Conceptia politica a lui Nae Ionescu, asa cum s-a afirmat ea in toata perioada interbelica, are - dincolo de variatiile tematice si argumentative, dincolo chiar de ezitarile ei teleologice - o redutabila constanta: pozitionarea antidemocratica. Democratia - mai ales in ipostaza ei liberala, individualista - a fost consecvent apreciata ca raul absolut al lumii moderne, motiv de a o supune unui incontinent rechizitoriu. Discursul public al lui Nae Ionescu s-a construit consecvent pe aceasta negatie fundamentala, pentru impunerea careia a utilizat o varietate de argumente, 37583voj73hfh6y citeodata chiar contradictorii; daca subminau intr-un fel sau altul credibilitatea democratiei, ele erau utilizabile si, prin extensie, considerate bune, indiferent de natura lor ideologica (radical-conservatoare, de extrema stinga sau de extrema dreapta, anarhista). Intreaga actiune ideologica si politica a lui Nae Ionescu a stat deci sub semnul acestui "nu" inflexibil, intransigent fata de modernizarea politica declansata in Occident inca din secolul al XVII-lea (prin impunerea of583v7373hffh monarhiei constitutionale si prin afirmarea filosofiei politice a drepturilor omului) si ajunsa in secolul trecut si in Romania. Discreditarea democratiei, atit ca teorie cit si ca practica politica, a fost asadar laitmotivul discursului public al celui care avea un ascendent considerabil asupra "tinerei generatii", prin rolul sau pedagogic (si care nu se reducea doar la Universitate), si asupra opiniei publice, ca jurnalist redutabil (indeosebi prin articolele sale de la Cuvantul, care au facut din acest ziar unul din cele mai importante, mai citite, mai influente publicatii ale timpului). Incepind, de pilda cu "Descartes - parinte al democratismului contemporan", articol publicat in 1921 in Ideea europeana, si ajungind la articolul "Nationalismul de import" aparut 17 ani mai tirziu in Cuvantul, si trecind desigur prin abundenta publicistica de la acest ziar, dar si prin cursurile de "logica colectivelor", tema antidemocratica este omniprezenta si obsesiva. Arsenalul folosit de-a lungul acestei perioade impotriva democratiei este variat, adesea eclectic, citeodata chiar incongruent, dind astfel impresia ca e folosit conjunctural, potrivit necesitatilor de moment, fara o ideologie politica unificatoare si "inspiratoare". Scopul (delegitimarea democratiei) pare sa justifice orice argument. Analitic, lucrurile par sa stea in acest fel. In acelasi timp, retrospectiv si in ansamblu privite, ideile negative se recompun - potrivit unor virtualitati nebanuite anterior - intr-o constructie ideologica destul de coerenta. Mai mult, in mesajele politice naeionesciene, indiferent de momentul lor, sint frapante citeva constante ideatice, cind mai dezvoltate cind mai sumare, unele intr-o armura teoretica evidenta, motiv temeinic de a vedea in ele directe abordari ideologice sau de a presupune ca indaratul lor se afla o viziune ideologica articulata in linii mari inca de la inceputuri. Totodata, este neindoielnic ca gindirea politica a lui Nae Ionescu a cunoscut si o evolutie, constind intr-o organizare treptata a ideilor, intr-o mai strinsa articulare a lor, intr-o constructie tot mai tentata de coerenta, pe scurt, intr-o "rationalizare" de tip ideologic si, desigur, intr-o accentuare progresiva a radicalismului politic. Conceptia filosofica din care isi extrage argumentele antidemocratice este dintru inceput una holist-organicista, identificabila fragmentar inca de la inceputurile publicistice ale lui Nae Ionescu de la Ideea europeana (in 1919, dupa intoarcerea din Germania, scrie aici un articol, semnificativ in acest sens, despre Petre Carp); ea capata un plus de consistenta si o mai decisa directionare pro-totalitara odata cu trecerea timpului, desavirsindu-se spre mijlocul anilor '30, cind mai multe procese politice europene par sa o confirme. La o prima vedere, pare deci greu de spus daca aceasta conceptie este o consecinta a indelungatului exercitiu criticist sau, dimpotriva, daca ea este o cauza a acestuia. Personal, sint inclinat sa dau crezare ultimei variante. Oricum ar fi, cert este ca teoria colectivista propusa este surclasata, in economia textelor naeionesciene, de critica democratiei, de unde probabil impresia de produs derivat si secundar. Este, din punctul meu de vedere, nu numai o gresita judecata de fapt, dar si o eronata judecata de valoare. Un discurs public antidemocratic atit de sustinut precum cel al lui Nae Ionescu avea nevoie de un fundament filosofic cit de cit solid, altminteri nu s-ar fi putut articula cu atita obstinatie. Conceptia aceasta a ramas totusi prea putin vizibila in ansamblul textelor lui Nae Ionescu, fiind pusa intrucitva in umbra de dezvoltarile critice arborescente, ceea ce nu inseamna insa ca ea nu exista. Ea exista si, mai mult, ea "explica" sau, mai bine zis, permite intelegerea mecanismului ideologic al negarii valorii democratiei si, pe cale de consecinta, al afirmarii unui alt model politic, diametral opus. Asadar, desi negatia a continuat sa ramina definitorie pentru Nae Ionescu pina la sfirsit, subsecvent isi face aparitia - initial oarecum timid, nesigur, dar ulterior, mai exact odata cu anii '30, tot mai raspicat - un proiect politic alternativ. In locul democratiei, demolate la inceput pe cale intelectuala, trebuia pus altceva, categoric opus, in consonanta cu ceea ce se intimpla in mai multe tari europene. Acest altceva este, fara indoiala, totalitarismul. Proiectul politic totalitar pe care Nae Ionescu il tatoneaza in prima faza este oarecum indecis, si modelul lui Mussolini si modelul lui Stalin infatisindu-i-se - la rigoare - deopotriva de atragatoare, dar nici unul indeajuns de seducator; el capata insa cu timpul - indeosebi dupa 1933, cind Hitler accede la putere - un continut tot mai precis: totalitarismul de extrema dreapta. Filosofie colectivista, absolutism politic Paradigma organicista in care se inscrie conceptia politica a lui Nae Ionescu avea deja traditie in cultura romana. Fusese folosita in secolul trecut de Titu Maiorescu, in celebrul sau studiu "In contra directiei de astazi in cultura romana" (1868), prin care impunea teoria formelor fara fond; Eminescu uzase de asemenea de ea, si inca - pe alocuri - intr-un chip mai apasat. Si unul si celalalt, ca dealtfel mai toti junimistii (partizani, ca buni conservatori, ai modelului "organic" si "ierarhic"), se formasera in spatiul cultural german, unde teoriile organiciste erau destul de sustinut cultivate atunci (ca raspuns la individualismul liberal), mai ales in mediile universitare. Nu intimplator, probabil, Nae Ionescu insusi incepe sa-si propage teoria "realitatii organice" dupa un stagiu de citiva ani in Germania (1916-1919). Daca luam in considerare si curentul cultural semanatorist animat de Nicolae Iorga la inceputul secolului, care se baza pe idei similare, se poate spune ca Nae Ionescu nu a facut altceva decit sa reia un sistem de gindire care avea deja un trecut si o raspindire considerabile. In mediile intelectuale ale epocii, atit din Romania cit si din Germania, de unde fusese imprumutat, era paradigma cea mai accesibila si mai intrebuintata, pentru ca parea sa raspunda eficient provocarilor politice ale inceputului de secol. Ea ajuta la stabilirea, pe o cale etiologica simpla si inteligibila pentru multi, a unui diagnostic sever pentru societatea democratica, marcata atunci de puternice suferinte, si, totodata, furniza o strategie de "insanatosire" a "organismului" social. Nae Ionescu n-a fost deci un creator in acest perimetru. Cu toate aceste, mostenirea culturala in cauza a fost supusa de el unei accentuate radicalizari, caci el a retinut in mod selectiv si sarjat idei din vulgata organicista, pe care le-a turnat adesea in forme retorice de mare efect; toate acestea au insemnat, la rigoare, o recreare sau o personalizare a unui sistem altminteri destul de eclectic si de vulgar. Rezultatul a fost o conceptie politica in fond mediocra si in forma "spectaculoasa". Nae Ionescu a fost asadar partizanul unei ideologii politice dupa care determinant este intregul social, conceput ca un organism, locul individului de rind in acest ansamblu fiind definit in termenii dependentei absolute. Individul face intotdeauna parte din structuri sociale care-l transcend si care-l domina pina la deplina servitute si chiar, in unele cazuri, pina la desfiintare. Filosoful roman lucreaza uneori cu imaginea unui holism halucinant (dar in care el isi rezerva - cum se va vedea mai departe -un loc confortabil): "Nu exista in univers decat colectivitati; ceea ce noi numim individ nu e decat o existenta colectiva; organizata si unificata dupa un anumit principiu."nota 1 In sprijinul acestei idei, conform careia individul nu conteaza ca entitate, metafizicianul mobilizeaza o varietate de argumente, cele mai multe din zona criticii conservatoare: de la cele principial filosofice, pro-naturaliste si vehement anti-contractualiste, pina la cele vizind disfunctiile punctuale ale unui regim democratic. Uneori sint insa folosite si probe ad-hoc, furnizate de cite o observatie sau regularitate sesizata sociologic, care n-au nici un sens antidemocratic, dar pe care logicianul il "descopera" prin lectura sa politica, puternic montata in favoarea intregului social. Bunaoara, el vine cu un argument durkheimist, pe care-l valorizeaza in chip inedit: "eu pot sa ma sinucid si pot sa nu ma sinucid. Poate ca nu vreau sa ma sinucid. Totusi numarul total al sinuciderilor la sfirsitul anului in orasul Bucuresti va fi un numar pe care eu pot sa-l spun dinainte."nota 2 O lege statistica a numerelor mari devine astfel - prin rastalmacire - o proba asupra insignifiantei ontologice a individului. Identitatea personala, daca exista, este una derivata dinspre grupul caruia ii apartine. Fiinta umana este doar o "celula" a organismului social; ea trebuie sa-si indeplineasca functia fiziologica predestinata. In caz contrar, o curativa interventie chirurgicala devine obligatorie pentru a asigura sanatatea corpului social. Astfel conceput, individul este doar o concesie sociala, pentru ca stricto sensu el nu exista si nici nu poate exista. In acest prim stadiu al demonstratiei, individul este mai degraba o fictiune decit o realitate. Caci, nefiind de sine statator, existenta sa poate fi oricind nerecunoscuta, retrasa, extirpata chiar. Nae Ionescu insusi "opereaza" asupra realitatii sociale in acest chip atunci cind ajunge la concluzia ca un ne-ortodox nu poate fi roman. Minoritarului evreu nu-i gaseste nici un loc in cadrul "romanismului". Chiar si greco-catolicul, de pilda, ii pare directorului de la Cuvantul un fel de celula tumorala in corpul national. Lui Samuel Micu, spre exemplu, ii concede calitatea de "bun roman", nu insa si pe aceea de "roman", dupa ce precizeaza insa ca "a fi "bun roman" este, sub raportul etnic sau spiritual, mai putin decat a fi "roman" pur si simplu"nota 3. "Calugarul acesta papistas", scrie el minimalizator, e condamnat sa ramina in afara "romanismului". Dar singura esenta ortodoxa nu e suficienta pentru "romanism". Ea e o prima conditie, capitala, de apartenenta, operind o cernere preliminara, nu insa si ultima. Daca in cazul evreului sau al corifeului Scolii Ardelene Nae Ionescu isi motiveaza "operatia chirurgicala" pe motive confesionale, in alte cazuri ratiunile extirparii tin doar de caracterul "malign" al unei individualitati, caci aceasta (spiritul, actiunea ei politica) este perceputa ca o dezvoltare neoplazica in corpul social. E cazul, bunaoara, al lui I. C. Bratianu, despre care Nae Ionescu spune ca pur si simplu ""roman" nu a fost"nota 4; motivele acestei excluderi tineau, desigur, de modernizarea politica a Romaniei conceputa si pusa in opera de liderul liberal, care - potrivit etaloanelor lui Nae Ionescu - contravenea "realitatilor organice" romanesti. Romanul nu trebuie sa fie doar ortodox, ci trebuie deopotriva sa "simta" si sa "actioneze" romaneste, sa impartaseasca spiritualitatea unui "romanism" unitar, canonic. Cei ce formeaza un tot au - se poate deduce si din exemplele de mai sus - o "esenta" etno-spirituala comuna; aceasta ii sudeaza intr-un chip indisolubil. Organismul social apare - in acest moment al demonstratiei - ca o solidarizare de tip mecanic, bazata - cum spunea Durkheim, referindu-se la societatile arhaice - pe asemanare. In cazul poporului roman, sustine Nae Ionescu, esenta-liant bazala o constituie ortodoxia: "A fi roman, nu "bun roman", ci roman pur si simplu, inseamneaza a fi ortodox."nota 5 Ortodoxia reprezinta insa doar o conditie, esentiala, a romanitatii, dar nu si automat suficienta. Ideologia politica impartasita de cineva - si, desigur, actiunea politica adiacenta - se constituie intr-un alt criteriu care poate justifica - in opinia lui Nae Ionescu - excluderea din organismul social. Exemplul lui I. C. Bratianu, edificator in acest sens, nu poate fi insa "inteles" fara citeva preliminarii teoretice. Structura inglobanta si dizolvanta pentru individ este numita de Nae Ionescu "colectiv". In cuvintele sale, colectivul se defineste prin "legaturi organice intre elementele constitutive", dar si prin faptul ca este animat de "legi speciale, care depasesc elementele constitutive". Astfel stind lucrurile, ne spune filosoful mai departe, "nu poate sa fie vorba de vointa individuala, ci e vorba de cu totul altceva: de vointa acelui colectiv la care fiecare membru al colectivului se impartaseste"nota 6. Poporul sau natiunea sint, dupa logicianul roman, exemple de colective cu efect subordonator total asupra indivizilor componenti. Cu toate acestea, intre cele doua notiuni este o diferenta importanta, de natura politica, asa cum vom vedea mai departe. Pentru a intelege aceasta deosebire, sint necesare alte citeva precizari, menite sa creioneze conceptul de "colectiv politic" forjat de Nae Ionescu in anii '30. Caci, cum lesne se poate deduce, nu orice colectiv este politic. Poporul, bunaoara, este un colectiv in sens organic, dar nu un colectiv politic. Fiind insa o realitate organica, el poate cunoaste saltul in colectiv politic atunci cind devine natiune. "Natiunea este colectivul politic"nota 7, precizeaza Nae Ionescu. Cum se petrece aceasta transformare calitativa? Prin dobindirea unei constiinte sau a unei vointe comune, ca resort al actiunii colective. Iar acest proces nu e posibil decit in cadrul luptei. "Eu numesc aceste colective, care se constituie in momentul aparitiei fenomenului de lupta, eu le numesc colective politice. Asa ca, daca va va intreba vreodata cineva - sustinea Nae Ionescu in fata studentilor, intr-un curs de logica colectivelor - ce este politica, sa-i spuneti ca politica este stiinta colectivelor in lupta. Momentul luptei, trecerea pe planul luptei, insemneaza trecerea in politic."nota 8 Politica e reductibila astfel la un fel de confruntare de natura belicoasa in scopul dominarii. Ideea e formulata limpede de Nae Ionescu: "De cand exista omenirea, a face politica insemneaza a stapani."nota 9 Daca lupta este co-substantiala istoriei, atunci ramine un mister de ce natiunea - care, asa cum am vazut, are nevoie de aceasta conditie pentru a se implini - este un produs atit de tardiv. Logicianul roman nu sesizeaza acest grav neajuns. Or, aici e un indiciu ca cel putin una din cele doua notiuni cu care logicianul isi construieste rationamentele - politica sau natiunea - este in suferinta. In acelasi timp, sustine Nae Ionescu, "constiinta colectiva" (redusa, de cele mai multe ori, la "vointa colectiva") nu este o emanatie automata a "colectivului" aflat in lupta. Cei ce compun grosul unui popor, desi formeaza o "unitate organica", sint mai degraba amorfi din punct de vedere spiritual si incapabili sa-si developeze singuri constiinta colectiva care le e proprie si care, odata revelata, ii urca pe o treapta superioara a existentei, inaltindu-i la rang de natiune. Fara aceasta constiinta, colectivul este o multime, compacta si organica, dar neispravita. Este, cum ne spune Nae Ionescu, o "massa". Iar "massa este insusi suportul vietii colective, insul intreg al natiunii. Massa traieste deci, isi are legile ei, necesitatile ei precise, liniile ei de miscare; insa nu le formuleaza. (...) Caci "ce vrea massa" insemnaza de fapt "ce trebuie massei", iar ceea ce ii trebuie e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere in chip expres."nota 10 Pentru a scoate acest spirit colectiv din starea latenta, este nevoie - se poate deduce acum - de personalitati exceptionale care dispun de capacitatea de a se substitui - printr-un soi de empatie - colectivului din care fac parte si a carui vointa sa o exprime. Astfel stind lucrurile, "nu fiecare individ face parte dintr-un colectiv in acelasi fel si in aceeasi masura"nota 11. Indivizii sint funciarmente inegali. Stratificarea aceasta are capitale consecinte politice: "pentru ca sa hotarasti in numele acestei natiuni, trebuie sa traiesti constiinta acestei totalitati, a acestui colectiv de natura spirituala".nota 12 "Asta insemneaza ca orice om poate sa hotarasca inlauntrul unui colectiv, in masura in care el traieste aceasta colectivitate. Este o chestiune de traire, nu o chestiune de judecata."nota 13 Participarea politica a tuturor indivizilor care formeaza o colectivitate nationala, cultivata de democratie, devine astfel o eroare, fiindca "noi ne adresam gresit individului atunci cind ii cerem parerea intr-o problema a unei realitati, alta decit a lui, a unei realitati care il depaseste pe el."nota 14 In acest fel, politica devine apanajul unei elite: "intr-o natiune nu toata natiunea face politica, politica nu este o functiune a tuturor indivizilor dinlauntrul unei natiuni. Politica este functiunea natiei, in totalitatea ei, dar elementele purtatoare de actiune si gindire politica, astea sint diferentiate inlauntrul natiei; de ce? Tocmai pentru ca nu pot sa faca politica, propriu-zis, decit acei indivizi pentru care natia, in intregul ei, este un concret."nota 15 Masa este deci condamnata sa execute o hotarire politica luata de citiva alesi - de fapt, cum se va vedea, de unul singur - sub considerentul ca numai acestia o pot exprima adecvat si eficient; chipurile, da de inteles autorul Rozei vanturilor, nu ar fi vorba de faptul ca cei multi sint inepti, ci ca rostul (functia) lor e altul (alta). Mai mult, incapacitatea politica a masei indreptateste elita politica sa foloseasca orice mijloc, oricit de dur si de nepopular ar fi acesta, intrucit roadele benefice ale acestuia sint prezumate, chiar si atunci cind cei multi au motive reale de nefericire. Nae Ionescu face o lectura a istoriei in urma careia apare mereu un - s-ar zice - legitim dispret elitist. Iata un exemplu: "Va trebui totusi sa subliniem faptul destul de ciudat ca toti marii asezatori de tara au fost lipsiti de dragostea si aplauzele multimii. Asa Bismarck si Richelieu, asa Petru cel Mare si Ludovic al XI, asa Cromwel si Stalin. E firesc. Caci toti acesti oameni nu au cautat aplauzele multimii, ci binele acesteia. A fost deci in toata atitudinea lor un efort care mergea catre fiinta intreaga a colectivitatii, si care tocmai pentru aceasta calca prea des in picioare necazurile si poftele individuale, cari de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale natiunii."nota 16 Nae Ionescu pare sa impartaseasca in acest moment - fara insa a o numi - teoria tory a "reprezentarii virtuale". Numai ca aceasta se bazeaza, in cazul conservatorismului britanic, pe interese precise, pe un paternalism asumat si, mai ales, verificat istoric, rodat, nu pe "traire". Neincrederea in ratiune sint comune ambelor variante teoretice, cu deosebirea - fundamentala, pentru ca genereaza efecte politice opuse - ca teoria britanica pune in locul ratiunii experienta, precedentul, traditia, iar teoria lui Nae Ionescu - un soi de revelatie de moment, de iluminare instantanee, de hipnoza sau autosugestie colectiva. "Trairea" politica, inteleasa ca o substitutie irationala a multimii de catre lider, a dus in cele din urma la formularea unui Fuhrerprinzip irezistibil: selectia "capeteniei" devine un soi de miracol care se impune printr-un fel de vraja unanima, de colectiv si irezistibil delir mesianic, in masura sa sfideze orice procedura legal-rationala. Cum se impune totusi "conducatorul" sau "capetenia"? Reteta pe care o propune Nae Ionescu merita consemnata: "Aci nu incap ghicitori. Omul masselor e cel care este. Cel pe care massele il recunosc ca atare. Il recunosc. Dupa care metoda? Dupa aceea ca cred in el. Voturi? Desigur si voturi. Dar nu voturi pe care le obtii, ci voturi care ti se dau. Dar dincolo de voturi, actul de credinta - de credinta, nu de incredere - care leaga pe oameni de el, si care, dupa intensitatea insasi a momentului istoric, poate lua chiar forma de fanatica exaltare."nota 17 Un substitutionism de acelasi tip si-l revendica dealtfel Nae Ionescu insusi, in calitatea sa de lider de opinie, de "indrumator" al tineretului si al poporului. "Noi exprimam - scria intr-un articol din 1932 - o realitate: realitatea rumaneasca. Este functia noastra in viata noastra publica. Nu construim voit un sistem politic. Noi nu cunoastem sisteme; ci numai realitati organice."nota 18 Publicistul n-are nici cea mai mica indoiala asupra valorii colective a marturiei sale. Dealtfel, asemenea declaratii abunda in articolele sale. Si, daca se ia in calcul si forma in care sint facute - mereu accentuata, izbitoare, ca un fel de gesticulatie memorabila -, se poate deduce ca autorul opereaza in politica cu o notiune de adevar care epuizeaza realitatea si care nu admite replica: "Iata in numele cui vorbim. De sase ani, zi de zi, IN NUMELE SI IN SLUJBA - jertfelnica de atatea ori - a REALITATILOR ROMANESTI."nota 19 Nae Ionescu vorbeste in numele unui adevar absolut, care i s-ar fi revelat printr-un soi de contopire empatica cu sufletul natiunii. Certitudinile sale politice sint, de aceea, fara fisura; in plus, ele contin, atunci cind sint negative, o fagaduinta izbavitoare, iar atunci cind sint "pozitive" - una mesianica . Modul in care el concepe autoritatea politica deriva direct dintr-o asemenea natura a adevarului. In concluzie, holismul "organic", esentialismul, elitismul, adevarul absolut, autoritatea politica absoluta sint fundamentele conceptiei sale politice. Acestea sint insa si fundamentele oricarei ideologii totalitare. Asaltul asupra democratiei Discursul politic al lui Nae Ionescu se construieste deci inca de la inceput pe tema antidemocratica. Imediat dupa primul razboi mondial, celui ce va deveni "invatatorul tineretului" si "indrumatorul neamului" nu-i era inca limpede de pe ce pozitii trebuie sa atace ordinea politica existenta. Asa se face ca asaltul ideologic naeionescian asupra democratiei debuteaza cu argumente preponderent de extrema stinga. Proaspatul conferentiar suplinitor de logica si teoria cunostintei de la Universitatea Bucuresti sustine, de pilda, in aceasta prima faza (mai precis in 1923) "sindicalismul revolutionar", pe care-l defineste ca o "respingere in bloc a ordinii constituite si inlocuirea ei cu o alta, cu desavirsire noua"nota 20, viziune inspirata, marturiseste el, de G. Sorel. Desi, retoric, se distanteaza de marxism, mai multe idei ale lui Marx ii sustin in mare masura demersul ideologic. Bunaoara, el utilizeaza, comprehensiv si chiar simpatetic, gasindu-le legitime, opozitia exploatatori-exploatati sau teza luptei de clasa ca premise ale concluziei privind ineluctabila revolutie. Discursul sau are, in aceasta prima faza, o stilistica apasat academica, parind sa fie rezultatul unor reflectii detasate si dezinteresate politic; democratiei, bunaoara, i se reproseaza contractualismul si egalitarismul, ca si rationalismul, pozitivismul stiintific. Interesant este ca toate acestea sint mai degraba argumente conservatoare decit sindicaliste. Constientizind intrucitva aceasta contradictie, Nae Ionescu o "rezolva" intr-o maniera surprinzatoare: "Sa nu ne inselam si sa nu ne incurcam in cuvinte. Nici sindicalismul si nici o noua formatie politica - intrucit e cu adevarat noua - nu e democratica, in sensul democratiei clasice, singurul sens posibil. Ci toate sint conservatoare."nota 21 Surpriza aceasta finala - sindicalismul ni se dezvaluie ca fiind conservator, dupa ce aflasem ca e revolutionar - tine de contradictia lui Nae Ionescu; aceasta era totusi, probabil, o mostenire, fiind preluata din vechea cultura politica germana, in care se afirmase notiunea oximoronica a "revolutiei conservatoare". In subtext, Nae Ionescu tatoneaza de fapt ideile corporatiste ale fascismului italian aflat in acel moment la inceputul experimentarii sale politice. Proba in acest sens e ca mai toate argumentele demolatoare pe care le va folosi apoi sint de extrema dreapta. Ceea ce nu inseamna insa ca, din cind in cind, "opera" politica a lui Stalin nu e folosita pentru a lovi in democratie. Armele cu care Nae Ionescu ataca democratia sint grosso modo de doua feluri: pe de o parte, principial teoretice, generale, atacind ratiunea de a fi a democratiei, si, pe de alta parte, punctual practice, tintind la imperfectiunile de fapt ale unui regim democrat-liberal concret. Le voi lua pe rind. 1) Critica abstracta/generala a democratiei. De cind a aparut, sustine Nae Ionescu, democratia a fost o napasta pentru cei care i-au fost subiecti. Caracterul ei rau deriva din aceea ca ea este originar un produs intelectual, nu un proces real; ea incearca sa modeleze o realitate, gratie popularitatii de care se bucura, dar prin forta lucrurilor aceasta e refractara la idei care-i sint potrivnice. "Sunt vreo 300 de ani - scrie el - de cand omenirea toata a cazut victima unei "teorii"; aceea a individualismului; care a provocat, provoaca si va mai provoca inca multe dezastre si adanca mizerie in toate ramurile existentei umane."nota 22 Vinovatii principali sint, dupa Nae Ionescu, filosofii dreptului natural, cei ce au acreditat teza drepturilor naturale si a contractului social, caci aceste idei stau la baza ordinii democratice. Reactiile sale anti-intelectuale, motivate de faptul ca teoriile au mutilat ordinea armonica a lumii, au insa nenumarate tinte, pentru ca nenunarate sint vinovatiile. Recriminarile sale vizeaza, in consecinta, o mostenire culturala mult mai larga, acuzata ca ar fi contribuit intr-un fel sau la altul la modernizarea politica (si nu numai) a lumii. Lupta ideologica a lui Nae Ionescu se indreapta spre o pluralitate de tinte. Citeodata, aceasta este naucitoare. Iata un exemplu: "Pentru ca rezultate sa fie obtinute ar trebui ca in acelasi timp lupta aceasta anti-masonica sa fie purtata: impotriva individualismului liberal, a stientismului, a cartesianismului si kantianismului, a democratiei, a monarhiei constitutionale si republicanismului (cari structural sunt aproape acelasi lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, a romanismului, dar si a galicanismului catolic, a misticei individualiste de la Fericitul Augustin pana la Francisc de Assisi, a kabalisticei, a teosofiei, a asiatismului panteist, a umanitarismului, etc. etc."nota 23 Riposta de acest tip nu e un accident, pentru ca se declanseaza periodic in publicistica lui Nae Ionescunota 24. Pornirea sa anti-intelectuala, mai precis anti-rationalista si anti-iluminista, se napusteste si asupra unor adversari politici imediati. Este supus unei asemenea critici, de pilda, fondatorul poporanismului, C. Stere, a carui eruditie politologica, reala, e tratata ca un simptom al alienarii intelectuale: "Ideologia dlui Stere o cunoastem. Teoretic nu ne-a impus niciodata. Este un prea mare aparat stiintific livresc, prea putina cugetare personala, si mai ales prea putina viata; fostul profesor de la Iasi a ramas ceea ce a fost: un profesor; care citeste, invata, stie - dar nu traieste."nota 25 Fixatia aceasta vitalista este - in aprecierea lui Nae Ionescu, asa cum am vazut - unicul criteriu al aderentei la "realitatile organice" romanesti; or, J. Locke, Tocqueville, J. S. Mill, Ed. Bernstein etc., care-i erau atit de familiari directorului de la Viata romaneasca, erau pentru celalalt director, de la Cuvantul, tot atitea semne de ratacire si de instrainarenota 26. Democratia, impusa fiind de asemenea idei, opereaza o ruptura totala cu trecutul: prezentul democratic nu mai are radacini istorice, asa cum vechile asezari politice au avut intotdeauna. "Democratia este negarea traditiei si a ereditatii; ea este atomizare, aritmetizarea societatii, si ca urmare anularea trecutului pur si simplu. Mai pretentios spus, mentalitatea democratica este ametafizica si ca atare ahistorica. Incercarea de a confisca pentru ea metoda istorica si mai ales viziunea istorica a lumii este o scandaloasa aberatie intelectuala."nota 27 Sentintele grele pronuntate de Nae Ionescu n-au insa niciodata motivatia sau premisele sociologice care sa le sustina. Pentru ca, in realitate, democratia, chiar daca intr-adevar reprezinta o ruptura istorica in plan politic(nu insa in toate cazurile brutala), ea cultiva deopotriva continuitatea culturala. Dar Nae Ionescu, evident, nu putea fi nicicum de acord cu asa ceva. Cultural, democratia - sustinea el - este sterila si, in consecinta, indezirabila. "Marii oameni de cultura, marii creatori in ordine spirituala nu au fost niciodata democrati; nu au fost democrati nici prin temperament, nici prin practica politica."nota 28 Strict logic, un asemenea argument e inacceptabil (chiar daca lucrurile ar sta asa, ceea ce, evident, nu e cazul)... Dar democratia - pretinde metafizicianul - e daunatoare cultural si in sens sociologic, nu numai in sensul marii creatii. Chiar daca Nae Ionescu concede ca intr-un regim democratic accesul la cultura este mult mai extins, el nu poate sa nu judece calitatea jalnica a acesteia: "Caci e adevarat, in regimul democratic se poate identifica o mai mare raspandire a culturii. Dar cultura aceasta a masselor nu e cultura; ci (...) mai degraba instrumentul tehnic al unei forme speciale - foarte aproximative - de civilizatie. Este cultura al carui summum se atinge in asa numitele universitati populare, plaga paralizanta a adevaratei culturi."nota 29 Elitistul gaseste preferabila ignoranta completa, pentru ca e "sanatoasa", adica "organica", nu contrafacuta si alienanta precum cultura de masa. Ceea ce se intimpla insa in democratie si atrage minia cea mai apriga a lui Nae Ionescu este - se poate deja intrevedea - egalitatea juridica a cetatenilor. Faptul ca intr-o asemenea ordine politica "toti oamenii sint considerati ca egali, [ca] votul fiecaruia, parerea fiecaruia este considerata ca egala" este pentru metafizicianul nostru - altminteri, si paradoxal, cu o origine sociala modesta - motivul esential al negatiei sale. "Asta cred eu - si cred ca sintem cu totii de acord - , cred ca este vitiul fundamental al sistemului acesta de exprimare a vointei nationale: sint chemati oameni care trebuie sa hotarasca intr-o problema care nu le este proprie, adica n-au caderea sa judece." Democratia, se poate deduce, ar fi contra naturii umane, pentru ca oamenii in chip natural sint inegali. Si pentru ca lucrurile sa fie limpezi, Nae Ionescu precizeaza in ce consta inegalitatea: "sint chemati cu aceleasi drepturi oameni care n-au aceleasi posibilitati"nota 30 Iata deci ca nu (numai) functiile in cadrul "organismului" social ii diferentiaza pe oameni, asa cum dadea de inteles alta data, ci (si) inzestrarile intelectuale deosebite; mai direct spus, masa e de fapt "prostimea". O asemenea judecata de valoare, totalmente inacceptabila, este pricinuita de o confuzie de planuri (egalitate politica = egalitate in general) menita sa-i sustina elitismul revolut. Perceptia politica a lui Nae Ionescu se dovedeste destul de primara, de pre-judecata. Pasoptistul care spunea ca "in gloata, oamenii au intotdeauna dreptate" e, in fond, mult mai adinc intr-ale politicului (in ciuda populismului de care este suspectat) decit cel care se multumeste cu observatia epidermica, incapabila sa iasa din bunul simt, a inegalitatii. Cit priveste ideea ca egalitatea in drepturi politice nu se opune developarii unei elite politice, dimpotriva, o presupune (prin mecanismele electorale, ale competitiei democratice), dar intr-un mod dinamic (stratarhic), pentru care chiar clasa politica interbelica din Romania putea fi un exemplu, aceasta ramine pentru Nae Ionescu fara suport, desi el insusi era, in definitiv, beneficiar al ascensiunii politice de acest fel. 2) Critica concreta Prabusirea democratiei, care sta pe fundamente atit de subrede, ii apare lui Nae Ionescu ca un proces legic. Chiar si in situatia - pe care el o admite undeva ca ipoteza de lucru, contrar axiomelor sale obisnuite - in care democratia ar fi "o pozitie, o etapa a procesului istoric", asadar ca ordine politica naturala, chiar si "atunci evolutia omenirii poate foarte bine sa depaseasca acest moment". Desigur, in principiu e greu de respins aceasta idee, care - cum exact formuleaza de data aceasta logicianul - este "de logica mai mult decit de istorie"; cu toate acestea, credinta lui ca democratiei i-a sunat deja ceasul e mult prea grabita pentru a presupune ca vine dintr-o filosofie inalta si dezinteresata a istoriei. Credinta negativa a lui Nae Ionescu venea mai degraba din ideologie (sau dintr-o lectura de tip ideologic a istoriei prezentului sau). In 1926 metafizicianul era deja convins de iminentul colaps al ordinii democratice: "Noi afirmam ca astazi puterile de viata ale natiunii stau in anumite raporturi noi, pentru care conceptul de democratie nu mai este relevant."nota 31. Acest proces de descompunere i se confirma cu fiecare an, astfel ca in 1933 putea sa afirme raspicat si triumfator ca "omenirea a intrat intr-o criza din care drum de intoarcere la cele vechi nu mai exista"nota 32. In societatile epocii de dupa primul razboi mondial, metafizicianul vedea, asadar, "toate elementele care indica disolutia regimului democratic"nota 33. Care sint aceste semne ale disolutiei? Inainte de a le inventaria, trebuie precizat ca - potrivit lui Nae Ionescu - sint nenumarate si coplesitoare. Intr-o prima enumerare, ele sint mai degraba de natura ideologica, fapt destul de curios pentru un adversar al "teoriilor". Astfel, intr-un tablou simptomatologic intocmit in 1926, Nae Ionescu stabileste: "monarhismul lui Maurras, dictatura lui Mussolini si minoritatea constienta a lui Lenin sint tot atitea elemente care dovedesc criza regimului democratic si indreptarea omenirii spre alte forme de gospodarire sociala. Modificarea structurii morale si economice a Europei este un fapt general astazi; el nu poate fi negat nici de observatorii cei mai superficiali. Iar proportiile acestei modificari sint de asa natura, incit depasesc formula democrata"nota 34 Resentimentul lui Nae Ionescu la adresa democratiei liberale e atit de puternic incit nu poate sa nu salute, entuziasmat citeodata, orice formula politica alternativa. Ba, s-ar parea, multa vreme (pina cind in Germania s-a instaurat cel de-al III-lea Reich, asa cum am mai aratat) a fost mai fascinat de ceea ce se intimpla in Uniunea Sovietica decit de ceea ce se petrecea in Italia fascista. Iata inca un exemplu, luat practic la intimplare, dintr-un articol scris in 1932: "In Rusia se cauta astazi, cinstit, patetic de cinstit, si cu mijloace adesea impresionante, o noua formula de viata."nota 35 Dar Nae Ionescu isi culege probele acuzatoare la adresa democratiei nu numai din exterior, ci si din ceea ce se intimpla in Romania acelui timp. Regimul ei democrat-liberal, cu atitea imperfectiuni si disfunctii, i le furnizeaza din abundenta. Cu toate acestea, interpretarea lor este ca de obicei sarjata, inscrisa adica intr-un sens demolator stabilit aprioric pe cale ideologica. Niciodata Nae Ionescu nu inainteaza ipoteza - in fond, la fel de indreptatita intelectual si politic - ca nu democratia este vinovata de neajunsurile, indiscutabil numeroase, din perimetrul statului roman, ci deficitul de democratie, destul de insemnat. Ce reproseaza liderul de opinie de la Cuvantul asezamintului democratic romanesc? Toate neajunsurile, desigur. Iar acestea ii par pricinuite in lant. Cauza originara a raului ar rezida in importul unei ordini politice totalmente nepotrivite, ba chiar ostile "realitatilor noastre organice". In treacat fie spus, Nae Ionescu se afla - prin aceasta acuza - intr-o situatie contradictorie, pentru ca el opereaza de data aceasta cu ipoteza inclusa ca democratia n-ar mai fi o ordine artificiala intr-o alta societate (de vreme ce a produs-o si o "exporta"). Ca de obicei, insa, propensiunea lui antidemocratica nu se inhiba in fata unor asemenea detalii. Responsabili de transplantul ideilor si institutiilor democratice in spatiul romanesc fusesera pasoptistii, prilej pentru Nae Ionescu de a-i vitupera in fel si chip, de a-i exclude (cum am vazut ca o face in privinta lui I. C. Bratianu) din patrimoniul politic si cultural roman. "De cand ne-am constituit ca stat modern, noi am avut o politica nationala mai mult de "bogdaprosti". Actul nostru politic de nastere a fost milogit de fugarii de la 1848 pe la portile tuturor oamenilor mari - mai adesea oficiali - ai Europei apusene."nota 36 Figura retorica a demnitatii nationale pe care o adopta in articolul "Marea" - datind din 1926 - din care am extras acest citat, contrapusa "mimetismului slugarnic" pasoptist, nu mai are insa pic de sustinere daca o comparam cu texte de dupa 1933. Tirul lui Nae Ionescu se indreapta apoi catre tinte de fond. Democratia ar fi, de exemplu, funciarmente nefunctionala, contra-productiva, perdanta, pauperizanta. Pe scurt, "democratia lichideaza"nota 37 nu numai cultural, cum am vazut, ci si economic. De ce? Fundamental, pentru ca ar incuraja nepriceperea, amatorismul, parvenitismul. Efectul acesta e pricinuit - considera Nae Ionescu - de aceeasi acuzata egalitate. In cuvintele sale, "democratia a inlaturat pe specialisti; si i-a inlocuit cu oameni politici; ea a instituit - nu e numai vorba - cultul incompetentei." Aceasta ilegitima inlocuire ar avea in primul rind consecinte politice nefaste. Caci, arata autorul mai departe, democratia "este regimul care creaza instabilitatea conducerii, prin asezarea in capul treburilor a unei clase de incompetenti."nota 38 Dar democratia este contestata si pentru ca este mult prea costisitoare si risipitoare, antrenind regulat povara unui deficit bugetar: "STATUL nostru este prea scump pentru TARA noastra. Prea scump si nepotrivit."nota 39. La inceputul anilor '30, directorul Cuvantului, constatind ca statul existent nu mai corespunde societatii, accepta solutia revolutiei. Intre motivele invocate pentru a legitima revolutia figurau si politicile statului democratic roman orientate inspre dezvoltarea de tip urban si industrial, ele facindu-se dealtfel vinovate de deficitul bugetar cronic si fara leac in perimetrul democratiei. "Realitatile organice romanesti", esentialmente rurale, erau astfel tradate si stricate. Aceasta pentru ca "statul romanesc modern a fost creat de oraseni sau de inchinatori ai spiritului citadin. Si asta a fost pacatul originar al acestui stat."nota 40 Orientarea Romaniei pe calea dezvoltarii de tip occidental i se parea lui Nae Ionescu un act politic sinucigas. Filosoful roman care dispunea de un "splendid automobil Maybach" si de un cuter de ultima moda - dupa cum isi aminteste un admirator de-al saunota 41 - pleda pentru "paradisul" politic ruralist. Dar cu aceasta stranie utopie intram deja in etajul "superior" al ideologiei naeionesciene (de care ma voi ocupa data viitoare): proiectul politic.
