Rolul calculatorului
in cel de-al doilea razboi mondial
Cel mai bine pastrat secret al celui de-al doilea razboi mondial se numeste Colossus, un gigant electronic, primul calculator din lume. El a fost conceput de cei mai mari matematicieni si ingineri britanici cu scopul de a descifra comunicatiile secrete intre Hitler si generalii sai. Colossus a contribuit in asemenea masura la victorie, incat Churchill a ordonat distrugerea sa dupa razboi: nimeni nu trebuia sa stie cum au castigat aliatii razboiul informatiilor, in cazul unei alte confruntari. Toti cei inplicati au pastrat un secret absolut, chiar si Churchill nu face nici cea mai mica aluzie la subiect in cartea sa de sase volume despre razboi. A trebuit sa se astepte pana in anii 70 pentru ca existenta misteriosului calculator sa fie atestata.
In ziua de azi Colossus a fost reconstituit de catre Tony Sale, un electronist pensionat, pe baza catorva fotografii si relatari, folosind piese din epoca. Calculatorul arata ca doua dulapuri de 6 m lungime si 2,5 m inaltime si contine 2.500 de tuburi electronice.
Pentru construirea lui Colossus au fost mobilizati cei mai sclipitori matematicieni de la Cambridge si Oxford, printre care si cunoscutul Alan Turing. La apogeul sau, in proiect erau implicati 8.000 de oameni, care se ocupau in special cu strangerea mesajelor interceptate in toata Europa si cu clasificarea lor. In momentul debarcarii aliatilor se ajunsese la descifrarea a 40.000 de mesaje pe luna. Gratie acestor informatii (cu numele de cod Ultra), convoaiele de nave americane ce transportau arme si mancare au putut evita submarinele (U-boots) din Atlantic (permitand Angliei sa ramana in razboi), Montgomery l-a putut alunga pe Rommel din Africa de Nord si aliatii au putut debarca in Europa cu pierderi minime. Istoricul Harry Hinsley estimeaza ca razboiul a fost scurtat astfel cu cel putin doi ani.
Nemtii foloseau pentru codificarea mesajelor o masina denumita Lorenz SZ42 (celebra Enigma), cu un numar de chei posibile de ordinul 10131. Ei credeau ca mesajele astfel codate sunt indescifrabile. Incepand cu 1940, englezii au inceput interceptarea mesajelor telegrafice cifrate. In codul telegrafic international, fiecare caracter era reprezentat prin 5 biti. John Tiltman, seful spargatorilor de coduri, si-a dat seama ca era folosita o metoda inventata in 1918 de americanul Gilbert Vernam. Ideea era sa se adauge reprezentarii binare a fiecarui caracter un alt caracter. Spre exemplu, adaugand lui F (10110) pe H (00101), se obtinea B (10011).
Aceasta metoda se preta bine mecanizarii, dar mesajele erau usor de descifrat daca se cunostea cheia de plecare. Germanii se bazau pe numarul mare de chei initiale ale masinii lor. Prima parte a mesajelor era formata din 12 prenume nemtesti, ale caror initiale le dadeau indicatii destinatarilor cu privire la configurarea masinii. De obicei ar fi trebuit sa fie folosit un cod diferit pentru fiecare mesaj, insa unii emitatori mai lenesi sau prost antrenati foloseau aceeasi cheie pentru doua mesaje. Spargatorii de coduri nu faceau mari progrese, pana in 30 august 1942, cand nemtii au comis o mare eroare: un operator german din Grecia tocmai terminase de trimis un mesaj lung (4.000 de caractere) cand corespondentul l-a anuntat ca nu receptionase bine mesajul. Foarte enervat, el a trimis iar mesajul, cu aceeasi cheie de pornire, dar folosind multe prescurtari ale cuvintelor. Englezii detineau o comoara. Toate mesajele nemtesti trebuiau sa inceapa cu "SPRUCHNUMMER", dar operatorul il prescurtase "SPRUCHNR". Astfel se puteau afla urmatoarele caractere din al doilea mesaj: "FUNF". Tiltman a dedus continutul mesajului printr-un du-te-vino intre cele doua variante ale lui. El i-a dat secventa unui student la chimie de la Cambridge, care in mai putin de doua luni a dedus functionarea masinii de codare! Britanicii nu au avut la dispozitie o astfel de masina decat dupa razboi, dar au stiut cum functioneaza.
Desi stiau sa decodeze mesajele, folosind hartia si creionul le-ar fi trebuit cam sase saptamani. Max Newman, un matematician din echipa a venit cu ideea automatizarii acestui proces folosind o masina electronica. A aparut Colossus, care a descoperit o cheie de la prima incercare, in ianuarie 1944. Avea o memorie RAM de 25 de biti si nu putea fi programat decat legand cabluri intre diverse conexiuni de pe un panou, dar avea o instructiune conditionala (de genul IF THEN ELSE). Era fiabil, producand o eroare la 100 de miliarde de calcule.
Intre ianuarie si iunie 1944 colosul descifra 100 de mesaje pe saptamana. Englezii au aflat ca nemtii se asteptau la debarcarea aliatilor, asa ca i-au facut sa creada ca va avea loc mai la nord. Operatia a avut succes, nemtii au ramas in Belgia, si pe deasupra in perioada debarcarii erau cunoscute pozitiile a 56 din cele 58 de divizii germane.
Secretul pastrat era absolut. De fapt, britanicii erau asa de speriati ca nemtii vor afla de spargerea codului, incat uneori, desi aveau certitudinea ca vor fi atacati, nu luau masuri. De asemenea, incercau sa nu captureze o masina de codare, pentru a nu risca schimbarea codului. Algoritmul de decodare ramane secret si astazi.
Eroarea nemtilor a fost in special increderea lor exagerata in puterea codurilor. Ei au crezut mai mult in masini decat in oameni, dar eroarea a venit de la un om.
In zilele noastre e clar ca, in orice confruntare moderna, tehnologia are cel mai important rol, si in special tehnologia comunicatiilor.
