Hitler-Stalin:
O ecuatie cu multe necunoscute
La sase
decenii de la consumarea ei, colaborarea Hitler-Stalin,
'autentificata' de acordurile dintre cei doi prezinta inca pete albe.
Am constatat-o deja atunci cand arhivele rusesti ne-au relevat
contributia de fond a liderului sovietic la redactarea Pactului din 23 august
1939 (nr. 8/1998), o constatam, o data in plus, cu o noua revelatie oferita de
inepuizabilul fond de documente detinut de Ministerul Afacerilor Externe de la
Moscova.
Dupa venirea lui Hitler la putere, la
30 ianuarie 1933, numerosi comunisti si antifascisti germani, in marea lor
majoritate evrei, si-au parasit tara, gasindu-si
refugiul fie in U.R.S.S. - citadela unei utopii, ce parea a-si fi depasit
definitia -, fie
Gestul Kremlinului poate fi
subsumat 'antisemitismului de stat' din U.R.S.S.-ul epocii lui
Stalin. El este un fel de uvertura la momentul declansarii acestei politici, in
august 1942, in plin razboi. Sectia de propaganda a C.C. al P.C.U.S. (b)
semnala atunci ca echipa aflata la conducerea Teatrului Bolsoi este
'evreiasca in cvasitotalitatea ei' si lansa o campanie 'pentru
puritatea artei rusesti'. O carte aparuta la Paris, in 1998, in traducere,
Prisonniers du pharaon rouge (Prizonierii faraonului
rosu), semnata de Ghennadi Kostircenko, enumera directiile acestei politici,
mentionand cazul Solomon Mihoels, presedintele Comitetului antifascist
evreiesc. Creat in 1941, acest organism a fost folosit de Stalin - intr-o
sinistra operatie de manipulare - la inceput, pentru a atrage fonduri din
strainatate, in speta, S.U.A. Dar odata ce liderul comunist a aflat chiar de la
Mihoels personal, despre proiectul de creare a unei Republici autonome
evreiesti in Crimeea, presedintele Comitetului avea sa cada victima unui
accident de circulatie, inscenat, in ianuarie 1948 de politia secreta. Cu o
singura exceptie, toti conducatorii Comitetului antifascist evreiesc au fost
impuscati. (La Moscova s-a editat de curand o monografie consacrata lui Solomon
Mihoels - 1890-1948.)
In 1949, Pravda
infiera cosmopolitismul criticilor de arta si imediat numerosi intelectuali
evrei rusi erau acuzati de spionaj in folosul Marii Britanii si S.U.A. In
ianuarie 1953, cu doua luni inaintea mortii lui Stalin, cand au fost arestate
eminente personalitati ale lumii medicale, in frunte cu profesorul Egorov,
directorul spitalului de la Kremlin, care nici macar nu era evreu, asa-numitul
complot al 'halatelor albe' incununa politica antisemitismului de
stat. Evident, pe fondul unui antisemitism popular traditional, hranit de
geloziile particulare sau de rivalitatile profesionale.
Dar sa revenim la cazul
resortisantilor germani, la cei alungati in 1933 de nazism. O prima marturie a
jocului machiavelic al lui Stalin a constituit-o lucrarea Prisonnière
de Staline et d'Hitler (Prizoniera a lui Stalin si Hitler), aparuta
imediat dupa razboi, a Margaretei Buber-Neumann, sotia lui Heinz Neumann, Nr. 2
in Partidul Comunist German. Sotii Neumann au fugit din Germania si, odata
ajunsi la Moscova, el a fost executat de NKVD, iar ea trimisa in lagar, la
Karaganda. Dupa semnarea Pactului germano-sovietic, din 1939, d-na Neumann a
fost 'livrata' de sovietici inapoi germanilor si deportata de
fascisti la Ravensbrück.
Arkadi Vaksberg, un familiar al
arhivelor rusesti, pe baza studierii carora a semnat volume de mare succes (Hôtel Lux, Aleksandra Kollontai, Visinski, procurorul lui Stalin,
Misterul Gorki), traduse in afara tarii lui, merge dincolo de destinul
familiei Neumann. De altfel el a afirmat, inca din anul 1994 (in cartea sa Stalin Against the Jews (Stalin impotriva evreilor), aparuta
la New York, ca primele negocieri intre Berlin si Moscova privind resortisantii
germani au inceput cel putin de la sfarsitul anului 1935, deci cu mult inaintea
semnarii 'pactului diavolului'. Initiativa, afirma recent Vaksberg,
dupa investigatii in arhivele MAE de la Moscova, a apartinut serviciilor
diplomatice ale Reichului la Moscova. Ele au cerut Kremlinului informatii
privindu-i pe cetatenii germani din U.R.S.S. De fapt,
sintagma era un eufemism, pentru ca Hitler era interesat de fapt, de militantii comunisti . Intr-o nota din 7 octombrie 1938,
semnata de consilierul Schwiner de la Ambasada germana la Moscova, se spunea
limpede ca despre comunisti era vorba. Schwiner ii scria
chiar omologului sau rus, Grigori Venstein, ca Berlinul presupunea ca erau
'peste 500 persoane'.
Pe 21 noiembrie 1939, Vladimir
Potemkin, loctiitor al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, care
raporta zilnic superiorilor sai situatia, isi titra astfel sinteza: Despre chestiunea cetatenilor germani arestati in U.R.S.S .
In acest document, el relata intalnirea avuta cu insarcinatul cu afaceri von
Tippelskirch. 'Nu exclud posibilitatea ca, in cel mai scurt timp, sa va
pot informa despre unele hotarari cu caracter practic', nota Potemkin.
Trecusera numai cinci zile de la semnarea unui acord secret germano-sovietic ce
stipula, in articolul sau 14, ca 'toti cetatenii germani care se gasesc
inca pe teritoriul sovietic, in inchisori sau colonii, sau exilati, trebuie
expediati fara intarziere in Germania'.
Pe 11 ianuarie 1940, Potemkin
relata o alta intrevedere cu omologul sau german: 'I-am dat lui
Tippelskirch a doua lista cu germani arestati, care urmeaza a fi expulzati. Sa
fie vreo 15 persoane'.
Berlinul considera insa mult
prea lent procesul de 'predare'. Pe 9 aprilie 1940, von Schulenburg,
ambasadorul Germaniei la Moscova, ridica tonul in fata ministrului Afacerilor
Externe, V.M. Molotov: 'Sunt foarte intrigat de faptul ca o mare parte a
cetatenilor germani ce trebuiau remisi, conform acordului incheiat, raman inca
in Uniunea Sovietica'. 'Voi face tot ce tine de competenta mea pentru
a scurta aceasta intarziere' - promitea ca un scolar 'Domnul Niet'.
Ceea ce a si facut. Si nu numai
cu cei 500 comunisti germani identificati de Berlin, inca de la inceput, care
au fost expulzati, ci cu multi altii, care fugisera din Germania in U.R.S.S.,
fara acte si sub nume imprumutate: oameni de stanga, antifascisti, cea mai mare
parte evrei, care - via Polonia - se refugiasera in Rasarit.
Von Schulenburg a avut, pe 19
mai 1940, o intalnire (in aceeasi problema) si cu loctiitorul comisarului
poporului pentru Afaceri Externe, Vladimir Dekanozov, ochiul lui Beria in diplomatie.
'Ambasadorul german a reamintit ca - nota Dekanozov - la inceputul
convorbirilor intre guvernul german si sovietic, ultimul ceruse ca partea
germana sa poata primi 20 000 refugiati germani instalati pe teritoriul
U.R.S.S. Dar, in cursul discutiilor, partea sovietica a crescut cifra pana la
60 000'.
Fara cea mai mica unda de
ironie, Dekanozov adauga: 'Guvernul german a tinut sa sublinieze
considerentele umanitare ce l-au facut sa accepte 60 000 de refugiati'. Si
incheia: 'Consilierul Ambasadei germane, Tippelskirch, a amintit ca
Potemkin precizase ca, din cei 60 000, numai o mica parte erau de origine
etnica germana'. Berlinul si Kremlinul actionau deci in totala coniventa
in ce priveste etnia (evreiasca) a germanilor refugiati.
In lunile ce au urmat,
colaborarea celor doua guverne a devenit ritmica: pe 27 august 1940, guvernul
german emitea un memorandum oficial 'strict secret', adresat
autoritatilor sovietice, in care preciza ca 'acesti cetateni se gasesc in
situatii extrem de defavorabile'. Molotov a trimis de urgenta documentul
'tovarasului Beria, cu rugamintea de a verifica aceasta informatie si a
raspunde imediat, cu toate masurile necesare, respectiv eliberarea si
expulzarea cetatenilor germani'. Este acelasi Molotov care, la 3 mai 1939,
cand Litvinov era obligat sa demisioneze din functia de ministru de Externe (Magazin istoric, nr. 11, 12/1989) si care ii succeda ii
marturisise foarte direct acestuia: 'Suntem aici pentru a imprastia
sinagoga'.
