Intre cele mai vechi ganduri consemnate se inscriu textele funerare din Egiptul antic care exprima credinta in imortalitatea sufletului; dintre acestea mai mai interesante sunt inscriptiile gasite in morminte, datand din secolul al XXIV-lea i.Cr. si care aveau rostul de a-l indruma pe cel mort sa gaseasca drumul spre Soare. Cartea mortilor este o scriere mai recenta (din secolul al XVI-lea i.Cr.), care sintetizeaza alte scrieri anterioare (Textele sarcofagelor, Textele piramidelor); aceasta carte cuprinde incantatii si formule magice care il ajuta pe defunct sa se confrunte cu Osiris, zeul mortii. Ideea care se desprinde din aceasta scriere este ca moartea poate fi invinsa prin intermediul cuvantului.
Tot printre cartile vechi se numara si Cartea muntilor si marilor, a carei redactare a inceput pe la 2190 i.Cr. si a durat pana prin secolul al II-lea al erei crestine; apar aici toate miturile importante ale Chinei, sunt relatate intamplari misterioase si sunt descrise personaje supranaturale (centauri, dragoni, uriasi, iepuri cu chip uman), locuri stranii, precum si peste patru sute de zeitati intrate in patrimoniul mitologiei chineze. Redactata intre secolele IX-VIII i.Cr., Cartea schimbarilor (Yi jing) este alta scriere insemnata; carte de ghicit viitorul, Yi jing cuprinde texte poetice si alegorice, al caror sens se indreapta spre ideea ca exista un mecanism de reglare a echilibrului lumii. Pe marginea acestor texte a glosat Confucius, mai tarziu.
Din literatura babiloniana pot fi mentionate doua poeme, scrise probabil intre secolele al XIII-lea si al XII-lea i.Cr.: Enuma Elis si Poemul lui Ghilgames.
Enuma Elis aduce urmatoarea viziune despre nasterea lumii: la, inceput existau doi zei monstruosi - Apsu (apa dulce), zeu masculin si Tiamat (apa sarata), zeitate feminina. Dupa ce Apsu este ucis, Marduk, un zeu tanar, despica in doua trupul lui Tiamat si faureste lumea. Oamenii sunt plasmuiti din sangele lui Kingu (sotul zeitei Tiamat), cel care furase tablitele destinului.
Poemul lui Ghilgames este socotit prima scriere importanta a omenirii. Scrisa in cuneiforme, probabil intre secolele al XIII-lea si al XII-lea i.Cr., pe tablite de argila, aceasta creatie epopeica apartine culturii sumero-babiloniene si se refera la evenimente petrecute in mileniile al III-lea si al II-lea i.Cr. Epopeea prezinta o parabola despre sensul si despre limitele vietii; de aceea personajul evolueaza de la devenirea eroica la cea spirituala.
Subiectul: Ghilgames este regele unei cetati infloritoare (Uruk), pe care o conduce tiranic, intrucat nu-si gaseste egal. Zeii ii fauresc un prieten pe masura - Enkidu - si impreuna cu acesta Ghilgames il ucide pe uriasul Humbaba; cei doi prieteni capata orgoliul de eroi si isi pierd masura: o jignesc pe zeita Istar, ucid Taurul Ceresc, iar Enkidu chiar crede ca se poate masura cu zeita. Superbia lor este pedepsita: Enkidu moare, iar Ghilgames este coplesit de sentimentul mortii. El porneste in cautarea nemuririi si dupa un drum anevoios ajunge la batranul Ut-Napistim, singurul om nemuritor si care a supravietuit Potopului prin vointa zeilor. Aici, Ghilgames este supus unei probe ascetice (sa nu doarma sase zile si sase nopti), dar nu rezista, nu este pregatit spiritual. Ut-Napistim ii mai da o sansa: ii destainuie ca in adincul marii se afla o planta a nemuririi; Ghilgames o gaseste, o smulge, dar floarea ii este furata de un sarpe. Intors in Uruk, eroul are revelatia ca singura cetatea ii va purta numele in eternitate. Gandul mortii nu-l paraseste, insa; el incearca sa se elibereze de aceasta angoasa cerandu-le zeilor sa-l readuca pe Enkidu din infern. Epopeea se incheie cu dialogul dintre Ghilgames si spiritul lui Enkidu; dupa ce se lasa rugat de Ghilgames, Enkidu povesteste ca in lumea mortii fericiti sunt doar cei pe care rudele nu-i uita si pentru care se fac toate ritualurile funebre.
Ideea care guverneaza aceasta opera este nemultumirea disperata a omului in fata destinului sau de fiinta muritoare, idee care vom vedea ca apare in toate epocile si obsedeaza toate mintile luminate ale omenirii. Trei sunt caile de a scapa de moarte; prima cale este experienta Potopului, care presupune ocrotirea zeilor; Ut-Napistim a traversat sfarsitul lumii, fara sa fi fost atins de moarte, pentru ca el a fost avertizat de zei si pentru ca o data cu propria-i fiinta a stiut sa salveze si esenta lumii sale: tot aurul, toate bogatiile, rudele si mestesugarii. A doua cale spre eternitate este asceza: cel care se poate abtine de la somn sase zile si sase nopti poate deveni nemuritor. A treia cale spre nemurire este planta peste care stapan este sarpele.
Pentru omul obisnuit nu ramane decat fapta cea buna care sa-i poarte numele peste secole. Altminteri, moartea este cumplita, caci dupa cum povesteste Enkidu in final, in infern nu exista decat suferinta, iar cea mai cumplita soarta le este destinata celor uitati. Doar cel care ramane in amintirea celor vii poate rezista in infernul lumii de dincolo.
In
Continutul: Viziunea vedica pune Geneza lumii pe seama unei unitati primordiale (Unul), care si-a capatat autonomia printr-o forta interioara. Din materia nediferentiata a inceputurilor se desprinde o samanta, desemnata in text printr-o notiune vaga: unul. Acesta, practicand asceza timp de un an, creeaza spatiul; asadar haosul se particularizeaza si prinde forma printr-un act de combustie interioara si de constentizare a propriei existente, caci asceza (tapas) este in primul rand o stare spirituala; totodata, individualizarea inseamna dorinta (kama), in intelesul de manifestare simpla si profunda a spiritului; de aceea, prima emanatie a spiritului a fost kama.
Acestor scrieri li se mai adauga si textele brahmane - prezentarea unor ritualuri tot de influenta vedica -, elaborate dupa anul 1000 i.Cr., intre care mai important este cel intitulat Satapatha brahmana, in care apare si povestea despre omul primordial, Purusa.
Un alt centru cultural al Orientului antic este Iudeea; evreii, coboratori tot din Mesopotamia, isi fac aparitia in istorie pe la anul 2000 i. Cr., iar conceptia lor despre viata este cuprinsa in cartea sacra numita Tanakh si formata din trei parti Tora, Profetii si Scrieri. Redactarea Torei incepe prin secolul al X-lea i. Cr. Viziunea iudaica despre nasterea lumii, desi diferita de cea vedica, are puncte comune cu cea babiloniana, caci si aici nasterea omului este pusa sub semnul pacatului; Dumnezeu, singura divinitate admisa, a creat o lume armonioasa, fara contradictii, in Eden, dar omul a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului, a pierdut paradisul si a devenit muritor. Istoria omului cazut incepe cu un fratricid (povestea despre Cain si Abel), ceea ce genereaza o perioada de anomalii, de rautati pe care numai potopul le va sterge. Povestea purificarii diluviene se deosebeste oarecum de cea babiloniana, caci Noe nu salveaza valorile societatii sale (aur, averi si mestesugari), precum Ut-Napistim, ci doar samanta vietii. Lumea lui Cain este anulata, descompusa si o lume noua se naste dupa aceea. Apare aici o istorie a evreilor ale caror legi sunt hotarate de profetul Moise, dar si o viziune despre evolutia si sfarsitul lumii, dupa cum si revelatiile mistice legate de sensul mantuirii. Carte sacra, roman de aventuri, istorie si alcatuire poetica, Tanakh-ul constituie buna parte a Bibliei crestine (Vechiul Testament), carte de capatai de-a lungul istoriei lumii. Ideile iudaice au intrat in constiinta religioasa si le vom regasi interpretate in numeroase scrieri de-a lungul erei noastre, cu precadere din perspectiva crestina.
