Mentalitatii si atitudini in evul mediu

Moldovan Mihai 9F

Mentalitati si atitudini in Evul Mediu

Preliminarii / Introducere.

O istorie a "evenimentlui", o istorie care se rezuma la studierea unor realitati economice si sociale, la relatarea unor fapte politice si militare este considerata azi tot mai mult a fi insuficienta si incapabila de a reconstitui o imagine cat mai completa si adecvata a trecutului. O istorie "totala", o istorie "umana" nu poate ignora ceea ce in viata oamenilor tine de afectiv, de reprezentarile, de "mentalitatea" lor: un termen care s-ar putea traduce mai explicit prin viziune asupra omului, lumii, vietii. Un complex mecanism mental in care intra o infinitate de date si de interactiuni - care completeaza si, intr-o masura, chiar explica resorturile intime si cauzele prime ale evenimentului.

Considerand in ansamblu cultura Evului Mediu, ceea ce se remarca in primul rand este interactiunea continua de opozitii, de antagonisme, contradictii, la prima vedere ireductibile. Astfel, de pilda, munca este pricita ca un blestem - consecinta a "pacatului originar" - dar si ca mijloc de expiatie si de mantuire. Bogatia era socotita o cale sortita pierzaniei dar si o posibilitate si o datorie de a face nenumarate fapte bune. Stiinta este tinuta in mare cinste desi in acelas timp se sustine ca "fericiti cei saraci cu duhul".

Prea multe aspecie ale vietii si mentalitatii medievale sunt contradictorii. Ele par chiar irationale, daca nu contrare naturii. Si totusi, intre aceste categorii exista interrelatie intima, care deriva si se justifica prin faptul ca lumea insasi, in totalitatea ei, era conceputa si receptata ca o unitate. Pentru omul medieval "tot ceea ce exista isi are originea si este determinat de un principiu regulator central; totul se insereaza intr-o ierarhie euritmica si se afla in raport armonios cu celelalte elemente ale cosmosului" (A. Gurevici). Lumea se perezinta sub aspecte si prin elemente multiple care nu sunt decat fragmente ale unei totalitati. Universul mental medieval era prezidat de principiul totalitatii organice - in cadrul caruia nu se operau delimitari clare intre concret si abstract. Astfel, in constiinta omului medieval, ideea poseda acelas grad de realitate ca si lumea obiectiva.

Saracia, de exemplu, nu era vazuta ca o problema economica si sociala in sine, autonoma, ci era interpretata si in termenii unei distinctii juridice, si ca o stare de electiune: "Saracii lui Hristos" erau cei care renuntasera de buna voie la bunurile pamantesti pentru a-si asigura in felul acesta un loc in imparatia cerurilor.

Mentalitatea religioasa

Perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele narurale, razboaiele dese si alte forme de violenta din Evul Mediu, au dus la o insensibilitate a sentimentelor - o alta caracteristica a mentalitatii medievale - precum si credinta in viziuni, vise si halucinatii, in semne premonitorii sau punitive. Supranaturalul nu putea fi exclus din conceptia despre lume, destinele omului si ale Universului inscriindu-si in marele plan al divinitatii. Mentalitatea rligioasa era dominanta.

Dar pana in secolul al XII-lea, biserica nu isi definise inca in mod complet dogmatica, iar invataturile ei nu patrunsesera pe deplin in mase. Astfel, viata religioasa a oamenilor de rand continua sa se alimenteze cu superstitii cu credinte si preactici magice pagane, si care au exercitat o presiune permanenta asupra doctrinei oficiale, influentand incontinuu atiatudinea oamenilor biserii la toate nivelele.La tara se celebrau mai dparte rituri naturiste pagane, religia populara era departe de a se identifica cu teologia oficiala. Natura in toate formele si manifestarile ei era considerata opera unor vointe oculte. In felul acesta "Lumea sensibila nu ii mai aparea omului decat ca un fel de masca, in dosul careia se petreceau toate lucrurile cu adevarat importante; sau, ca un limbaj destinat sa exprime prin mijlocirea semnelor o realitate mai profunda" (M. Bloch).

Cultul relicvelor, Miracolul.

Veneratia relicvelor a fost mult timp criticata fiind considerata o forma de manifestare a paganismului (de fapt, reprezentand afinitati cu forme de credinta peristorice - fetise, amulete, talismane). Dupa care, multi dintre marii teologi au au elaborat bazele teoretice ale cultului relicvelor. Sf. Augustin le numea "temple ale credintei" carora li se datora aceeasi veneratie ca si sfintilor.

Acest cult a generat o adevarata goana dupa reliceve. Bizantul, Franta, Germania, Anglia, Spania, se luau la intrecere sa adune un numar cat mai mare de relicve; si nu numai regatele, ci si regiunile, manastiri, orase si persoane particulare.

Oamenii bisericii, teologi deintre cei mai distinsi puneau adeseori la indoiala autenticitatea lor, cu atat mai mult ca cat acesta goana a dus la un intens comert (exercitat de feluriti sarlatani) si la numeroase cazuri de furt de relive.

Autenticitatea relivelor era certificata de capacitatea lor de a face miracole; iar metoda cea mai simpla de a provoca sau de verifica o minune era proba focului: daca relicva aruncata in foc ramanea intacta, insemna ca e autentica. "Ceea ce cucerea, de fapt, adeziunea spiritelor din Evul Mediu nu era ceea ce poate fi observat si demonstrat printr-o lege naturala, printr-un mecanism care se repeta in mod regulat; ci extraordinarul, spupranaturalul sau, in orice caz, anormalul. Stiinta insasi lua mai bucuros drept obiect exceptionalul, mirabilia".

Ideea de miracol a avut un rol insemnat in activitatea misionarilor. Cand papa Grigorie cel Mare si-a trimis corpul de misionari in anglia le-a recomandat sa prezinte anglo-saxonilor cultul sfintilor ca un echivalent al panteismului pagan - "caci nu se poate sterge dintr-o data totul din inimile lor indaratnice". Primul lucru pe care il cereau paganii misionarilor era sa faca minuni. Rolul miracolelor in opera de convertire la crestinism a popoarelor din Gallia a fost, de asemenea, decisiv. Biserica considera ca miraclele isi aveau rostul doar in aceasta prima faza, sevind ca mijloc de convingere a celor ce urmau sa fie crestinati.

Pelerinaje

O credinta tipic medievala era cea potrivit careia pacatele comise puteau fi rascumpate automat print vizitarea unor anumite sanctuare. De obicei se trece, insa, cu vederea faptul ca plerinajele mdeievale nu erau doar acte individuale de pietate ci comportau si serioase implicatii , sensuri, consecinte de ordin social si juridic. Totusi ele prezinta, cel putin formal un semnificativ aspect al mentalitatii religioase a Evului Mediu.

Biserica crestina a inceput sa impuna pelerinaje pentru ispasirea pacatelor inca din sec al VII -lea. Scolasticii din sec XIII au formulat distinctia dintre penitenta "publica" si "privata". Prima, care de obicei insemna un pelerinaj obligator era impusa pentru pacate publice grave, mai ales asasinate. Presiunea opiniei publice era atat de puternica incat cei vinovati, fie ei chiar conti sau regi, trebuiau sa se supuna peitentelor impuse. A doua, ramanea ca act de pietate personala; era intreprins vouluntar si foarte frecvent practicat incepand din jurul anului 1000.

O alta credinta caracteristica timpului este aceea ca bolile si suferintele fizica sa datoreaza unor cauze spirituale sau unor puteri oculte. Astfel calugarii si preotii centrelor de pelerinaj sustineau ca singurul leac contra unei boli era sa invoci ajutorul sfintilor, ca numai pelerinajul la un sanctuar putea garanta vindecarea bolnavilor.In viziunea timpului, o boala este provocata, mai intai, de pacatele savarsite de cel bolnav, si ca o pedeapsa pentru aceste pacate. " Nu exista nici o indoiala ca pacatul este cauza prima a bolilor trupului" - scria Sf. Ioan Hrisostomul.Prin urmare penitenta pe care o facea bolnavul intreprinzand un pelerinaj il putea absolvi nu numai de pacate, ci si de urmarea lor, de boala de care suferea. Gregoire de Tours vorbeste despre boala ca despre un asediu si o invazie asupra trupului din partea diavolului. Credinta in natura diabolica a bolilor era apoape unanima cand era vorba de maladiile mintale: bolnavul era, in acest caz, posedat de diavol. Convingerea ca la originea bolii sta pacatul si ca invocarea ajutorului sfintilor poate duce la vindecare explia, totodata si ostilitatea bisericii fata de medicii care ignora in mod deliberat originile si cauzele de ordin spiritual al maladiilor.

Pe de alta parte, din primii ani ai secolului  al XII-lea, sub influenta tribunalului Inchizitiei s-a introdu in legislatia civila pelerinajul judiciar. Ca o pedeapsa mai usoara, pentru cei suspecti de erezie, au fost stabilite 19 centre minore de pelerinaj, toate pe teritoriul Frantei, pe langa cele 4 mari sanctuare - din Roma, Canterbury, Santiago de Compostela si Koln. In 1328, legislatia civila din Tarile de Jos stabilet obligatia unui pelerinaj ca pedeapsa generala pentru delictele de violenta. In acelas secol, al XIV-lea, aceasta procedura era stabilita sin Italia si Franta.

Pelerinajul judiciar, o pedeapsa infinit mai grea decat ne putem imagina astazi, si in continutul careia elementul religios era aproape inexistent, echivala cu exilul pentru un numar determinat de ani si era aplicata mai ales celor considerati a fi agitatori periculosi pentru ordinea publica a orasului. A da foc unei case, delictul cel mai grav pe care il putea comite locuitorul unui oras medieval, era un fapt sanctionat cu obligatia unui pelerinaj la Ierusalim sau macar la Santiago de Compostela.

Pelerinajul, fie judiciar, fie penitential, fie volunar, intreprins din motive de constiinta comporta imense dificultati, riscuri si sacrificii materiale, mai ales cand sanctuarul indicat se afla la departare de mii de km. Pelerinii faceau tot drumul pe jos, de multe ori dormind sub cerul liber, in ploaie si frig, putand cara cu ei prea putine alimnte, in rest, hranindu-se cu ce gaseau sau cu ce capatau de la omenii binevoitori ori de la manastiri, istoviti de oboseala, multi imbolnavindu-se, cei bolnavi nerezistand si murind pe drum.

Simbolismul medieval.

Mentalitatea simbolica nu este proprie numai crestinismului; dar Evul Mediu a dat constiintei si interpretarii simbolice o extindere, o complexitate si un sens concordant cu doctrina crstina.

In acesta viziune intregul Univers este un rezervor infinit de simboluri. Lumea se compune din semne si lucruri, signa si res, spunea Sf. Augustin. Lucrurile care sunt adevaratele realitati raman ascunse; omul sesizeaza numai aparentele, semnele, simbolurile lor. Un obiect sau un fapt este un semn, care mijloceste omului accesul la cunoasterea realitatii obiectului sau faptului. "Gandirea simbolica - explica Mircea Eliade - precede limbajul si ratiunea discursiva. Simbolul reveleaza anumite aspecte ale realitatii - cele mai profunde - care sfideaza orice mijloc de cunoastere". Este un mijloc de a traduce, in acelas timp realitatea si inexprimabilul. Este un semn al invizibilului si al spiritualului; un semn care isi gaseste loc nu numai in teologie, in arta sau in literatura, ci si printre instrumentele gandirii; ale gandirii care, in tendinta de a descoperi semnificatii ascunse, face apel nu numai la inteligenta ci si la intuitie. Pentru omul medieval, functia simbolului este de a lega planul imanentei de cel al transcedentei, de a stabili o comunicare intre uman si divin, de integra omul si lumea intr-o totalitate organica, intr-o unitate cosmica, intr-un plan unic - planul divinitatii.

"Fiecare creatura este umbra adevarului si a vietii" spunea Honore d`Autun. Fiintele erau luate ca simboluri ale abstractiilor teologice au ale personajelor sacre.: porumbelul - Sf. Duh, mielul - al lui Isus sacrificat etc.

Dupa filozoful si teologul Hugues de St. Victor, un simbol reprezinta o unitate a lucrurilor vizibile pentru a le demonstra pe cele invizibile. Liturgia crestina sau actele de devotiune sunt acte simbolice; relicvele, sacramentele, rugaciunile, sunt tot atatea simboluri. Biserica pe plan circular este o imagine a perfectiunii simbolizata,  geometric de figura cercului. Biserica pe plan de cruce este o figurare simbolica a crucificarii lui Hristos. "In ambele cazuri biserica este un microcosmos" (J. Le Goff).

Dar nicaieri mentalitatea simbolica nu apare atat de clar exprimata si cu atata consecventa ca in simbolistica numerelor. Pentru oamenii Evului Mediu "numarul este masura lucrurilor. Asemenea cuvantului, si numarul adera la realitate. << A crea numere - spunea Thierry de Chartres - inseamna a crea lucrurile >>. Iar arta, imitatie a naturii si a creatiunii, trebuie sa ia numarul drept regula" (J. Le Goff).

In simbolistica numerelor, 1 este Principiul, izvorul si finalul tuturor lucrurilor, centrul cosmic si ontologic, simbol al fiintei precun si al revelatiei. 2 este simbolul opozitiei, al conflictului, al rivalitatii dar si al reciprocitatii. Numarul 3 exprima o ordine a intelectului si al spiritualui, este simbolul Regilor Magi si al virtutilor teologale, simbolul unitatii si al perfectiunii divine: Sf. Treime. 4 - numarul punctelor cardinale, al vanturilor, al stalpilor universului; al celor 4 elemente si celor 4 umori. 5 este numarul simturilor omului si al formelor sensibile ale materiei. 6 este este numarul zilelor Creatiunii dar in Apocalips semnificatia sa este net peiorativa. 7 sunt planetele, sferele ceresti si gradele perfectiunii, dar si pacatele capitle. 8 evocand planul octogonal al Bisericii SF. Mormant, al bisericii S. Vitale din Ravenna si al Capelei Palatine din Aquisgrana, este numarul simbolic al echilibrului cosmic, al rozei vanturilor si al directiilor cardinale dublate de cele intermediare. 9 sunt corurile ceresi, ierarhizate in 3 grade, ca atare simbolizand perfectiunea perfectiunii ( 9 fiind multiplu cifrei 3). 9 sunt si sferele ceresti la Dante si cercurile Infernului. 10 simbolul decalogului si imagine a divinitatii, pastreaza sensul de totalitate, de reincheiere, de reintoarcere la unitate. Si bineinteles speculatiile numerice nu se opresc aici.

Opera literara care incarca aceasta simbologie - fondata pe cifra 3 - este Divina Comedie : poem versificat in tertine, organizat in 3 cantice si 33 de canturi, carora poetul le adauga inca unul pentru ca totalul se atinga multiplul simbolului perfectiunii, 10. Inca o data se confirma aici faptul ca in mantalitatea simbolica a omului medieval, numerele exprime idei, calitati, iar nu cantitati.

Sentimentul copilariei. Varsta batranetii. Viziunea mortii.

Documentele medievale nu dau apoape de loc informatii explicite asupra vietii afective in cadrul familiei. Asemenea indicatii insa - privind felul in care era privita varsta copilariei si cea a batranetii - pot fi deduse dintr-o documentatie literara si artistica, mai mult decat dintr-una cu caracter social-juridic.

Pana la sapte ani copiii erau confundti, se poate spune cu adultii. Civilizatia medievala, spre deosebire de cea antica, nu percepea diferenta existenta intre lumea copilariei si cea a adultilor. (Nici preocuparea sistematica, studiata, diferentiala, a unei educatii adecvate copilariei nu va aparea decat odata cu epoca Renasterii). Varsta "tineretii" insemna foarea varstei, deci incepand de la 21-22 ani. Oamenii Evului Mediu nu aveau notiunea adolescentei. Pentru ei nu exista o distinctie intre pueri si adolescentes.

Ceea ce  nu inseamna deloc ca in Evul Mediu copii ar fi fost neglijati de parinti, nesocotiti, lipsiti de afectiunea familiei; ci doar ca nu exista un sentiment al copilariei, o constiinta a particularitatii acestei varste, un fel de a vedea care sa-l distinga pe copil in mod fundamental de un tanar sau de un adult.

In teoria lui Augustin despre cele 7 varste ale lumii - extensiune a celor 7 zile ale Creatiunii - carora le corespund cele 7 varste ale omului, punctul de vedere adoptat este pur simbolic, subliniind mereu o corespondenta intre viata spirituala, varsta fizica a omului si varsta lumii. Acesta idee se regaseste si in conceptia lui Grigorie cel Mare care sustinea idee unei interdependente intre imbatranirea omului si imbatranirea lumii.

Ganditorii crestini ai Evului Mediu vorbesc depre ultima etate, o incadreaza in cifre dar nu manifesta prea mult interes fata de batranetea concreta. O considera, la fel ca pe celelalte varste un simbol si ii dispretuiesc pe paganii carora le este frica de imbatranire. "Daca omul este o fiinta muritoare, este firesc sa poata muri la orice varsta" - scrie Lactantiu. Un crestin culege roadele virtutii sale la batranete caci "nu varsta conteaza ci intelepciunea" - spunea Sf. Augustin. Batranetea fizica nu inseamna o batranete reala; adevaratul batran este inteleptul, orice varsta ar avea. Batranetea fizica este o imagine a pacatelor acumulate de om, un simbol al decreptitudinii si decaderii lumii supuse urmarilor blestemului divin pentru pacatul originar al omenirii. Viziunea despre batranete a Evului Mediu timpuriu este in general negativa si profund pesimista. Omul batran este demn de mila - cu atat mai mult cu cat batranii virtuosi sunt o exceptie. Penru Biserica, o problema specifica a batranilor nu exista.

De-a lungul celor 10 secole ale Evului Mediu viziunea si atitudinea omului fata de moarte a cunoscut o evolutie a carei prima etepa prezinta multe reminescente arhaice, dar si caractere care i-au fost imprimate de doctrina crestina. Izbucnirea unor tragice calamitati - ca cea e epidemiei de ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea - a determinat, de asemenea inevitabile modificari sub acest raport in mentalitatea oamenilor.

In primele cinci sau sase secole ale Evului Mediu, moartea era privita cu o oarecare seninatate, ca un fapt asteptat; un fapt care se inscrie in ordinea firii si de care omul este avertizat fie prin anumite semne naturale, fie de o presimtire intima. Spectacolul macabru al osuarelor, al tigvelor si altor oseminte care adeseori apareau la suprafata, nu ii impresiona pe oamenii Evului Mediu timpuriu, asa cum nu ii tulbura nici ideea propiului lor sfarsit. Intre cei vii si cei morti se stabilea aceeasi solidaritate ca si solidaritatea si impacarea omului cu propria moarte. In secolele XI, XII si urmatoarele, insa, acest sentiment se schimba, capatand treptat- treptat un sens dramatic, exprimat prin aparitia unor noi reprezentari ale mortii - a mortii in sine, a mortii individuale si a celei generale, a sfarsitului lumii.

In secolul al VII-lea, imaginea Apocalipsului avea inca un aer linistit: Hristos coboara pe Pamant, mortii invie din morminte, fara sa fie supusi unei judecati si fara sa fie damnati. Pentru ca, la aceasta data, conceptia unei responsabilitati personale pentru faptele savarsite, cu consecintele ispasirii sau rasplatirii inca nu exista; la sfarsitul lumii cei buni vor invia, cai rai vor fi lasati in nefiinta. Dar in sec XII apare o iconografie noua: ideea Judecatii de Apoi; mortii invie, sunt supusi unei judecati, arhanghelul Mihail le cantareste faptele de viata, cai drepti sunt separati de cei pacatosi, primii sunt rasplatiti cu fericirile Raiului, ceilalti sunt pedepsiti cu chinurile Infernului.

Concluzii

Cultura antichitatii n-a fost uitata in tot cursul Evului Mediu. Ea constituia nu numai un izvor bogat de cunostinte si un prilej de delectare a spiritului, ci si un sprijin intelectual si moral, o verificare prin confruntarea ideilor si a capacitatilor intelectuale ale autorilor medievali. Indeosebi autorii secolului al XII-lea se recunosteau debitori gandirii greco-romane; iar intelectualul, "clericul", considera latina ca fiind limba sa "materna", indispensabila integrarii lui in marea comunitate a culturii si a spiritului. Antichitatea ii dadea  omului si sentimentul unei continuitati a istoriei si al apartenentei la o traditie de autoritate - la care simtea nevoia sa faca apel adeseori necritic, cu un respect si o incredere exagarate. "Oamenii Evului Mediu stiau ca sunt mostenitorii unui trecut pe care nu-l refuza. Dimpotriva, vor sa-l adopte. Ei nutresc pentru Antichitate acelas respect ca si oamenii Renasterii" (M.-M. Davy).

John de Salisbury relateaza cuvintele - ramase celebre - ale ilustrului magistru Bernad de Charles, in care reflecta cat se poate de clar felul in care filozofii si eruditii secolului al XIII-lea se considera continuatorii si debitorii - in acelas timp orgoliosi si modesti, mandrii si umili - ai marilor lor predecesori din Antichitate:

"Noi suntem niste pitici urcati pe umerii unor uriasi, si in felul acesta putem vedea mai mult si mai departe decat ei; dar nu datorita elevatiei privirii noastre sau staturii trupului nostru, ci pentru ca noi suntem ridicati de ei la o mai mare inaltime si suntem sustinuti de statura lor uriasa"

Daca Bernard de Charles ar fi trait in epoca Renasterii si ar fi vorbit in numele oamenilor acestei epoci, poate ca tot in aceeasi termeni s-ar fi exprimat si despre "uriasii" Evului Mediu.