?!?
Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard traditional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon; si se luptau Romanii, a caror capitala Roma a fost intemeiata 'sub semnul Lupului' si dupa vechile legende, de un trac, de un troian, Eneas, care i-a dus pe troieni in valea Padului-valea celor sapte coline-scapandu-i de ahei. Si daca Eneas i-a adus pe troieni cine stie?
Dar numele de Roma inca nu-si are rezolvate originea, provenienta. Anul infiintarii Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda pastrata de la istoricul Titus Livius: 'CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA' - ci de la situatia orasului, asezat langa o apa, 'RAU' sau 'RUMON' (cuvant trac ori etrusc echivalent pentru rau. Romulus nu a putut fi intemeietorul ei, ci doar fiu al orasului de pe 'RAU' sau 'RUMON', fiul Romei. Intreaga legenda cu Romulus, pare a fi fost imprumutata de Titus Livius, mai degraba, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care si ei se trageau. Asa ca, ei, dacii si romanii, vorbeau aceeasi limba si daca vrem sa lasam la o parte anilor nu este o ironie a istoriei ca , azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?
Dar sa revenim la viteazul DIURAPNEUS - DECEBAL: ca rege, reface unitatea statala a Daciei, intareste armata si stabileste legaturi de alianta cu popoarele vecine
formand noua Confederatie Dacica, Dacia incadrandu-se intre granitele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpati si pana la Nistru (Tyros) si de acolo la Dunare. Neamurile getice imprastiate in rasaritul Moldovei pana dincolo de Bug, iazygii si roxalanii, se vor alatura si ei confederatiei opusa Romei.
Din timpul lui Decebal dateaza constructiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacra, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cat si atelierele metalurgice de la Gradistea Muscelului. In acelasi timp la Roma Domitianus nemultumeste pe contemporanii sai prin 'politica de grandoare' ce o duce: secatuirea finantelor, propagarea despotismului, reprimarea crunta a crestinismului.
La 18 septembrie 96 A.D. Domitianus este asasinat de un libert iar in ziua urmatoare armata si conspiratorii il vor proclama imparat pe batranul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care il va adopta ca fiu si asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 A.D.
Traian, dupa invingerea Germanilor, suparat pe 'dispretul pe care-l aveau dacii fata de romani' (Pliniu cel Tanar), hotaraste marirea efectivelor militare din Moesia inferioara, edifica castrul de la Barbos - Galati, consolideaza fortificatiile din orasele pontice pana la Tyros (Nistru), dispune terminarea soselei de la malul sudic al Dunarii la Cazane (inscriptia Tabula Traiana confirma aceasta). Dar adevarata cauza a reizbucnirii razboiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia il stapanea, reprezentand pentru Roma un 'EL DORADO', o 'CALIFORNIE' a antichitatii.
Traian adauga celor noua legiuni de la Dunarea mijlocie si inferioara, inca alte patru, aduse din provinciile germane si alte doua create special cu prilejul primului razboi dacic. La 25 martie 101 imparatul Traian paraseste Roma asezandu-se in fruntea a 150000 de soldati, ca sa cucereasca ce? o tara de analfabeti, fara limba si cultura? o tara cu foarte putina populatie (cum le place ungurilor sa spuna de noi). Daca eram asa de putini de ce ii trebuiau lui Traian 150000 de soldati?! Daca eram asa de saraci de ce veneau la noi?!
In vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarca la Lederata (Rama) si se indreapta spre Acidava (Varadita). Decebal ii lasa sa patrunda pana in Banat, concentrandu-si oastea in zona de la Tapae - Bucova, unde Traian obtine o modesta victorie. Totusi aceasta victorie deschide romanilor drumul spre Tara Hategului situata in apropierea nucleului dacic Muntii Sureanu. Datorita diversiunii facuta de Decebal, care se aliaza cu burii, bastarnii si roxalanii trecand Dunarea si atacand asezarile romane acum asezate intre Dunare si Pontul Euxin (Constanta), Traian este silit sa-si retraga o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci si pe aliatii lor din sudul Dobrogei, unde mai tarziu, in 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi si Tropaeum Traiani.
In primavara anului 102 Traian preia ofensiva, strabate Muntenia prin pasul Bran, invingandu-l pe Decebal. In urma pacii incheiate, Decebal pierde Banatul, Tara Hategului, Oltenia, Sudul Munteniei si al Moldovei. In decembrie 102, la Roma, Traian primeste numele de DACICUS (invingator al dacilor). Traian intareste linia Dunarii cu efective militare.
Intre 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), construieste podul de piatra de peste Dunare la Drobeta-Turnu Severin. Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului sau; lui i s-a incredintat mai tarziu si constructia Columnei lui Traian. A scris si o carte despre constructia podului, care insa s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care da in istoria sa o descriere amanuntita si exacta a podului. Marile constructii de poduri au intotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificand tot atatea marturii curajoase despre perpetua silinta umana de a inlatura piedicile pe care natura le asterne adeseori in calea noastra; menirea lor este inlesnirea legaturilor de comunicatie sigure intre un tarm si altul dar in cazul podului lui Apollodor, acesta a insemnat inlesnirea jefuirii tarii noastre, a subjugarii si slavismului poporului dac, al cotropirii in proportie de 14% a teritoriului Daciei, cum inca mai spun unii dintre 'istoricii nostrii 'in scop' civilizator'!
Si daca inrobirea, injosirea, jefuirea o numesc dansii proces civilizator, de ce sa nu le spunem si rusilor tot 'civilizatori' pentru ca si ei ne-au 'civilizat' mai bine de 50 de ani, de am ramas saraci dupa atata 'civilizatie' ori 'bunului prieten Hitler' si germanilor sai care vazand ca nu vrem sa intram in razboi alaturi de ei ne-au 'civilizat' impartind cu generozitate trupul tarii: Transilvania la unguri, Bucovina la rusi, Cadrilaterul la bulgari, Romania devenind astfel pentru un timp 'prietena' civilizatorilor' sai si astazi mai bombanesc unii ca am intors armele impotriva lor, atunci in 1944!
Al doilea razboi a lui Traian impotriva lui Decebal, incepe in vara anului 105, cand Traian soseste la Drobeta -Turnu Severin. Deschidem o mica paranteza, reamintind ca intre timp a avut loc o tentativa de asasinat impotriva lui Traian care insa a esuat. Ar fi schimbat oare reusita atentatului, soarta noastra de azi ? Am fi aratat diferit? Am fi vorbit o alta limba? Iata intrebari ce raman fara raspuns. Sa revenim deci la armatele romane, care doritoare nu de faima ci de aurul si averile dacilor, inainteaza in trei coloane:
- prima coloana inainteaza pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau ca venea tocmai din Nordul Egiptului, sa moara pasarea PHOENIX; ea tinea in cioc cel mai vechi insemn pelasgic, iar in gheare 'oul', din cenusa caruia, undeva in muntii Cernei, pasarea PHOENIX renastea). Asadar prima coloana romana inainteaza prin Valea Cernei, Tara Hategului, ajunge la cetatile Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, pe care le distruge.
a doua coloana, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, patrunzand in Masivul Sureanul pe la Banita.
- a treia coloana, condusa de Traian, se deplaseaza de la Drobeta la Sucidava si Romula, strabate Valea Oltului pana la Castra Traiana (Simbotin - Valcea) ajunge la
Tilisca, apoi la Capalna.
Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioara, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Batalia pentru Sarmisegetuza Regia se da la inceputul verii anului 106 A.D., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX si a unui detasament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apa care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiata, sunt retezati toti stalpii sanctuarelor in incinta sacra, se distruge intreaga fortificatie. Razboiul, insa, continua. Prin tradarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii gasesc in albia raului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165500 kg. de aur si 331000 kg. de argint). Ultima lupta cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).
Era adanc inradacinat in firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei ca plecau la lupta mai veseli decat in oricare alta calatori. In retragerea spre munti, Decebal este urmarit de cavaleria romana condusa de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacica a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultima usurare pentru cei prea greu loviti de nenorocire, ba chiar o inalta si prea mareste cu fagaduinte supra naturale. Dacii care au ascultat ultima cuvantare a lui Decebal, se imprastie si se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decat zeul sau, nu-si cauta uitarea in moarte, ci incearca sa se sustraga dinaintea romanilor, in speranta mareata ca va mai putea gasi inca, in strafundurile muntilor sau in codrii neumblati, mijlocul de a pregati reinceperea luptei si razbunarea. Dar cavaleria romana il urmareste fara ragaz, este gata sa puna mana pe el si atunci marele Decebal isi implineste destinul punandu-si capat zilelor. Scena mareata a mortii sale poate fi regasita pe Columna lui Traian.
Am fost zdrobiti, invinsi dar nu NIMICITI !
Ne putem mandri cu Decebal! Dar cu Traian ? Ce a avut el comun cu noi ?!
'CUIUL DACIC' sau 'CUIUL LUI PEPELEA'
" Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite, si sa ma reped pana la Orheii Vechi, din ratiuni sentimentale familiale. Am intilnit o multime de oameni minunati dar povestea unuia dintre ei mi s-a parut deosebit de interesanta. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: 'Este trist sa stai de vorba cu 'profesori universitari in arheologie' care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinand cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negand or refuzand sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii'. A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intampla in Carpati (ca de pilda misterioasele 'arsuri'), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzand sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazand altceva decat cuiul. L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: 'Pe vremea cand eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu 'Dacii' - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Am devenit asa de indragostit de acei Daci, incit imediat dupa colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede 'Acasa' in Muntii Orastiei, ca sa-i intilnesc pe Daci ori pe urmasii lor.'
Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: 'Ospetele Nemuririi', 'Enigmele Civilizatiei Dacice', 'Fierul-piatra, Dacii-timpul', 'Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice', publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO. El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si dispare. 'Ei, asa or fi legile pe aici' si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbene peste tot cand Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe 'tovarasii' arheologi care vin, iau si pleaca. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou 'echipa' de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da 'cadou' si lui Andrei un Cui Dacic 'cu tema' sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stanga Prutului, cand se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sunt veri ori cumnati, avand si aceleasi nume.
Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cand pe geam, afara la ploaie, cand la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca 'tema de lucru', care nu era nici mancat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decat alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce raman de la prelucrare. O 'Minune Antica', care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos! Pana la ora actuala sunt cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stalpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decat obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceeasi parere despre Cuiul Dacic.
Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala 'dacica', ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tarziu. Vrand sa verifice minunea, Andrei ia 'Cuiul lui Pepelea' si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrandu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:
1. suprafata - Magnetita 'Fe3O4'
2. oxid de fier 'FeO'
3. alumo-silicati.
Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizand metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de 'domene', unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este 'ciudatenia', sunt orientate perpendicular unul pe altul asta insemnand ca, mai intai s-a solidificat (in campul magnetic al Pamantului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar in alta pozitie fata de campul magnetic al Pamantului!!!
Ei domnilor si asta se intampla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tarziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o 'mica' armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce cativa kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pana la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avantat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pana in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manance si sa bea gratuit pe socoteala statului 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decat cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decat in cel scris-vorbit. Limbile sunt si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.
Ca dacii ne-au lasat mostre de 'civilizatie' extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decat ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cand romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea 'asa ziselor cetati' din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel 'profesoral' de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel 'Cui al lui Pepelea', spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni - dar guvernul s-a schimbat!
Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de pamanturi care poate ca o protejeaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica 'Eu ma grabesc sa curg' (in sanscrita). Din nefericire azi plang si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in 'Zona Sacra' a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnand domnilor arheologi, istorici, lingvisti?
Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca 'Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gandul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in continua, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea. De aceea el daco-romanul cand spune 'buna ziua' de fapt spune 'Bun e Dyaus'. El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcandu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cand Zeului Suprem i-a placut Pamantul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avandu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamant a gasit un loc unde ape albastre tasneau din munti impaduriti, dealuri blande ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii 'the chosen people'.
'Bun e Dyaus' domnilor daco-romani, treziti-va si va redescoperiti trecutul pana nu vi-l fura or distruge altii, daca nu o veti face voi insisi." (Dr. Napoleon Savescu)
