Alexandru Ioan Cuza
In istoria politica a Moldovei numele de Cuza este pomenit inca din trecutele veacuri. Neam de boieri mijlocii, cum erau socotiti Cuzestii, cativa din randurile lor s-au ridicat totusi la inalte ranguri pe treptele cinurilor boieresti. Unii avura insa parte de un sfarsit tragic. Astfel, un stramos al lui Alexandru Ioan Cuza, pe nume Dumitrascu, ajunse comis si apoi clucer, iar mai in urma, dupa ani lungi de pribegie, vel-spatar. Banuindu-l insa de uneltiri, in ianuarie 1717, Mihai Racovita puse sa fie spanzurat de furca scranciobului, in fata curtii domnesti din Iasi. Despre aceasta naprasnica intamplare zice cu mahnire Neculce: "Atunci Mihai Voda, maniindu-se, in graba au spanzurat pe Cuza Spatarul, nepricestuit, incaltat, imbracat, dandu-i vina ca a scris el la feciorii lui. ca sa vie sa prinda pe Mihai Voda din Iasi ce nu (se) stie intru adevar au ba, numai in pizma l-au omorat ca aice (a) fost napaste, ca n-a scris".
In acelasi veac, Ionita Cuza, nepotul celui spanzurat, urca si el pe treptele boieriei, ajungand, de asemenea, spatar. Erau insa vremuri de neagra urgie. In biata tara a Moldovei, turcii savarseau revoltatoare samavolnicii. Insusi domnul se jelui la Poarta impotriva "neoranduielilor" comise de armatele otomane, aratand printre altele ca locuitorii nu gasesc scapare decat parasind tara. Si atunci de la cine ar mai fi putut scoate el birurile platite turcilor si pe deasupra indestularea proprie.
Nu era insa Constantin Moruzi omul care sa indrazneasca sa-si supere cu ceva stapanii; soarta predecesorului sau, Grigore Ghica, ucis miseleste, nu de mult, din ordinul Portii, ii era vie in amintire. Asa ca, temator sa nu-si piarda scaunul, cand mai multi boieri, loviti in propriile lor interese, protestara pentru faradelegile cotropitorilor, Moruzi ii puse la popreala; mai mult, in august 1778, porunci ca Ionita Cuza si Manole Bogdan, ce se facusera ecoul nemultumirilor, sa fie descapatanati, iar capetele sa le fie infipte in poarta curtii domnesti, "ca sa ia invatatura intreg norodul".
Trecusera doar sase decenii de cand bunicul sau atarnase in streang, pentru aceleasi pricini "de amestec prea aprins in treburile tarii", iar acum Ionita Cuza ii impartasea soarta tragica. Asadar, in cuprinsul aceluiasi veac si in aceasi cetate a Iasului, doi dintre stramosii lui Alexandru Ioan Cuza aveau un sfarsit naprasnic, unul in spanzuratoare, iar altul scurtat cu un cap de iataganul gadelui domnesc!
In cei sapte ani de domnie, si mai ales in cei tot atatia petrecuti in exil, departe de tara, Alexandru Ioan Cuza, ajuns postelnic, va fi tatal viitorului domn al Principatelor Unite; despagubind in bani pe ceilalti frati, pentru a ramane singurul stapan al mosiei Barbosi, din tinutul Falciu, Ioan Cuza se casatori cu Sultana Cozadinii, venita de curand in tara de la Constantinopol, unde se nascuse (se tragea dintr-o familie genoveza). In afara de Alexandru, mai avura un fiu, Dumitru, care muri insa de tanar, cazand de pe cal chiar in fata casei parintesti, precum si o fiica, numita tot Sultana.
In cateva randuri, tatal viitorului domnitor a fost ispravnic la Falciu si la Galati; avea in orasul de pe Dunare mai multe proprietati, pe care fiul le va mosteni. Deputat de doua ori in Obsteasca Adunare a Moldovei, era se pare un om energic, pentru ca, in 1834, ivindu-se ciuma pe o corabie din portul dunarean, el, ispravnic fiind, lua severe masuri de stingere a molimei, primind pentru asta o multumire publica din partea Adunarii.
Nascut la 20 martie 1820, la Barlad, Alexandru Ioan Cuza si-a petrecut o parte din copilarie pe mosi tatalui sau, la Barbosi. A crescut astfel aproape de tarani si printre ei. Poate ca si aceasta explica, in parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iasi, in pensionul deschis nu de mult la marginea orasului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofiterii ramasi pe aici din armata condusa de Napoleon in dezastruoasa campanie impotriva Rusiei), ii avu colegi de invatatura, printre altii, pe Vasile Alecsandri si Mihail Kogalniceanu, care, ii vor deveni, mai tarziu, in epoca Unirii si a infaptuirii statului national roman, sfetnici apropiati si colaboratori directi. Matei Milo, viitorul mare actor, i-a fost, de asemenea, coleg.
In vara lui 1834, prin august, tanarul Alexandru Cuza pleaca la Paris sa-si completeze invatatura. Impreuna cu el plecau si alti fii de boieri, cam de aceeasi varsta, printrre care varul sau Nicolae Docan si Vasile Alecsandri.
Alexandru Ioan Cuza isi trecu in decembrie 1835 examenul de bacalaureat in litere. Ca si Vasile Alecsandri, vru apoi sa invete medicina, inscriindu-se la facultatea respectiva, dar parasi repede gandul acesta, "neputand suferi disectiile" si trecu la drept.
Spre sfarsitul lui 1839 se inapoie in tara cu titlul de membru al Societatii economistilor din Paris, fara a-si termina studiile juridice. Inca din septembrie 1837 devenise cadet ca si Kogalniceanu si altii, pregatindu-se pentru cariera de ofiter. Dar in februarie 1840, la numai cateva luni dupa sosirea in tara, isi dadu demisia din armata, intrand curand in magistratura. Era un om curtenitor si prietenos, dornic de petreceri si de glume, amuzand pe cei din jur cu snoavele si conversatia sa. Infatisarea-i era placuta: statura mijlocie, par castaniu bogat, ochii albastri, stralucitori si inteligenti. Atragator si plin de farmec, se bucura peste tot de o buna primire.
La una din obisnuitele petreceri boieresti ce se tineau lant iarna in "dulcele targ al Iesilor", Cuza cunoscu pe aceea care avea sa-i devina curand sotie: Elena Rosetti. Era mai tanara cu cinci ani decat el, fiica a postelnicului Iordache Rosetti si a Catincai, nascuta Sturdza, boieri cu mosie la Solesti, in tinutul Vasluiului, unde Elena isi petrecuse anii copilariei.
Casatoria a avut loc la Solesti, in ultima zi din luna aprilie a anului 1844. Este interesant de retinut ca A.I.Cuza a refuzat sa primeasca robii dati Elenei pe foaia de zestre.
Intinsele legaturi de rudenie ale parintilor Elenei cu famili din protipentada Moldovei nu puteau sa-i fie decat de folos tanarului Cuza. Inca inainte de casatorie era membru la judecatoria tinutului Covurlui, unde apoi va fi presedinte. Impreuna cu sotia, se instala in casele parintilor sai de la Galati.
Desi casnicia lor n-a fost una dintre cele mai izbutite, Cuza nedovedindu-see a fi un sot prea statornic, intre ei s-au pastrat totusi intotdeauna relatii respectuoase.
Abia iesita in lume, aflandu-se inca sub autoritatea aproape tiranica a unei mame cu severe principii pedagogice, Elena ocolea petrecerile, neinsotindu-l decat arareori pe Alecu. Apriga soacra se amesteca necontenit in casnicia lor, rascolindu-le viata. Cuza cauta dese prilejuri pentru a evada la Iasi, unde se aflau atatia dintre prietenii sai, iar Elena ramanea de obicei singura, traind aproape izolata.
Inchipuirea poporului, atat de bogata, a creat lui Cuza numeroase legende, atribuindu-i, in afara calitatilor sale reale, insusiri pe masura dorintelor maselor populare. Aceste mase flamande de dreptate, de omenie, de demnitate nationala, atata amar de vreme inabusite voiau intruchipate in el vitejia, bunatatea, spiritul nepartinitor.
Chiar daca a avut unele slabiciuni si scaderi omenesti, desigur mult si rauvoitor exagerate de cercurile ostile politicii sale, Alexandru Ioan Cuza a ramas in istoria noastra ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului nasterii sale, in 1920, Iorga spunea ca daca ar dori cineva "sa cuprinda intr-o formula marea personalitate a lui Voda Cuza, ar trebui sa spuna ca el a fost un om vrednic de legenda sa si ca in jurul sau s-a creat o legenda vrednica de dansul". Sub domnia lui, pentru intaia oara, taranii au capatat pamant. Pentru aceasta, si pentru multe alte fapte progresiste ale sale, Cuza a fost preamarit de masele populare, iar figura lui a intrat in creatia folclorica, alaturi de a lui Stefan cel Mare si Tudor Vladimirescu.
Inca in viata fiind, se creasera despre el numeroase legende, mai toate avand un talc, exprimand o dorinta a poporului care-l dorea drept si bun cu cei mici, aspru si necrutator fata de impilatori, adica fata de boieri, de negustori si calugari. Era transpunerea moderna a vechilor legende si basme populare, in care binele invinge intotdeauna raul.
Fara a fi sustinuta de vreo organizatie politica, caci dupa cum am vazut partidele se unisera pentru a-l alunga, legenda lui Cuza crescu in amploare si se mentinu apoi multa vreme, ajungand pana in zilele noastre. Incercarile numerosilor sai vrajmasi de a distruge acest mit, prin nascocirea unor pacate inexistente si prin extragerea unora reale, dar firesti, obisnuite epocii si clasei sale, n-au putut stirbi faima personalitatii sale. Cu temei s-a spus ca, dupa ce a dat taranului dreptul sau, asa cum era inteles atunci de spiritele mai inaintate, "el a fost pus la marea incercare de a-si mentine punctul de vedere impotriva tuturora, impotriva tuturor intrigilor, tuturor tendintelor de razbunare, impotriva conservatorismului boierimii de traditiune, precum si impotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urma, neputand birui nici pe unul, nici pe altul, sa cada inaintea coalitiei care, prin felul cum a rasturnat pe om, a inaltat opera pe care omul o indeplinise".
Cuza ramanea apoi pentru totdeauna cel dintai domn al tarilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezinta, iarasi, un mare merit. El n-a fost numit, ci ales, si inca in unanimitate in ambele tari. Ales nu ca un nume mare, rasunator, insa tarand dupa el amintirea nefasta a trecutului, ci ca un om nou, intruchipand vointa nationala.
Pentru multe din faptele sale, a meritat recunostinta nu numai a contemporanilor, ci si a generatiilor urmatoare. El n-a avut parte de blestemul cuvenit tiranilor detronati. Dimpotriva, scarbite de politica celor ce i-au urmat, multimile l-au regretat. Zadarnice au fost incercarile vrajmasilor de a-l detrona din sufletul, din amintirea si recunostinta purtata de masele largi ale poporului, care ii pomeneau numele cu veneratie intrucat fusese calauzit in actiunile sale de idei inaintate, progresiste.
Au circulat multe istorisiri despre Cuza, in legatura cu firea sa dreapta. Unele au aparut si in presa, sau adunate in diferite brosuri si carti: amintiri, intamplari reale sau nascocite, toate contribuind cu puterea legendei la intretinerea acelei aureole create in jurul fostului domnitor. Atatia dintre oamenii acelei vremi marturiseau ca l-au vazut si au vorbit cu el, ca umbla pe drumuri in straie schimbate, cercetand si pedepsind nedreptatile, ajutand si mangaind pe cei sarmani si napastuiti.
In stralucita-i limba, a scris si Mihail Sadoveanu despre aceasta legenda, aratand cu intelepciune ca in necazurile si aspiratiile lui nedeslusite, gata sa-i atribuie trasaturi si lumini ideale, poporul intrupase in Cuza dorinte de schimbari si de dreptate, devenind in ochii norodului umilit "un fel de principiu al binelui".
Bibliografie: Marin Mihalache "Oameni de seama - Cuza Voda"
