Razboiul Arabo-Israelian din 1973 I Introducere Razboiul Arabo-Israelian din 1973, conflict armat intre Israel si tarile arabe Egipt si Siria, s-a desfasurat in luna octombrie, 1973. Egiptul si Siria, au declansat conflictul pentru a-si recupera teritoriile pe care Israelul le-a ocupat in “Razboiul de 6 zile” din 1967. Desi ambele parti au suferit pierderi grele din cauza razboiului din 1973, Israelul si-a mentinut controlul asupra teritoriilor. Deoarece conflictul a inceput de sarbatoarea evreiasca Yom Kippur si s-a desfasurat de-a lungul sfintei luni musulmane a Ramadamului, razboiul a mai fost numit si ”Razboiul Yom Kippur” de catre Israeleni si ”Razboiul Ramadamului” sau ”Razboiul din Octombrie ” de catre Arabi. Desi nu a adus schimbari semnificabile granitelor teritoriilor, razboiul din 1973 si consecintele sale au avut efecte numeroase asupra natiunilor participante si asupra relatiilor lor cu marile puteri mondiale. Egiptul a iesit din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), care i-a furnizat ajutor militar si economic inca din anii ’50, si a incheiat stranse relatii cu Statele Unite. Siria a iesit din razboi, fiind un aparator ferm al drepturilor arabilor si cel mai apropiat aliat al Orientului Mijlociu pentru URSS. In Israel, razboiul a declansat atitudini dezaprobatoare fata de conducatorii statelor, care, in cele din urma, au demisionat. Razboiul a semnalat o implicare crescanda a Statelor Unite pentru negocierea si garantarea intelegerilor arabo-Israeliene. II Cauzele razboiului. Lungul conflict dintre evrei si arabi privind conrolul asupra teritoriului (istorie) Palestina s-a materializat in razboaie in anii : 1948, 1956 si 1967. Opozitia arabilor fata de statul evru Israel a inclus si statele vecine arabilor si dupa 1964, se infiinteaza Organizatia pentru eliberarea Palestinei, un corp politic preocupat de crearea unui stat pentru arabii palestieni. In “Razboiul de 6 zile “ din 1967, Israelul a obtinut controlul asupra peninsulei Sinai si asupra Fasiei Gaza, stapanite anterior de Egipt ; asupra Inaltimilor Golan, apartinand initial Siriei ; asupra West Bank si Ierusalimului estic administrate initial de Iordania. Mai tarziu, in acelas an, Natiunile Unite au adoptat o rezolutie cerand retragerea Israelitilor din aceste teritorii in schimbul recunoasterii independentei Israelului. In 1969, presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a lansat o campanie pe Canalul de Suez (un canal artificial intre Peninsula Sinai si teritoriul egiptean). Conflictul, care nu s-a materializat intr-un razboi propriu-zis, s-a incheiat in 1970 cu un acord de incetare a focului, propus de Satele Unite. La inceputul anilor ’70, succesorul lui Nasser, Anwar al-Sadat, a incercat pe cai diplomatice sa determine retragerea israelitilor pregatind, in acelas timp, Egiptul (armata) pentru razboi. In fiecare an, Natiunile Unite au emis rezolutii cerand Israelitilor sa se retraga, iar Statele Unite au avut parte de critici ale comunitatii internationale vizand suportul acordat Israelului. In acest timp, negocierile au continuat. Natiunile Arabe refuzau sa negcieze inainte ca Israelul sa se ratraga fara garantii pentru pace si securitate. Nici Statele Unite si nici Israelul nu credeau ca fortele arabe ar putea provoca puterea militara bine-cunoscuta a Israelenilor. URSS-ul, care sprijinise Natiunile Arabe in timpul razboiului anterior cu Israelul si aprovizionase Egiptul cu armament, stia ca Egiptul se pregateste de razboi, dar a subestimat hotararea lui Sadat de a folosi o posibilila armata impotriva Israelului. Mai mult chiar, nici Wachington-ul si nici Moscova nu erau la curesnt cu diferentele adanci in politica dintre conducatorii egipteni si sirieni. Deci, scopul pentru ambii conducatori era sa-si recastige teritoriile de la Israel, Sadat era gata sa combine mijloacele armate cu inceperea unui proces diplomatic, in timp ce presedintele Sirian Hafez-al-Assad nu voia sa semneze nici un acord (cu Israelul) care putea sa recunosca legalitatea Israelului. Sadat, spre deosebire de Assad, era deasemenea gata sa indrepte politica externa cu Egiptul intr-o alta directie decat cea urmata de URSS, apropiind-o de cea urmata de Statele Unite. Lansand presiune economice acasa, Sadat credea ca Stale Unite si URSS-ul vor ajuta Egiptul mai mult si pe o perioada mai indelungata. In ciuda acestor diferente, in cele din urma, nerabdarea si frustrarile reciproce la nivelul statului diplomatic i-au adus pe Sadat si Assad sa planuiasca atacul. Deoarece cei doi conducatori arabi se concetrau mai mult pe propriile interese nationale decat pe probleme arabo-Israelene, ca de exemplu viitorul West Bank-ului si al Ierusalimului sau problema statului Palestinei. Ei au omis Iordania si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, din planuirea razboiului. III Desfasurarea razboiului. Egiptul si Siria si-au lansat atacul impotriva Israelului pe 6 octombrie, 1973. Era Yom Kippur, ziua sfanta a anunlui evreisc. Avand multi civicli inarmati in sinagogi, Israelul a fost surprins cu garda jos de atacurile coordonate. Sursele de informatie Israelite nu au tinut seama de probabilitaea unui atac arab, iar armata Israelina nu era pregatita pentru un razboi. Armatele lui Sadat au traversat rapid Canalul de Suez, astfel, Egiptul spargand randul de fortificatii Israeliene aflate de-a lungul malului estic al Canalului, numit linia Bar-Lev, pe care Israelienii il credeau impenetrabil. Egiptul a intarit regiunea pentru a-si apara pozitia. Constient de puterea limitata a armatei sale in privinta modului de atac, Sadat nu o ordonat o inaintare spre tinutul detinut de Israel in Sinai. Dimpotriva , armatele sale au luat o mica parte din tinutul aflat pe intreaga lungime a malului estic al Canalului. Intre timp, fortele siriene avansau in teritoriul Inaltimilor Galon. In timpul primei saptamani de razboi, si Siria si Egiptul ar fi facut multe ravagii armatei israelene, ar fi putut lua multe teritorii si ai ar fi putut provoca distrugeri grave centrelor civile israelene. Cu toate acestea, ambele armate nu au putut obtine un avantaj al castigurilor anterioare, asupra lipsei de pregatire israeliana si asupra primelor pierderi ale acestora. Sistemul de comunicare neregulat si lipsit de acuratete dintre Moscova si aceste capitale arabe, a inhibat succesele armate arabe. Pe la mijlocul lui Octombrie, Israelul si-a mobilizat trupele si a lansat o serie de contraatcacuri pe ambele fronturi. In ciuda unor grave pierderi initiale, israeletii au recucerit terenul pe care Siria il capturase si au trecut prin forta dincolo de granitele Siriei, facandu-si curand drum prin artileria Damascului. Intre timp Israelul a lansat a contraofensiva impotriva Egiptului, traversand Canalul de Suez, avansand in Egipt si incojurand Armata a III-a a Egiptului. Pana la sfarsitul razboiului, fortele israelene au avansat pana la 100 km de Cairo si 40 km de Damasc. Cu toate acestea, Israelul n-a considerat necesar din punct de vedere politic sa ocupe cele doau capitale arabe. IV Incetarea focului si retaragerea Starea precara in care se aflau armatele arabe au grabit incheiarea razboiului. A incurajat de asemenea interventia imediata a Statelor Unite, care au furinzat arme Israelului in timpul razboiului, si Uniunii Sovietice, care au aprovizionat fortele arabe. Amenintarea Israelului de a eradica armata a III-a a Egiptului l-a convins pe secretarul de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger sa viziteze Moscova pentru a negocia un acord de incetare a focului cu comandantul sovietic Leonid Brejnev. Pe 23 octombrie, Natiunile Unite au aprobat rezolutia, ceea ce ducea la negocieri intre israeliti si arabi. Si Israelul si Egiptul au incalcat termeni de incetare a focului, iar Israelul si-a continuat incercuirea Armatei a III-a egiptene. Brejnev, crezand intr-o victorie a Egiptului si o posibila destabilizare a guvernului lui israelian, a sugerat presedintelui Statelor Unite, Richard Nixon, ca o actiune a armatei israeliene ar determina un raspuns sobietic, incluzand interventia in favoarea salvarii Armatei a III-a. La raspuns, Kissniger a cerut si a primit totodata permisiunea lui Noxon de a pune trupele americane in alerta nucleara. Si sovieticii si americanii s-au retras aproape imediat dintr-o confruntare. Incetarea focului a avut loc pe 25 octimbrie. Dorinta Israelului de a i se returna prizonierii de razboi cu existenta precara a Armatei a III-a a Egiptului au grabit discutiile la nivel militar intre Israel si Egipt. Aceste tratative au avut loc la kilometrul 101 pe drumul Cairo-Suez din 28 octombrie pana pe la sfarsitul noiembrie. Kissinger, dorind o participare mai mare a americanilor, a angajat o Conferinta de pace a Orintului Mijlociu, avand Statele Unite si Uniunea Sovieticadrept co-presedinti, pentru a continua negocierile. Desi a participat si Iordanul, Siria a renuntat sa participe, iar Organizatia de Eliberare a Palestinei nu a fost invitata. Dupa 2 zile de negocieri publice, conferinta a fost suspendata si nu a mai reusit sa se reuneasca. In urmatorii 2 ani, Kissinger a negociat zburand inspre si dinspre capitale arabe si Israel comportandu-se ca un mediato. Aceasta tehnica a dus la primul acord de dezarmare egipto-israelene, cerand retragerea Israelului dincolo de Canalul de Suez si infiintarea in ianuarie 1974 a unei forte de instaurare a pacii in zona Canalului (Forta Ntiunilor Unite fusese instaurata dupa razboiul din 1956si a durat pana in 1967). In mai 1974, Siria si Israelul, cu ajutorul lui Kissinger a concluzionat un acord de dezarmare prin care Israelul returna Siriei teritoriul capturat in razboiul din 1973, impreuna cu orasul Al Qunaytrah din regiunea Golan. Au stabilit deasemenea o zona a Natiunilor Unite, fortele israelite si cele siriene in Golan. Un al doilea acord egipto-israelian a fost incheiat in septembrie 1975. V Consecintele razboiului. Desi razboiul nu a pretins concesii terotoriale, a avut multe efecte la un nivel mult mai inalt si complex al conflictului arabo-israelian. In timp ce pierdele arabe erau de departe mai mari decat cele ale israelitilor, ambele parti au pretins victoria. Fortele arabe dovedisera ca pot lansa cu succes un atac coordonat. Cu castigurile initiale, ei au scufundat din temelii mitul invicibilitatii israelitilor care dura din razboiul din 1967. Intre timp, in ciuda unor pierderi semnificative, Israelul s-a regrupat cu succes in cateva zile, impingand fortele arabe inapoi, dincolo de granitele din 1967. In timp ce razboiul nu a afectat relatiile dintre Siria si Uniunea Sovietica si a opus mai mult Siria si Statele Unite, Israelul, a initiat totusi schimbari drastice in relatiile externe ale Egiptului. Noua relatie pe care Kissinger incepuse s-o lege cu Sadat a redus influenta sovieticilor asupra Egiptului si a adus tara mai aproape de Statele Unite. Fiecare acord incheat cu succes, genera incredere intre Israel si Egipt. Fiecare dintre aceste realizari stabilea o fundatie la tratatul de pace dintre Egipt si Israel din 1973. Cu toate acestea, relatiile imbunatatite ale Egiptului cu Statele Unite si cu Israelul au adus la repararea si izolarea sa de afacirile inter-arabe din anii ’80. Intre timp, succesul diplomatic al Statelor Unite in perioada de dupa razboi le-au preferat ca mediator, confident si girant diplomatic al arabilor si israelitilor de asemenea in viitoarele negocieri. In final, razboiul a produs probleme interne si in Israel. Lipsa de pregatire militara a israelitilor a pus problema competentei conducatorilor. Rezultatele investigarilor care a urmat au foat extrem de critice privind armata, ducand la demisia primului ministru Golda Meir si a ministrului apararii Mosshe Dayan.
