Situatia interna a Bisericii catolice
Aspiratiile credinciosilor spre o religiozitate intima, personala, simpla, conform invataturilor Evangheliei si ale primilor crestini intampinau rezistenta Bisericii oficiale, incapabila de a proceda la reforme decise si profunde care sa conduca la o reinnoire a vietii religioase.
Marea schisma din Occident (1378-1417) a lasat in urma sa aceeasi stare de indisciplina a intregii erarhii ecleziastice, de grave carente organizatorice si de dezorientare in materie de doctrina. Pentru a remedia aceste rele papa evita sa convoace noi concilii, de teama sa nu fie impus principiul superioritatii conciliilor asupra autoritatii papale; ceea ce, dealtminteri, s-a si intamplat dupa conciliul din Basel, care a dus la o noua schisma (1439-1449). "Pe de alta parte, angajarea papilor in restaurarea principatului temporal cu ajutorul unor aliante politico-militare; mecenatismul fastuos si monden prin care cautau sa asigure stralucirea resedintei pontificale luand in serviciul lor umanisti si artisti; preocuparea lor de a-si spori in loc de a-si reduce veniturile, pentru ca in felul acesta sa-si poata realiza politica de mecenati in concurenta cu membrii colegiului cardinalilor, nu mai putin iubitor de fast, - toate aceste motive ii faceau pe papi indiferenti daca nu chiar de-a dreptul contrari unei politici de reprimare a abuzurilor asa cum se cerea insistent si din mai multe parti" (M. Bendiscioli).
Cei doi papi umanisti de la mijlocul secolului al XV-lea, Nicolae V (m. 1455) si Pius II (m. 1464), avusesera un inalt simt al responsabilitatii fata de pozitia lor, pastrandu-si cu demnitate prestigiul. Cu Sixt IV, insa, care ocupa scaunul papal in 1471 (si il va detine timp de 13 ani), declinul moral al papalitatii incepe si continua in ritm rapid. Inteligent, energic, ambitios, noul papa s-a angajat in combinatii si intrigi politice in interesul nepotilor sai, implicandu-se in conflictele interne ale Florentei (care au dus la asasinarea lui Giuliano dei Medici); precum si in viata politica a Venetiei, incitand republica la un razboi, ajutand-o, apoi abandonand-o si, in cele din urma, pedepsind-o cu excomunicarea; in timp ce la Roma Sixt IV isi persecuta cu cruzime inamicii indeosebi nobila familie Colonna. Impins de ambitia de a da stralucire si glorie pontificatului sau, a adus la curtea papala renumiti eruditi straini (pe umanistul grec Arghiropoulos, pe Reuchlin, pe Regiomontanus); a reorganizat Biblioteca Vaticana si a construit Capela Sixtina, decorata de cei mai mari pictori ai timpului (Botticelli, Perugino, Signorelli, Pinturicchio, Rosselli, Ghirlandaio); pe de alta parte Sixt IV a promovat la curtea sa luxul extravagant, nepotismul si simonia.
Urmasul sau Inocentiu VIII (m. 1492), genovez inrudit cu familia Doria, era un caracter slab, tolerand la curtea sa imoralitatea, simonia, abuzurile vehement condamnate de Savonarola. Tata a doi fii nelegitimi, se ocupa mai mult de interesele familiei sale decat de treburile Bisericii. Spirit obtuz, era total dezinteresat de viata culturala. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484, care autoriza, justifica si chiar incita tribunalul Inchizitiei la persecutiile cele mai teribile impotriva vrajitoarelor: zecile de mii de victime din urmatoarele trei secole si-au datorat martiriul (direct sau indirect) bulei lui Inocentiu VIII.
Spaniol de origine, Rodrigo de Borja, devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat intreaga lume catolica (a fost ales papa cumparandu-i pe cardinali), si a concentrat toate preocuparile asupra promovarii pozitiei si intereselor celor patru fii ai sai, extinderii si consolidarii statului papal, chiar prin tradari si crime oribile, ramase legendare si unice in istoria papalitatii. Aliindu-se pe rand cu cele partide rivale - cu guelfii Orsini si cu ghibelinii Colonna pentru a-i trada succesiv fara nici un scrupul a-i domina si reprima cu o rara cruzime - papa si-a creat un intins stat pontifical, cu ajutorul sadicului sau fiu Cesare. Complet indiferent in problemele credintei, chiar plictisit de slujbele religioase si testand predicile, Alexandru VI nu era deloc preocupat nici de infrumusetarea Romei sau a palatului Vaticanului. A delapidat sume imense pentru a crea o armata puternica - dar si pentru nesfarsitele banchete si orgii de la curtea sa. La toate acestea, sub pontificatul sau curtea papala a adaugat coruptia, simonia - vanzarea de indulgente, de functii episcopale, de numiri de cardinali, etc., - lunga serie de sacrilegii, asasinate; si totul, intr-o ambianta de luxurie revoltatoare.
Dupa scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea, tronul papal i-a revenit lui Iuliu II (Giuliano della Rovere, m. 1513). Marele orgoliu al acestui "papa" al razboiului de o mare energie, fermitate, simt realist si curaj a fost sa extinda statul papal, al carui fondator este intr-adevar considerat. In 1506, Iuliu II creeaza garda pontificala, cu care papa - imbracand armura si coborand personal pe campul de lupta - recucereste intreaga Italie Centrala, Perugia, Bologna, indreptandu-se amenintator spre Venetia; cucerii Parma, Piacenza si Regio, fondand astfel un stat intins cum pana atunci nici un papa nu stapanise.
Iuliu II - cel mai faimos dintre papi Renasterii, nu dadea atentie principilor timpului, considerandu-se superior tuturor gandindu-se doar sa-si asigure putere politico-militara - a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari mecenati din istoria artei. Preocupat mai mult de politica, n-a luat deloc masuri de a introduce reforme ecleziastice; in schimb, in 1506 a inceput reconstructia bazilicei Sfantul Petru. Cei mai mari artisti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo a terminat pictura capelei Sixtine, in timp ce Rafael a pictat celebrele stanze din Vatican; fresce in care figura papei apare de doua ori.
Urmatorul mare papa al Renasterii, Leon X (Giovanni dei Medici, 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Inteligent, manierat, cult, mai bun cunoscator al artei decat al teologiei. Educat in mediul culturii renascentiste florentine, avea suficienta sensibilitate si libertate de spirit pentru a se bucura de splendorile si deliciile oferite de aceasta cultura. Aprecia din plin scrierile latine ale imitatorilor literaturii clasice, dar stimula si creatia in limba sa nationala. Ii placea mult pescuitul, vanatoarea cu soimi si lua el insusi parte la vanatoarea de cerbi; dar iubea cu pasiune si muzica. Niciodata curtea papala nu fusese "invadata" de atata inteligenta, talent si vivacitate, de atatea serbari mondene, de atatea spectacole teatrale si muzicale. Foarte cultivat, prieten al eruditilor si artistilor, nu atat un om evlavios, cat un mare indragostit de viata. Toate aceste stralucite preocupari culturale nu concordau insa cu inalta misiune pe care capetenia Bisericii ar fi trebuit sa si-o asume. De altminteri, si imprejurarile politice ii stateau impotriva. Dupa victoria de la Marignano, Francisc I ramasese atotputernic - si ar fi putut sa devina seniorul Italiei; Leon X s-a dus sa-l intalneasca la Bologna, la convins sa se retraga, dupa ce a cedat orasele Parma si Piacenza, incheind totodata un concordat prin care regelui francez i se recunostea dreptul de a-si numi episcopii si abatii. Ultimii ani ai pontificatului lui Leon X vor fi marcati de grele zguduiri si de prevestiri intunecate: in Germania, influenta lui Martin Luther crestea din zi in zi, tot mai amenintatoare pentru Biserica catolica.
Succesorul lui Leon X, olandezul de origine Adrian VI, in instructiunile date regatului sau trimis de dieta din Nurnberg convocata de Carol V (1522) recunostea marile greseli ale Bisericii.
Cu toate acestea, masurile de indreptare intarziau. Printre abuzurile Bisericii, cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Apoi - fiscalismul nemilos al Curiei, ai carei functionari pretindeau beneficiarilor si solicitantilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. Mondenitatea, decaderea morala, fastul, aviditatea nestapanita, absenta simtului datoriei, indiferenta fata de adevaratele probleme ale Bisericii, - toate acestea se intalneau nu numai la Roma, ci si la curtile episcopale; mai ales cand episcopul era in acelasi timp si principe teritorial.
Nu arareori episcopii erau titulari si beneficiari a doua, trei si chiar ai mai multor dioceze - situate la mari distante una de alta. Unii devenisera in principal inalti functionari administrativi, in calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. Adeseori si beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau in alte localitati; acestia incredintau indeplinirea functiilor liturgice si asistenta spirituala a credinciosilor unor vicari, suplinitori veniti din alta parte, ignoranti, pretinzand bani pentru orice slujbe religioase sau rugaciuni, si exploatand fara scrupul credulitatea oamenilor. O situatie care a dus in mod inevitabil la o degradare a functiei si demnitatii sacerdotale - mai ales in randurile burgheziei; ceea ce explica si abundenta de satire anticlericale, provenind nu numai din randurile umanistilor, ci si ale mediilor orasenesti modeste.
