Don Carlos, erou sau nevolnic?
Spania anului 1556. Bolnav, framantat de griji, imparatul Carol V abdica, lasand fiului sau Filip o mostenire bogata, dar nesigura. Inrudit cu aproape toate casele regale din europa, viitorul rege Filip II (1556-1598) va avea posesiuni raspandite in Spania, Tarile de Jos (Olanda, Belgia, Luxemburg, si nord-estul Frantei), Italia si in America.
Inca de la inceput, dreptul la preluarea tronului ii este contestat. 'Fiul celui posedat de diavol ca si mama sa' - Ioana Nebuna, nu poate domni. Acestea sunt cuvintele papii Paul IV, care, interesat in trecerea posesiunilor din Italia in stapanirea lui, il determina pe Henric II al Frantei sa declare razboi Spaniei. Filip II este insa destul de puternic spre a-si pastra tronul si, prin tratatul de la Cateau-Cambresis (1559), care incheie razboiul, Spania ramane stapana in Italia.
Caracteristic intregii sale politici eate abilitatea cu care se impune ca arbitru al Europei zbuciumate de curente reformatoare. Folosind in interior o politica de mana forte, ducand absolutismul la apogeul lui, Filip II incearca sa se impuna Europei, bizuindu-se indeosebi pe puterea banului si a catolicismului. Daca in primul caz reuseste, bancherii sai fiind raspanditi prin toata Europa, in cel de-al doilea, politica sa de sprijinire a catolicismului se izbeste de puternicul val al transformarilor reformatoare care au loc in lume.
Odata cu ocuparea Portugaliei (1580), obtine imensele posesiuni ale acesteia in America, Africa, India, atragandu-si, de asemenea, rivalitatea celeilalte puteri maritime, Anglia. Sub conducerea unui monarh puternic, Elisabeta I, aceasta era in plin proces de transformari sociale, politice si religioase, exemplul ei fiind urmat rapid de teritoriile vecine, Tarile de Jos. Filip II poarta un indelungat razboi pentru pastrarea teritorilor flamande, care aduc venituri imense visteriei spaniole. Comite insa greseala - prin care devine odios poporului flamand - de a trimite in tarile de jos pe ducele de Alba, instituitorul 'Consiliului sangelui'si implacabilul reprimator al celor ce se ridica impotriva dominatiei spaniole.
Prin aliante matrimoniale, Filip cauta sa-si asigure neamestecul Franteiin treburile lui si sa stabilizeze dominatia casei de Austria (din care facea parte) in Europa. Casatorit de patru ori, rodul acestor contracte sunt cativa copii, pe care i-ar fi vrut continuatorii politicii lui. Unul dintre ei este Don Carlos, un copil firav, care are de sustinut un permanent duel cu atotputernicul lui parintre. Dar, desi invins, el va intra tiumfator in literatura si va ramane chiar in istorie.
Probabil ca, pentru multi dintre noi, numele nefericitului print mostenitor al Spaniei - mort la 23 de ani intr-un turn al palatului regal din Madrid, in conditii misterioase care au facilitat circulatia celor mai fantastice versiuni - ramane asociat cu sonoritatea aplauzelor. Chipul lui il cunoastem mai curand sub lumina puternica a reflectorelor scenei. Cu biografia lui literara s-au insarcinat figuri prestigioase. Lucrarile lui Thomas Ottway, Sir John Russel, Vittorio Alfieri, Montalvan, s-au inscris in galeria ilustra care culmineaza cu tragedia lui Shiller. Aceasta il descrie ca pe un indragostit de libertate, gata sa se sacrifice pentru a aduce o raza de lumina in temnita monarhiei absolute. Trasaturile necesare unui erou romantic de cursa lunga abunda: copilarie petrecuta in umbra doliului (mama lui Don Carlos, Maria de Portugalia, a murit la nastere), contraste violente, elanuri care se ciocnesc de rigiditatea unui parinte fanatic. Mozaicul faptelor sale este foarte pestrit, argumentele partizanilor si adversarilor, nespus de variate. Arhivele regale spaniole de la Simancas pastreaza o discretie absoluta asupra acestui caz, desi, toate celelalte episoade ale domniei lu Filip II sunt consmnate cu simt de raspundere. Colectia de documente, totalizand 102 volume, aparute intre anii 1842 si 1895, nu cuprinde nici cel mai neinsemnat amanunt privind dramatica infruntare dintre tata si fiu.
Daca scriitorii inspirati de acest sumbru duel in sanul unei faimoase familii domnitoare au respectat infatisarea fizica a lui Filip (descris de cronicarii si ambasadorii epocii: 'Un om scund, rece, cu ochii albastrii impasibili, aspru, tacut, meticulos, hartogar. Avea un suras taios ca muchia unui cutit'), in schimb au preferat sa nu tina seama nici de portretul facut printului mostenitor de catre Alonso Sanchez Coello si nici de realitatile intimilor. Ambele converg spre aceeasi imagine: un tanar anxios, lipsit de vointa si de resurse cerebrale.
