Europa feudala

In ciuda atacurilor brutale din exterior,la inceputul secolului al XIX-lea.

Europa lua nastere si feudalismul devine sistemul social dominant.

Evul mediu este un termen general folosit pentru a se referi la istoria Europei intre anii 1000 si 1500 e.n. Aceasta perioada este o epoca determinata in dezvoltarea culturii si societatii europene.La inceput,Europa Centrala si de Vest erau pe cale de a iesi din luptele crancene duse cu intrusii externi si interni.Insa spre sfarsitul acestei perioade,dupa mai multe declinuri si perioade de dezvoltare,de multe ori chiar prin utilizarea energiei barbarilor ostili,si-a inceput expansiunea politica si culturala o Europa mai mare si mai dinamica,in urma careia si restul lumii a trecut prin schimbari definitive.

Europa a dus mult timp lipsa de resurse naturale utilizate,iar reteaua rudimebtara de comunicatii abia putea lega localitatile mici si imprastiate.Comertul era slab dezvoltat,iar majoritatea comunicatiilor erau autarhice:atat alimentele cat si uneltele si le confectionau singuri. 35847ucc39mct1r

Comertul se baza pe troc in loc de bani.In cazul unor recolte proaste,supravietuirea unor cominiati sau a unor indivizi era in primejdie si erau expuse atacurilor hoardelor nomade,cum erau vikingii.

Astfel era necesara o protectie mai buna a comunitatilor,dar de multe ori chiar si puterea centrala era destul de slaba si intotdeauna prea departe pentru a interveni in caz de urgenta.

Sistemul feudal cc847u5339mcct

Toti acesti factori au hotarat in mare parte structura societatii europene inaintea erei feudale clasice.Epocile urmatoare au numit rezultatul acestui proces feudalism,dar nu a fost nimic ssistematic in formarea lui.Individul in cautarea securitatii a cerut protectie de la un lider local,acceptand rolul de supus al acestuia.

Relatia feudala in evul mediu insemna o interdependenta personala.Feudalul se angaja sa-si apere vasalul, in schimb vasalul jura fidelitate feudalului.Acesta din urma isi castiga astfel adepti,dar spre a-si asigura propia securitate,el devenea vasalul unui feudal si mai mare.In varful ierarhiei de putere formate din feudali si vasali,se situa regele ca feudal suprem,pentru care cei mai insemnati feudali depuneau juramant de loialitate.O caracteristica a oranduirii feudale era aceasta relatie de supra si subordonare.Se corela cu doua concepte de importanta majora din acea vreme:propietatea asupra pamantului si serviciu militar.Pentru suveranitate si alte angajamente luate feudalul primea o danie de pamant.Aceasta era numita feudum,de unde provine si termenul de feudalism.

Serviciu militar

Obligatia ajora a vasalilor era serviciul militar.Datoria feudalilor de rang inalt era ca intr-un numar prestabil de zile din an sa fie la dispozitia regelui cu o forta armata negociata.Din punct de vedere al regelui,aceasta rezolva problema apararii tarii.De astfel,din cauza resurselor insuficiente regele nu era capabil sa mentina o armata propie permanenta.

Datorita mosiilor imense,aristocratii erau capabili sa-si respecte angajamentul si sa recruteze soldati suficienti,deoarece si acestia puteau sa dea pamant vasalilor lor,care la randul puteau face acelasi lucru,si asa mai departe.

La baza piramidei feudale au stat:luptatorul –acel cavaler a carui mosie era suficienta doar pentru satisfacerea propiilor nevoi si intretinerea unui cal mare,care-l putea duce impreuna cu armura sa.In perioada de “serviciu”anuala,el trebuia sa-si insoteasca superiorul in regimentul regelui sau in razboi,trebuia sa lupte de partea feudalului in conflictele locale sau sa indeplineasca misiuni pasnice in cetate,devenita simbolul cel mai reprezentativ al puterii feudale.

Cavalerii din evul mediu

Cavalerul este figura principala in scrierile medievale.Taranul agricultor insa era considerat doar putin mai presus de un animal de jug,desi tot sistemul feudal se baza pe munca lui.Majoritatea taranilor erau iobagi,adica nu erau chiar sclavi,dar nu aveau drept de stramutare.

Pentru garantarea unui nivel de securitate oarecare,acestia erau nevoiti sa cedeze o parte prestabilita din recolta anuala si din animalele avute si totodata trebuiau sa lucreze pe terenurile proprii ale feudalului un anumit numar de zile gratis:robotul.In mod normal iobagul nu avea sanse de a se opune,deoarece mosierul ii era totodata si judecatorul atotputernic si ii putea cere numeroase alte servicii suplimentare dupa placul lui.In plus iobagii trebuiau sa plateasca si dijma sau zeciuiala,deoarece si biserica se adaptase la sistemul feudal. Arhiepiscopii,episcopii si conducatorii manasirilor,abatii,au primit mosi de la rege si au avut proprii lor vasali si iobagi.Astfel aspectul religios al bisericii a intrat adesea in contradictie cu rolul implinit in viata economica. Loialitatea conducatorilor bisericesti era impartitaadesea intre rege si papa de la Roma.Domitorii au fost in conflict cu fiecare papa,de-a lungul anilor,in privinta dreptului de numire a conducatorilor bisericesti,care beneficiau si de o influenta insemnata in viata politica.

In ciuda claritatii aparente a juramintelorsolemne si a contractelor semnate,sistemul a purtat in sine germenul conflictelor.Domnitorii au avut intotdeauna probleme privind controlul asupra principalilor aristocrati.Acestia aveau puetre absoluta pe popriile mosii si datorita mostenirii averilor de catre membrii familiei feudale,puterile locale au devenit din ce in ce mai independente.Daca din cand in cand un rege puternic vroia sa reduca din independenta lor,sau altul mai nepasator lasa frau prea liber,aristocratii putenici puteau sa se opuna.Daca puterea centrala era slabita cu ocazia urcarii pe tron a unui copil,atunci aristocratii au aranjat dimensiunile pe cale armata.Din aceasta cauza evul mediu s-a caracterizat prin revolte numeroase,razboaie private si civile.

Cnfuzii legislative

Din relatia feudala s-au nascut numeroase situatii neclare din punct de vedere juridic.Daca cineva a primit feude de la doi feudali sau a posedat mosii in doua tari diferite,s-a ivit intrebarea fireasca :pe cine trebuie sa slujeasca si pentru cine sa porneasca la lupta?Cazurile erau si mai complicate ,cand regele unei tari a posedat feuduri in alte tari.Spre exemplu Wilhelm Cuceritorul nu apartinea nici unei autoritati feudale ca rege al Angliei

insa ca print al Normandiei era vasalul regelui francez.Regii Angliei au fost in situatii similare de-a lungul secolelor.Puterea lor a reprezentat o ameninare continua pentru feudalii francezi,totodata prestigiul regal si atributiile lor au exclus deplasarea la Paris daca “domnul” lor ii chema.Sistemul militar feudal ar fi fost mai eficient daca ar fi purtat numai campanii scurte impotriva intrusilor straini.Efectuarea unor campanii militare mai serioase ridica probleme insemnate tocmai datorita naturii restranse a obligatiilor feudale.Deseori vasalii refuzau sa lupte in afara regatului,pe motiv ca aceasta depaseste deja atributiile lor.Daca se angajau totusi in lupta,dupa depasirea termenului de 40 zile aveau dreptul ca pur si simplu sa plece de pe campul de lupta si asa au si procedat, indiferent de starea luptelor.Tocmai din aceasta cauza,regii au preferat sa se bazeze pe regimente de mercenari, bineinteles in limita in care si-au putut permite acest lucru.Datorita faptului ca mosiile se puteau mosteni,mosierii preferau rolul de domn in provincie decat cel de luptator si preferau sa plateasca impozit in loc de serviciu militar.

Imperii instabile

Din cauza mobilitatii si resurselor restranse,este evident ca imperiul urias realizat de marele imparat franc Carol cel Mare(771-814),putea fi doar o entitate temporara intretinuta de o persoana iesita din comun.Chiar si Carol cel Mare a reusit cu greu sa potoleasca marii aristocrati,iar domnia fiului sau Ludovic cel Bland a fost marcata de conflicte interne si razboaie civile.La trei ani dupa moartea lui,fii au impatit tara intre ei.Au luat nastere statele france independente de Est si Vest,fiecare cu limba si obiceiuri diferite.Unul a fost predecesorul Frantei,iar celalalt al Germaniei.

Puterea centrala era atat de slaba in ambele regate,incat mult timp au existat numeroase regiuni franceze si principate germane independente.In secolul al IX-lea si la inceputul secolului al X-lea Europa crestina s-a confruntat cu greutati majore si au existat vremuri cand se parea ca nu va rezista atacurilor barbare.In sud Islamului isi pastrase caracterul militar,in Spania numai regiunile nordice erau sub contolul imparatilor crestini si exista in continuare pericolul expansiunii musulmane.Flotele maritime arabe au ocupat Sicila si alte insule care erau baze perfecte pentru invadarea ariilor continentale.Europa Centala a gemut sub povara devastatoare a incursiunilor provocate de poporul calaretilor maghiari,venit din Orient.zona de coasta a Europei de Vest era terorizata de vikingii nu mai putin periculosi.au navigat adanc in interiorul continentului pe fluvii si pe alocuri chiar s-au si stabilit.

Expansiunea crestinismului

Europa crestina a supravietuit totusi rezistand atacurilor sau convertind inamicii.Pana la inceputul secolului al X-lea s-a reusit convertirea vikingilor la crestinism in Anglia si normandia,ceea ce a insemnat ca acestia si-au asimilat forma de viata crestina vestica si cu timpul s-au contopit cu poporul englez,respectiv francez.Pana la sfarsitul secolului chiar si in zona de origine,Scandinavia,majoritatea lor au trecut la crestinism.La est regele saxon Otto I a invins definitiv ungurii pe campia Lech in 955.In cateva decenii si acestia s-au convertit la crestinism,astfel s-a inlaturat orice impediment din calea expansiunii crestimismului spre orient.

Civilizatia islamica inca era mai dezvoltata in acest timp decat cea a vestului crestin.Nu a reusit sa-i invinga si nicidecum nu puteau sa-i converteasca,dar cel putin au oprit expansiunea Islamului.Sicilia a fost recucerita de catre normanzi,un popor rezistent,perseverent si indraznet-urmasii cuceritorilor vikingi,care s-au stabilit in nord-vestul Frantei,in Normandia.Acestia au cucerit in 1066 si Anglia,au ocupat teritorii in Italia si ulterior au avut un rol important in cruciade.Cucerirea Angliei a reprezentat un eveniment hotarator in dezvoltarea feudalismului, deoarece Wilhelm Cuceritorul a format un sistem feudal deosebit de strict in noua tara.

In secolul al X-lea urmasii regelui Carol cel Mare-imparatii din dinastia Caroligiana-au disparut atat de pe pamantul francez cat si de pe pamantul german.Insa ideea unui imparat vestic,incoronat de papa nu a disparut complet niciodata.

In 962,dupa victoria obtinuta asupra ungurilor si dupa campania italiana reusita,Otto I s-a incoronat imparat in Roma.Incepand de acum imparatii germani erau gloriosi dar ei suportau si povara titlului de imparat,deoarece in afara principatelor germane erau domnitorii supremi ai Italiei de Nord.Ei au fost destul de puternici pentru a inlatura puterea papala de la tron si au pus proprii candidati in locul lor,dar spre sfarsitul secolului al XI-lea, institutia papala a capatat putere si astfel a inceput una dintre cele mai mari drame ale evului mediu:istoria furtunoasa a relatiilor ostile dintre imparat si papalitate.Episodul poate cel mai vestit a fost in iarna anului 1077 la Canossa,cand imparatul german excomunicat,Henric al IV-lea a adresat pentru iertarea ppapei Gregorian.

Cruciadele

Zelul religios,cruzimea,cavalerismul si lacomia,toate au detinut un rol important

in istoria dramatica a cruciadelor.

Acestea erau expeditii militare,trimise din Europa medievala,cu scopul de a recastiga

de partea crestinismului Palestina si Siria.

In secolul al XI-lea Europa crestina supravietuise un numar insemnat de crize grave si era in plina expansiune.Printre inamicii fortati sa se retraga se numarau si arabii musulmani din Spania si sicilia.Pe neasteptate,un impuls iesit din comun,i-a determinat pe europeni sa-si indrepte atentia,cu scopul invaziei,asupra indepartatei zone de est a bazinului mediteranean,controlata de musulmani..In centrul acestei zone se afla Tara Sfanta,venerata de crestini,ca fiind locul in care a trait si murit Isus din Nazareth.Acest razboi a devenit unul sfant, in care cei implicati au “luat crucea” si au devenit cruciati (de la cuvantul latinesc crux-cruce).

O cerere de ajutor

Una din cauzele declansarii primei cruciade a fost apelul adresat Papei de catre imparatul bizantin Alexius I. Vreme de mai multe sute de ani,Bizantul a servit ca zona-tampon a crestimismului impotriva islamismului militant.Infrangerea de la Manzikert,din anul 1071,a dus la pierderea aproape in intregime,a Asiei Mici,care a reprezentat intotdeauna pentru Bizant,o sursa de forta de munca si de bani.Aflati in pericol de moarte,mandrii bizantini au fost obligati sa ceara ajutor extern.

Invingatorii de la Manzikert nu erau arabi ci turci selgiucizi,nomazi fiorosi convertiti la islamism si care au devenit puterea principala in Orientul Mijlociu.Daca arabii fusesera mai retinuti,noii veniti s-au impus intr-un mod violent in fata pelerinilor europeni,veniti intr-un numar din ce in ce mai mare,pentru a vizita locurile sfinte.Aceasta a constituit o alta cauza,care l-a determinat pe Papa Urban II sa predice in favoarea unei cruciade,in 1095,in cadrul consiliului de la Clermont.

Ajutorul acordat bizantinilor a devenit mai putin important,in comparatie cu recucerirea Tarii Sfinte de catre insusi Urban II,crima,jaful,si infiintarea unor noi domenii,au devenit perfect acceptabile atata timp cat victimile erau “necredinciosi”,care nu meritau nimic altceva.Indemnurile Papei si pledoariile vehemente ale zelosului Petru Eremitul au fost primite cu un val de entuziasm.Incep sa se organizeze expeditii militare,numite cruciade,in diferite parti ale Frantei,Germaniei si Italiei.Mii de oameni s-au adunat pentru a forma armate care inaintau omorand evrei,jefuind si creand neliniste pe unde treceau.

Infranti

Traversand Europa,sub conducerea lui Petru Eremitul si a unui cavaler numit Walter cel Sarac,ei au ajuns in final,in capitala Bizantului,orasul Constantinopol.De aici,imparatul Alexius,speriat,ii transporta peste bosfor,in Asia Mica,unde sunt zdrobiti de turcii selgiucizi.O explozie similara,de isterie a maselor a izbucnit o suta de ani mai tarziu,atunci cand preoti tineri din Franta si Germania au lansat ofensiva numita “Cruciada copiilor”.Se spune ca ea ar fi avut la baza legenda lui Hamelin,dar i-a costat viata pe multi copii,nici unul dintre ei nereusind sa ajunga in apropierea Tarii Sfinte.

Razboinicii

Prima cruciada a inceput atunci cand contingentele de cavaleri si razboinici si-au croit drumul,pe uscat si pe mare,pana la Constantinopol.Conducatorii lor erau nobili printre care:Raymond de Toulouse,Godfrey de Bouillon si Bohemond de Tarento.In mod semnificativ,acesti barbati aveau nume rasunatoare,dar detineau in realitate, domenii mici,ceea ce ii facea sa fie direct interesanti de cucerirea unor noi teritorii in est.Cruciatii nu au fost prea bine primiti de catre imparatul Alexis care,in locul acestor barbati independenti,zgomotosi,uneori chiar periculosi, sperase sa soseasca mercenari obedienti.O slabiciune a cruciatlor a reprezentat-o neincrederea ce domnea intre greci si “franci”-nume generic dat cruciatlor atat de greci cat si de musulmani,fara a tine cont de nationalitatile lor. In urma unor manevre abile,Alexius i-a determinat pe cruciati sa jure ca-l vor recunoaste ca imparat al oricaror teritorii,foste bizantine,pe care acestia le-ar recucerii de la turcii selgiucizi.Cruciatii au fost obligati sa-si respecte juramantul,in cazul cuceririi orasului Niceea.Au uitat insa repede de el dupa faimosul mars de-a lungul Asiei Mici si dupa repurtarea primei lor victorii,in anul 1097,la Doeylaeum.

Cu toate ca greutatea armurii purtate de cruciati,trebuia sa fi fost de suportat in climatul fierbinte,aceasta armura a blindat practic cavaleria de atac,facand-o foarte rezistenta.De cealalta parte,cavaleria turca se aseza in pozitii statice foarte rar pentru a nu se expune sarjelor inamicului,preferand sa se invarte in cercuri,in jurul inamicului.In timpul atacurilor cu sageti asupra cruciatilor,ei se mentineau la distanta.Soarta bataliilor era nesigura deoarece sagetile turcesti nu reuseau sa produca decat rani usoare,in vreme ce fortele cruciatilor includeau un numar de arcasi,ale caror arme aveau o raza de actiune mai mare si produceau rani mai severe.In mod obisnuit,rezultatul oricarui conflict depindea de stategie,de coordonare si de alti factori,cum ar fi de exemplu, unitatea comandantilor.Unitatea era punctul slab al feudalilor europeni deoarece conducatorii aveau tendinta de a fi gelosi unii pe altii.Cavalerii si nobilii erau mai interesanti de gloria personala decat de bunul mers al intregii armate.

Statele cruciatilor

Primii cruciati au avut noroc in alegerea momentului atacului.Domeniile turcilor selgiucizi erau fragmentate in mici state rivale.In anul 1098,marele oras Antiohia a fost cucerit de franci,invingand o mare forta turceasca.Un an mai tarziu a fost cucerit insusi orasul Ierusalim.Acest fapt a constituit o mare realizare a crestinitatii si a fost sarbatorita printr-un masacru general.

Obiectivul expeditiei fiind atins,multi cruciati au preferat sa se intoarca acasa.Cei care au ramas,au continuat sa lupte de-a lungul coastei mediteraneene de est.In cele din urma,au fost intemeiate patru state ale cruciatilor: regatul Ierusalimului,comitatul Tripoli,principatul Antiohiei si comitatul Edessei.Godfrey de Bouillon a fost ales primul conducator al regatului Ierusalim,situat la fel de departe ca Akaba de Marea Rosie.Practic,el era si conducatorul celorlalte state,cu toate ca organizarea de tip feudal a acestora,ii confereau o autoritate limitata. Statele cruciatilor nu s-au aflat niciodata in siguranta.Nici macar in perioada lor cea mai buna,ele nu au reusit sa se extinda pana la frontierele naturale desertice,care le-ar fi usurat mult apararea.Turcii reprezentau,in schimb,o permanenta amenintare.Ei detineau controlul asupra unor mari orase cum ar fi Alepp si Damasc.Chiar pe teritoriile lor,cruciatii reprezentau un grup putin numeros,dezbinat,care conducea o populatie majoritar musulmana,de o loialitate indoielnica.Probabil ca ei nu ar fi supravietuit mult timp daca nu ar fi fost sustinuti de doua grupuri militare:Cavalerii Templului (Templieri),si Ordinul ospitalierilor (Ioaniti).Aceste grupari erau organizate dupa principii monahale (membrii lor faceau juraminte de saracie,castitate si supunere),dar erau formate din razboinici ce aveau sarcina de a apara Tara Sfanta si de a lupta impotriva necredinciosilor.Sub comanda lui Zengi,emirul de Mosul,la sfarsitul anilor 1120,turcii au atins un mare grad de unificare si expansiunea cruciatilor a fost oprita.Apoi,in anul 1144,Edessa a fost recucerita de catre turci.Fiind cel mai indepartat stat al cruciatilor si totodata si cel mai expus,recucerirea lui de catre turci nu a fost surprinzatoare dar i-a determinat pe europeni sa puna la cale o noua expeditie militara.Condusa de Ludovic VII,regele Frantei si de Conrad III,imparatul Germaniei,cea de-a doua cruciada a reprezentat un esec,datorita lipsei de abilitate,de coordonare si de planificare a francilor.

Epoca eroilor

In anul 1180,pe scena cruciadelor,a aparut un conducator kurd,de geniu,faimosul Saladin.Reunificand Egiptul si Orientul Mijlociu musulman,in anul 1187,el reuseste sa-i invinga pe cruciati in batalia de la Tiberas, captureaza Ierusalimul si cucereste restul regatului,cu exceptia marelui port Tyr.Cu scopul de a salva principatele ramase si de a recastiga Ierusalimul,s-a organizat cea de-a treia cruciada,poate cea mai faimoasa dintre ele. Imparatul romano-german Frederic I Barbarossa a strabatut Europa si Asia-Mica dar a pierit in urma scufundarii accidentale a vasului.Doi alti monarhi,englezul Richard I Inima de Leu si Fillip II August,regele Frantei au reusit sa ajunga pana la destinatie si oscilitatile au reinceput.Pe drum,Richard Inima de Leu a cucerit Ciprul,pe care,mai tarziu l-a vandut regelui deposedat al Ierusalimului,Guy de Lusignan.Dupa un asediu ce a durat doi ani,marele oras portuar Accra,a fost cucerit,in anul 1191 si cruciatii au pornit din nou,catre Ierusalim.Dupa intoarcerea lui Filip II in Franta,s-a remarcat o mai mare unitate a comenzii,sub conducerea soldatului-rege Richard.Lupta acestuia impotriva lui Saladin si respectul pe care cei doi si-l purtau,reprezinta cele mai cunoscute episoade ale istoriei cruciadelor.In urma unui mars bine gandit,de-a lungl coastei si avand un flanc protejat de mare,armata lui Richard Inima de Leu s-a luptat si a invins fortele lui Saladin,in anul 1191,in batalia de la Arsuf.Turcii au fost obligati sa treaca in defensiva dar neintelegerile aparute in randul cruciatilor au facut ca aceasta victorie sa treaca aproape neobservata.In anul 1192,un tratat a consfintit controlul asupra litoralului,iar pelerinilor li se permitea intrarea in Ierusalim.Orasul a ramas inca,in mainile turcilor. 

Tradarea cauzei

Dupa plecarea regelui Richard,epoca eroica a cruciadelor in Tara Sfanta,a luat sfarsit.Scopul initial al celei de-a patra cruciade a fost deturnat de catre venetieni,care in acea perioada,detineau controlul comertului in zona mediteraneeana si erau dornici sa obtina chiar suprematia.Navigand cu vase venetiene,cruciatii si-au platit transportul prin cucerirea,mai intai,a orasului Zara.Aceasta a fost cedat venetienilor.A urmat apoi reinstalarea unui imparat renegat in orasul Constantinopol,care se bucura de sustinere din partea venetienilor.Dupa aceste evenimente,cruciatii au devenit din ce in ce mai greu de stapanit,pentru ca in final sa jefuiasca orasul si sa profaneze locurile sfinte,dandu-si frau liber resentimentelor fata de sofisticata cultura greceasca si a credintei lor ortodoxe.

Ultima cruciada

S-au organizat inca patru alte cruciade in afara Europei insa doar una s-a mai desfasurat in Tara Sfanta. Aceasta,a sasea cruciada (1228-1229),a fost organizata de imparatul romano-german Frederic II,cunoscut pentru sceptismul sau religios.Cu toate ca fusese excomunicat de catre Papa,el a reusit sa cucereasca Ierusalimul,Bethleemul si Nazarethul.

Acest castig s-a dovedit insa a fi doar unul temporar.Crestinii din Tara Sfanta au devenit din ce in ce mai dezbinati,in vreme ce sultanul Egiptului,revigorat militar,a inceput sa cucereasca fortificatiile cruciatilor,una dupa alta.

Ultima incercare

Spiritul cruciatilor,inca treaz,a fost cel care,in anul 1271,a dus la o ultima incercare,condusa de Ludovic Cel Sfant (regele Ludovic IX al Frantei) si de printul Edward al Angliei (devenit mai tarziu Edward I) dar care a esuat la Tunis.Intre timp,in anul 1268,Antiohia apoi Jaffa (1271) si Tripoli(1289) sunt rand pe rand cucerite de sultanului Egiptului.

Odata cu victoria musulmana,din anul 1291,asupra orasului Accra,s-a pus capat prezentei francilor pe continent.Nu se vor mai organiza alte cruciade in Tara Sfanta,cu toate ca termenul a mai fost folosit pentru a desemna si alte expeditii militare binecuvantate de biserica,cum ar fi,de exmplu recucerirea crestina a Spaniei,care a durat mai multe secole.

Rezultatele cruciadelor sunt greu de evaluat.Cu siguranta,europenii s-au familiarizat cu cultura si stiinta islamica,si-au cultivat gustul pentru mancaruri exotice,matasuri,covoare si alte orientalisme.Probabil ca toate acestea s-ar fi petrecut oricum.Imperiul bizantin a fost de mai multe ori aparat de cruciati dar,cu toate acestea el a fost pradat de mai multe ori.Antagonismele dintre catolici si crestini ortodocsi,dintre crestini si musulmani,s-au ascutit.Practic,din punctul de vedere al “francilor” sau al “latinilor”,cruciadele au reprezentat un esec aprope total-un episod fascinant al istoriei expansiunii europene.

Pictura medievala

In decursul Evului Mediu,pictura a devenit o arta din ce in ce mai remarcata.Schimbarile sociale si

noile tehnici aparute au oferit pictorilor posibilitatea de a crea mai realist,mai aprofundat,

lucrarile mult mai umanizate,care au revolutionat arta occidentala.

La sfarsitul perioadei romanice,pictura inca mai era considerata o arta de mai mica importanta,folosita doar pentru a decora suprafetele pentru care nu se gaseau metode de acoperire mai ample sau mai bogate.Acolo unde acest lucru era posibil,se preferau tapiteriile,mozaicurile,metalele pretioase sau sculpturile.Pictorul obisnuit era chemat doar sa coloreze sculpturile create de alte maini sau sa decoreze peretii;cea mai pretuita forma de pictura era cea realizata de generatii intregi de calugari in scritoria(camere de scris),acolo unde isi ilustrau manuscrisele cu picturi pline de viata,foarte frumos conturate.

La sfarsitul secolului al XIII-lea societatea europeana se dezvolta rapid,oferind noi oportunitati pentru artisti.Curtile nobiliare si castelele au devenit locuri de o grandoare din ce in ce mai mare,in vreme ce orase ca Parisul,Praga,Londra,orasele Italiei si ale Tarilor de Jos prosperau.Isi doreau picturi nu doar aristocratia si clericii ci si orasenii prosperi,si aceasta in primul rand din motive de evlavie.In acelasi timp,din ce in ce mai multi oameni au devenit culti,cititoride carte,creand o cerere din ce in ce mai mare de publicatii seculare.Cele mai reusite dintre acestea erau realizari somptuoase inchinate protectorilor regali sau nobililor si creatorii lor nu mai apatineau unui ordin monahal ci erau profesionisti cu propriile lor ateliere.In ciuda faptului ca statutul lor social a ramas relativ scazut,numele mai multor artisti si o seama de informatii despre ei au inceput sa fie cunoscute.

Noi oportunitati

La inceputul secolului al XIII-lea au foat introduse icoane ca fundal al celebrarii liturgice,luand deseori forma unui obiect cu doua(diptic),trei (triptic)sau mai multe panouri (panele) pictate puse laolalta pentru a forma un grup sau o anumita scena.Unul dintre subiectele des aboradate il reprezenta insusi donatorul,care era prezentat de catre patronul sau patroana lui,Sfintei Fecioare Maria.Pictarea unei icoane reprezenta o provocare pentru pictor si in acelasi timp o oportunitate deoarece ii punea la dispozitie un spatiu asupra caruia se vor focaliza atetia si emotiile intregii congregati.

Pictura murala a luat avant si ea,partial datorita cresterii ordinului franciscanilor-urmasi ai Sfantului Francisc de Assisi-ceea ce insemna ca pentru noii evlaviosi ai ordinului erau necesare multe biserici noi.Pictura reprezenta cel mai potrivit mod de a le decora,mai ales pentru ca mozaicul se executa mult mai dificil,si in acelasi timp,reprezenta o arta mult prea generoasa pentru un ordin dedicat saraciei si umilintei,cum era franciscan.

Viata si activitatea Sfantului Francisc (1182-12226) au influentat,intr-o mare masura,cursul viitor al picturii. Bucuria Sfantului Francisc pentru viata in natura,i-a determinat sa fie interesati de realitatile immediate,inconjuratoare ale lumii.Tendinta principala a picturii medievale din secolul al XIII-lea a reflectat aceasta noua atitudine.

O alta tendinta religioasa,cu consecinte deosebite pentru arta,a reprezentat-o intarirea cultului care o venera pe Fecioara Maria.Franciscanii au fost cei care,in mod deosebit,au incurajat evlavia fata de Sfanta Fecioara si care a atins cote foarte inalte incepand cu secolul al XIII-lea.Cultul pentru o personalitate umana si feminina-intarita de fiul ei sau chiar de moartea fiului sau-a avut tot o influenta umanizatoare asupra modului de abordare a religiei si drept consecinta,asupra artei,in general,acolo unde aceste subiecte devenisera populare.

Maestrii italieni

Multe din aceste realizari au inceput sa apara in Italia,cu mult inainte de a se face simtite in alte locuri ale Europei.Doi mari maestrii ai sfarsitului de secol XIII,Cimabue si Duccio,sunt recunoscuti drept fondatori ai realismului vizual in pictura,curent care a reprezentat principala tendinta a artei europene,panatarziu,in secolul al XX-lea.Altarele pictate de cei doi care s-au pastrat si care au devenit faimoase o reprezinta pe Madonna alaturi de Pruncul Sfant.

Cimabue si Duccio au fost repede depasiti de un artist care era cu doar cativa ani mai tanar ca ei.Pictorul Giotto di Bondone (1267-1337),primul reprezentant al marilor maestrii florentini,a devenit faimos chiar in timpul vietii sale si a avut o cariera stralucita.Cu toate ca activitatea sa se situa cu mult inaintea vremurilor sale,multe din inovatiile lui nu au fost preluate si utilizate de alti artisti,vreme de un secol sau chiar mai mult.Personajele create de el sunt robuste si par a fi perfect ancorate in fundalul pe care erau pictate.Cu toate acestea,ele par capabile sa se miste si chiar sa existe,in ciuda unui fundal natural sau arhitectual care creaza un spatiu ce exprima o anumita adancime.Acest talent a reprezentat marea lui abilitate,abilitate care a facut din Giotto un mare pictor dramatic.

Pictarea frescelor

Giotto folosea o tehnica de pictura pe perete-fresca-care fusese de crand nascocita de catre maestrii italieni.In zilele noastre,numim deseori anumite picturi fresce si in mod gresit aceasta denumire este utilizata pentru a desemna orice fel de pictura care este realizata pe un perete.Fresca adevarata implica insa utilizarea mortarului proaspat care,aplicat pe un perete va reprezenta baza viitoarei picturi.De fapt,cuvantul “fresco” inseamna,in limba italiana “proaspat”.Tecuiala se aplica pe o anumita suprafata,cam atat de mare cat poate pictorul acoperi in decursul unei singure sedinte de lucru,inainte ca tencuiala sa se usuce.Aceasta este caracteristica principala a unei fresce deoarece pigmentul aplicat apoi pe tencuiala umeda,se va intarii,printr-o reactie chimica.Odata uscata,fresca nu se va cojii si va dura un timp indelungat.Fresca a reprezentat o mare schimbare si ca urmare,ea a devenit modul de exprimare a multor capodopere,mai tarzii,inclusiv a unor lucrari renumite,cum ar fi Capela Sixtina a lui Michelangelo.

Crearea senzatiei de spatialitate

Pentru cei care au fost pentru prima oara confundati cu aceasta provocare,nu a fost deloc usor sa creeze iluzia de spatialitate,sa para ca scena pictata de ei era una reala.Aceasta implica nu doar redarea fidela a amanuntelor,cu multa acuratete,ci si acordarea unei anumite greutati personajelor,cat mai apropiata de cea a corpurilor reale.Totodata fondul tabloului avea o foarte mare insemnatate,el redand de fapt,senzatia de adancime. Astfel a aparut viziunea aparent indepartata(arta perspectivei).Artistilor italieni le-au trebuit generatii intregi pentru a stapani aceste tehnici,ei fiind deseori atrasi de alte amanunte cum ar fi de exemplu,crearea unor motive decorative migaloase.

La sfarsitul secolului al XIV-lea,artistii care lucrau la diferite curti europene,si-au creat un stil propiu,numit deseori gotic international.Refectand atmosfera rafinata,mai degraba artificiala a diferitelor curti domnesti, lucrarile acestor pictori se caracterizeaza,mai degraba,prin eleganta si suavitate decat prin forta.Personajele erau foarte gratioase si in ciuda faptului ca perspectiva era deseori rudimentara,detaliile de asezare erau redate cu o precizie de bijutier.

Aceste caracteristici sunt evidentiate,in mod deosebit,in manuscrise miniate,realizate pentru marile familii domnitoare.Cei mai mari pictori ai acestui stil au fost Pol de Limbourg impreuna cu cei doi frati ai sai care,dupa cum se stie,au pictat o perioada de doar 16 ani (1400-1416),pentru ca apoi sa dispara brusc din istoria artei. Patronul lor era un mare colectionar si,in acelasi timp,un cunoscator,Jean,Duce de Berry,un frate mai tanar al regelui Charles al V-lea,al Fantei.Numele sau este imortalizat intr-o carte care are titlul “Les Tres Riches Heures du Duc de Berry”( “Cele mai bogate ore al Ducelui de Berry”). “Orele” se refera la faptul ca volumul reprezinta de fapt un volum de rugaciuni care trebuiau sa fie rostite la anumite ore ale zilei.

“Les Tres Riches Heures du Duc de Berry” este renumit,in principal,datorita miniaturilor foarte reusite, pictate de fratii Limbourg.Volumul a reprezentat lucrarea lor cea mai ambitioasa,neterminata in anul 1416 si ale carei detalii,cele mai cunoscute,sunt cele 12 picturi de calendar,cu care volumul debuteaza.Tablourile prezinta, mai degraba,viziunea curteanului din secolul al XV-lea,ilustrand un peisaj linistit si foarte placut,in care taranul aparea rustic dar cam stangaci,chiar amuzant.

In ciuda intentiilor religioase,Cartea Orelor nu contine picturi religioase ci referiri la conflictul desfasurat in Franta,de catre regele Henric al V-lea,al Angliei.La fel ca multe capodopere ale epocii medievale tarzii “Les Tres Heures du Duc de Berry”,pare sa reflecte,prin intermediul tuturor detaliilor redate cu o foarte fina acuratete,pofta pentru un trai dus intr-o lume idilica,nobila.

Pigmenti amestecati cu ulei

In anii 1430,a inceput sa se dezvolte unstil de pictura foarte diferit,in Tarile de Jos,regiune cunoscuta atunci sub denumirea de Flandra si care ii apartinea Ducelui de Burgundia.La fel ca si Italia,Flandra era o tara cu orase prospere,fapt considerat de multi critici,ca fiind motivul principal care a facut ca arta provenita din acea regiune sa fie mult mai ferma,mai putin constient-aristocratica.Si,la fel ca in Italia,perioada de inflorire a artei flamande a coincis cu perioada unui progres tehnic important –aparitia picturii in ulei.Pigmentii amestecati amestecati cu ulei aveau o luminozitate pe care tempera,cel mai des utilizata in cazul frescelor,trebuia aplicata rapid si se preta doar la un tratament grosier,pictura in ulei putea fi realizata,strat cu strat,atata timp cat ii lua pictorului pentru a reda detaliat toate efectele dorite.In secole urmatoare,un artist aflat in cautarea perfectiunii,a apelat intotdeauna la acest proces de lucru.

Scoala flamanda

Scoala de pictura flamanda a fost fondata de catre Robert Campin,insa cei mai ilustrii reprezentati ai ei au apartinut unei generatii viitoare.Jan van Eyck(1390-1441) a fost primul mare pictor in ulei european si un portreist de o mare virtuozitate.Marea lui abilitate de a exprima jocul de lumini,pe diferite obiecte,a fost posibila doar datorita noilor vopsele cu care el lucra.

Rogier van de Weyden (1399-1464) a fost si el,la randul lui,un artist cu un talent deosebit.Mai putin preocupat de detalii decat van Eyck,el a folosit culori mai bogate,mai puternice realizand tuseuri mai ferme si o foarte rafinata modelare,creandu-si astfel un stil distinct.El era capabil sa exprime o gama foarte variata de emotii,de la linistea absoluta pana la mania violenta.

Scoala flamanda a continuat sa produca generatii intregi de artisti talentati si multe din caracteristicile ei au fost imitate in decursul secolului XV-lea,de pictori din intreaga Europa.Doar dupa anul 1500,influenta scolii flamade a fost inlocuita de o miscare care devinese puternica cu mult timp inainte,de cealalta,de cealalta parte a Alpilo:Renasterea italiana.

Scriitori romani