Civilizatia Ebraica
Civilizatia ebraica s-a constituit si a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrans: suprafata Israelului era la inceput de aproximativ 15000 km2. Numeroaselor cutremure, vanturilor desertului, perioadelor lungi de seceta norilor pustiitori de lacuste, tantarilor care raspandeau malaria, invaziilor triburilor nomade, li se mai adaugau primejdiile permanente ale unei faune feroce de lei, ursi, lupi, leoparzi si serpi veninosi. Cursurile de apa erau foarte putine si sarace. Cu toate acestea, textele biblice numesc Palestina "tara in care curge laptele si mierea". Caci daca vegetatia saraca a stepelor din nordul tarii limita posibilitatile economice ale evreilor doar la pastorit, in schimb in valea Iordanului cresteau curmalul si trestia de papirus; iar pe coline vita de vie si smochinul, rodiul si maslinul, arbori rasinosi si arbori folositi la constructii (stejarul, cedru, chiparosul si sicomorul). In campiile vailor se cultivau orzul si graul, iar pastorii cresteau turme mari de de oi si capre.
Din imensul rezervor de populatii semite a coborat un grup numeros de semiti nomazi condusi de legendarul sef de trib Abraham. Penetratia lor lenta si pasnica in regiunile Siriei de azi e atestata inca din prima jumatate a mileniului al II-lea i.C. In Egipt - unde unele triburi nomade au migrat in cautare de pasuni pentru turme, majoritatea lor ramanind in Palestina - prezenta lor poate fi pusa in legatura cu aparitia in valea Nililui a acelor populatii semite de imigrati si traind aproape in conditii de sclavie. In secolul al XIII-lea i.C., in timpul domniei lui Ramses al II-lea evreii erau pusi la munci grele in constructii. Aceasta situatie a determinat fuga din Egipt. Aceste triburi semite sub conducerea lui Moise, au migrat din regiunea Deltei spre rasarit, strabatind nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moarta prin sud si, trecind Iordanul dinspre partea estica, au ajuns in Canaan.
Teritoriul Palestinei, aflat sub suzeranitatea mai mult nominala a Egiptului, era ocupat - la est si sud de Marea Moarta - de orase-state, de micile regate Amon, Moan, Edom; iar la apus, de-a lungul coastei mediteraneene, de canaaneeni. Inaintea acestora insa Canaanul fusese ocupat de amoreeni, o alta populatie semita. Civilizatia amoreana se formase sub influenta celei babiloniene si a celei egiptiene. Orasele erau mici ca intindere, dar erau bine organizate si puternic fortificate. Locuitorii foloseau unelte si arme de bronz, precum si obiecte de podoaba lucrate in aur, argint, fildes si pietre semipretioase. Religia lor, politeista, avea evidente influente babiloniene. Anumite elemente de civilizatie si de cultura amoreana au fost preluate si pastrate de noii veniti, de canaaneni, care i-au impins pe amoreeni spre nord. Aceasta s-a petrecut pe la mijlocul mileniului al II-lea i.C., cand teritoriul Palestinei ( pana atunci sub suzeranitate babiloniana ) a trecut sub stapanirea Egiptului. Pozitia geografica a Palestinei ii asigura o importanta particulara pentru comertul de tranzit cu regiunile rasaritene. S-au construit aici fortificatii, palate regale si temple egiptene.
Catre sfarsitul scolului al XII-lea i.C. canaanenii erau cunoscuti ca intrbuintau fierul in constructia carelor de lupta. Razbonici, dezvoltand o viata urbana, putin dotati insa pentru arta, manifestau in schimb o inclinatie deosebita pentru comert. Caracterul complex al culturii canaanene este demonstrat si de religia lor: cu zeitati egiptene, babiloniene si locale. Divinitatea lor suprema era Baal - la origine zeul naturii, al fertilitatii, devenit mai tarziu zeul cerului, al furtunii si al ploii, protectorul prin predefinitie al vietii agricole Aceasta este deci ambianta culturala si de civilizatie materiala in care vor patrunde, inca din secolul al XII-lea i.C., evreii.
Momentul politic era favorail. Egiptul era amenintat de hititi, de babilonieni si de asirieni, discordiile si rivalitatile interne slabeau forta de rezistenta a canaaneenilor. La inceput triburile nomade ale evreilor au intretinut relatii pasnice cu cananeeni; si nu rareori se intampla ca un clan israelit mai slab sa solicite protectia unui uuni trib canaanean mai puternic. Au fost si conflicte armate numeroase, dar fiind depasiti de superioritatea militara a canaaneenilor si fiind lipsiti de experienta de razboi, evreii au trebuit sa se multumeasca sa ramana in regiunile de deal, neputand sa ocupe zonele de campie care erau protejate de orasele fortificate si de numeroasele care de lupta ale canaaneenilor. Triburile israeliene au inceput sa patrunda in Canaan sub conducerea lui Iosua, urmasul lui Moise care intre timp murise. Au inaintat spre nord, ajungand pana la zidurile Ierusalimului - "orasul palmierilor". Cetatea putea rezista, cu cele doua randuri de ziduri groase de 3.5 metri si 10 metri inaltime. Dar gratie superioritatii numerice a israelienilor, entuziasmului, fanatismului si disperarii lor, sistemul de aparare al cetatii a cedat.
Dupa aceasta prima victorie au urmat altele (contra oraselor-cetati Dabir, Lachis, etc.). Cu timpul, si dupa lupte continui si cu alte triburi invecinate - ale moabitilor, amonitilor - forta si experienta razboinica a israelienilor sporesc. Inainteaza spre nord si ii inving pe canaaneni (1125 i.C.). Este perioada in care, dupa moartea lui Iosua, apare un tip nou de razboinic, tipul conducatorului militar specializat - "judecatorul", cum este numit in Biblie. Obiectivul principal al triburilor israeliene erau vaile fertile ale Canaanului, fasia de circa 30 km latime de-a lungul coastei Mediteranei.
Pe la inceputul secolului al XII-lea i.C. aparuse un nou pericol: migratia in masa a "Popoarelor Marii", care ataca si distrug vechile cetati maritime feniciene si invadeaza nordul Egiptului. Invinsi de Ramses al III-lea, invadatorii se retrag in bogata campie a Palestinei. Acest grup de razboinici filistinieni era foarte puternic (dotat cu arme noi, superioare, de fier). Cum ei urmareau sa ocupe intreg Canaanul, filistinienii intrara in conflict cu israelienii. Dupa primele victorii acestia ocupa zona colinara, Palestina centrala, si isi dezarma adversarii. Asadar, in jumatatea a doua a secolului al XI-lea existenta poporului israelian era amenintata.
In anul 1020 i.C. Saul este proclamat rege. Incepand un razboi de guerila contra filistinienilor, Saul s-a dovedit a fi un bun tactician; dupa mai multe atacuri surpriza filistinienii au fost invinsi si alungati din teritoriile israeliene. Victoriile lui Saul au dat curaj triburilor ebraice. Dar in cadrul unei mari contraofensive a filistinienilor, israelienii au fost invinsi, iar Saul s-a sinucis. Saul fusese un bun sef militar, dar mai putin ca organizator si ca om politic. Cand a vazut ca ginerele sau David se bucura de o popularitate din ce in ce mai mare, Saul, gelos, l-a persecutat. Ca sa scape cu viata David a fugit din Iudeea sa natala. Dupa moartea lui Saul s-a intors si a fost ales rege de tribul sau apoi si de celelalte triburi. Victorios in doua lupte contra filistinienilor, isi elibera poporul. Cuceri regatul Edom, castigand astfel un teritoriu foarte important din punct de vedere economic; ii invinse pe armenii din nord, pe amonitii si pe moabitii din sud; dupa care isi intinse mult si spre rasarit frontierele. David a organizat o buna administratie civila, a dat tarii ocapitala stabila, Ierusalimul, a stabilit relatii de cooperare cu Hiram, regele Tirului si a creat o armata al carei nucleu era un puteric corp permanent de mercenari. In lunga sa domnie de 33 de ani David a creat, dintr-o slaba confederatie de clanuri si triburi, un regat centralizat puternic. Fiul sau Solomon a dus regatul Israelului la un nivel inalt de prosperitate economica. Figura tipica de monarh oriental absolut, Solomon a stabilit mai intai importante relatii diplomatice cu Egiptul, cu Tirul, cu regatul Seba, s.a. Si-a asigurat iesirea la mare anexand si ultima fortareata Geser din Canaan. A construit la Marea Rosie portul Etziongaber, a fortificat punctele ce comandau marile drumuri comerciale care traversau Palestina.
