Crestinismul pe teritoriul Romaniei
- Forme de organizare ale crestinismului-
Voi incerca in cele ce urmeaza sa expun o serie de probleme ale raspindirii crestinismului, apoi ale formelor sale de organizare pe care le-a putut adopta pe teritoriul Romaniei, asa cum ele se prezinta astazi in lumina noilor cercetari istorice, arheologice si epigrafice.
Din capul locului as vrea sa precizez ca la romani crestinismul este foarte vechi: potrivit unei traditii transmise de istoricul eclesiastic Eusebiu, in partile noastre, in Scythia Minor (Dobrogea) a predicat chiar Sf. Apostol Andrei. In al doilea rind, as dori sa subliniez ca cercetarea orginilor crestinismului la romani a constituit o preocupare constanta a istoricilor nostri laici si eclesiastici, deoarece ea s-a facut in strinsa legatura cu demonstrarea continuitatii noastre etnice pe pamintul pe care ne gasim azi.
La noi, dovedirea continuitatii neintrerupte a populatiei autohtone in perioada migratiei popoarelor a devenit o problema cardinala si o datorie nationala, deoarece istoricii maghiari, slavofili sau germani din fostul Imperiu hasburgic au sustinut ca teritoriul Romaniei a fost golit de autohtoni, ca s-a produs un gol (vacum), iar acest 'vacum' etnic a fost umplut cu slavi, huni, avari si alte neamuri, iar mai tirziu cu unguri si germani. Prin aceasta teorie tendentioasa se cauta justificarea din punct de vedere a ocuparii unor mari parti din teritoriul Romaniei de catre slavi, maghiari si germani1. Crestinismul a devenit astfel si un argument in favoarea continuitatii etnice, deoarece el apare de la un moment ca o caracteristica a lumii si civilizatiei greco-romane si, in acest sens, si a populatiei daco-romane, care a primit de timpuriu aceasta civilizatie. Orice urma crestina de pe teritoriul tarii noastre poate fi atribuita astfel, in primul rind, populatiei autohtone, nu migratorilor, caci acestia s-au crestinat mai greu si mai tirziu.
In al treilea rind, as vrea sa accentuez ca raspindirea crestinismului in Romania si mentinerea lui de-a lungul vremii s-a facut in strinsa conexiune cu Imperiul bizantin. Bizantul a ramas, dupa retragerea autoritatii si armatei romane din Dacia la sfirsitul secolului III (anul 275), singura forta politica din Orient care s-a putut impune in fata migratorilor. Considerindu-se de jure mostenitorul fostului Imperiu roman, el s-a interesat de regiunile de la Dunarea de Jos care aveau, de altfel, si o mare importanta strategica pentru soarta provinciilor din Peninsula Balcanica si chiar a capitalei insasi. Strapungerea frontierei dunarene insemna patrunderea in interiorul imperiului a valului popoarelor migratoare si periclitarea vietii pasnice a locuitorilor. In plus, Patriarhul de Constantinopol se simtea responsabil pentru grija sufleteasca a locuitorilor de aici si de aceea a fost activ in raspindirea crestinismului la Dunarea de Jos.
Iata citeva coordonate ale crestinismului in Romania in primele sapte veacuri, de care trebuie sa se tina seama in orice prezentare.
Am afirmat mai sus ca crestinismul la romani este foarte vechi. Noi spunem ca ne-am nascut crestini, fara a preciza data exacta a crestinarii noastre. Barbarii si alte popoare europene, care n-au trait in granitele Imperiului roman, s-au crestinat mai tirziu. La unele dintre ele este cunoscut si momentul crestinarii lor: anul, luna si chiar ziua. Romanii nu-si pot preciza acest moment. La intrebarea: cind a fost facut cunoscut crestinismul pe pamintul tarii noastre, s-au dat raspunsuri variate. Unii invatati socot ca Sf. Apostol Andrei a fost primul misionar in partile noastre. Baza acestei sustineri o constituie informatia pe care ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea in Historia ecclesiastica, III, 1. El ne spune textual: 'Cind Sfintii Apostoli si ucenici si Mintuitorului nostru s-au raspindit peste intreg pamintul, lui Toma, dupa spusele Traditiei, i-a cazut sorti tara partilor, lui Andrei, Scitia, lui Ioan Asia, unde si-a petrecut viata pina ce a venit la Efes'.
Scitia mentionata in textul citat ar fi Scythia Minor, adica Dobrogea de azi. Alti invatati neaga valoarea documentara a acestui text, pe motiv ca Eusebiu s-ar fi inspirat dintr-o 'traditie' ('paradosis') care nu mai este confirmata de nici un autor antic. In afara de aceasta, alti scriitori bisericesti din secolele IV-V ca Sf. Grigorie de Nazianz, Theodoret de Cyr, Hieronymus, Paulin de Nola si altii, situeaza aria misionara a Sfintului Andrei nu in Scythia, ci pe pamint elenic. Opinia cea mai raspindita printre teologii si istoricii romani este ca traditia dupa care Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in partile noastre, sprijinita de Hipolit Romanul si de Doctrina siriaca a Apostolilor (care vorbeste de Gothia), nu pierde din credibilitatea prin aceea ca alti scriitori patristici atribuie aceluiasi apostol, ca arie misionara, largi zone din Peninsula balcanica. Poate ca aria sa misionara a fost mai intinsa. Oricum insa, in Dobrogea exista pina astazi o puternica traditie populara, potrivit careia Sf. Apostol Andrei a fost primul predicator al credintei crestine in aceste locuri. De numele lui sunt legate si numeroase toponime (pesteri si alte locuri).
O alta stire despre rapindirea timpurie a crestinismului la romani ne este data de Tertulian (Adv. jud., 7). In ultimii ani ai secolului II sau inceputul celui urmator acesta scrie ca sarmatii, dacii si scitii - deci populatiile care au trait pe teritoriul Romaniei - trebuie considerate printre popoarele care primisera crestinismul la fel ca galii, britanii si alte natiuni ('Et Gallarum diversae nationes et Brittanorum inaccesa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum gentium et provinciarum et insularum multarum nobis ignotarum et quae enumerare minus possumus').
Fata de aceasta informatie, invatatii au manifestat rezerva, deoarece ei socotesc ca afirmatiile lui Tertulian au un caracter apologetic si, drept urmare, cuprind exagerari. Un argument in favoarea acelei rezerve l-ar constitui un pasaj din Comentariul la Evanghelia lui Matei al lui Origen care, in primele decenii ale secolului III - deci cam in aceeasi vreme cu Tertulian - enumera printre popoarele care nu primisera cuvintul Evangheliei pe daci, sarmati si sciti, adica pe aceleasi mentionate de Tertulian ca fiind deja crestine7. Informatiile date de Tertulian si de Origen s-ar anula astfel una pe alta. Este insa sigur ca si cele afirmate de Origen au un pronuntat caracter apologetic, caci autorul alexandrin voia sa raspunda paganului Porphyrios, care negase valoarea cuvintelor Mintuitorului din Evanghelia lui Matei 24, 14: 'Si se va vesti aceasta Evanghelie a Imparatiei peste tot pamintul, spre marturie neamurilor, si atunci va fi sfirsitul'. Dupa parerea lui Porphyrios, acest termen de evanghelizare se implinise, ceea ce insemna ca va trebui sa vina si sfirsitul lumii, dar acesta nu se produsese. Profetia Mintuitorului ar fi fost, deci, mincinoasa, la care Origen a tinut sa raspunda.
Un alt moment in procesul de crestinare al populatiei de pe teritoriul de azi al Romaniei il reprezinta mijlocul secolului III. Atunci par sa fi venit crestini la nordul Dunarii, adusi ca prizonieri de gotii care au atacat provinciile de la sudul Dunarii in jurul anilor 250-253. Ne referim la incursiunile gotilor condusi de regele Cniva, in Moesia Inferior, Thracia si Illyricum, cu care ocazie sunt pradate multe orase si sate si se iau numerosi prizonieri, intre care si crestini. Cu ocazia acestor incursiuni are loc marea lupta de la Abrittus (Razgrad in Bulgaria), soldata cu infringerea armatei romane si moartea pe cimpul de lupta a imparatului Decius si a fiului sau Herennius Etruscus. Unii invatati considera ca versurile 809-820 din Carmen Apologeticum8 ale poetului Commodian se refera la acest eveniment. Commodian spune ca gotii au luat multi prizonieri printre care si crestini, iar acestia au desfasurat activitatea misionara printre barbari. Dupa unele opinii, Commodian ar fi trait in a doua jumatate a secolului III, fiind aftfel contemporan cu evenimentele relatate.
Rolul prizonierilor crestini in convertirea gotilor si a populatiei in mijlocul careia acestia au salasluit, este sublianiat cu si mai multa tarie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trait intre anii 368-425 si a scris o Istorie eclesiastica, pastrata, din pacate, numai in excerptele din secolul IX ale patriarhului Fotie. Filostorgius - care era arian - ne spune ca pe vremea imparatilor Valerian (253-260) si a fiului sau Gallienus (253-268), gotii de la Dunare 'au trecut in teritoriul romanilor si au pustiit, prin incursiunile lor, o buna parte a teritoriului Europei. Apoi, trecind in Asia, au navalit in Galia si Capadocia, au luat multi prizonieri, printre altii si clerici, si s-au intors acasa cu multa prada. Aceasti prizonieri si oameni cucernici, traind impreuna cu barbarii, au convertit la adevarata credinta pe multi dintre ei si i-au convins sa imbratiseze religia crestina in locul credintei pagane. Din numarul acestor prizonieri au facut parte si stramosii lui Ulfila, capadocieni de neam, nascuti in apropiere de orasul Parnassus, 'intr-un sat numit Sadagolthina'9.
Evenimentul s-ar fi petrecut prin anul 257 (dupa altii 253 sau 264) si ar reprezenta astfel momentul cel mai timpuri al patrunderii crestinismului la nordul Dunarii, asupra caruia exista o stire literara precisa.
Din textele la care ne-am referit mai sus, reiese ca prizonierii crestini au fost activi in lumea barbara si ca el au jucat un rol important in raspindirea cuvintului Evangheliei; in al doilea rind, ca Ulfila, care si-a desfasurat activitatea sa misionara in cursul secolului IV in Gothia adica in regiunile controlate din punct de vedere politic si militar de goti, dar locuite si de autohtoni - care cuprindeau la data respectiva Moldova de sud si Muntenia de nord-est - isi are originea in acesti prizonieri. Contributia prizonierilor romani la culturizarea barbarilor, adica la procesul indelungat de acomodare a acestora la valorile materiale si spirituale ale civilizatiei greco-romane, a fost mare, daca ne gindim ca numarul captivilor era de mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni. In procesul romanizarii si al crestinarii, acestiaau avut un rol important.
Dar, pentru a admite existenta timpurie a crestinilor in teritoriile de la nordul Dunarii nu este necesar sa o conditionam de prezenta, aici a gotilor. Carpii, un trib din familia geto-dacilor, au reprezentat, pentu o buna parte a secolului III, o forta mai mare decit ce a gotilor, cum ne spune Petru Patricius. Singuri, sau in unire cu alte neamuri, ei au atacat provinciile impreriului (in 238, 242, 248, 295-297) si au luat multi prizonieri, intre care puteau fi si crestini.
Acestea ar fi principalele surse literare care vorbesc de patrunderea crestinismului pe teritoriul Romaniei in primele trei secole. Cum s-a vazut, nu toate ne prezinta stiri care pot fi privite ca sigure. Totusi, macar unele dintre acestea contin informatii demne de incredere. De astfel, teritoriul Romaniei nu putea ramine la o parte de marele curent religios care s-a raspindit atit de repede in mai toata lumea greaca si romana, inca din primele secole. Se stie ca in Scythia Minor (Dobrogea) existau numeroase orase si sate cu populatie greaca si apoi romana, care intretineau legaturi comerciale si culturale cu Orientul si Grecia metropolitana. Restul teritoriului Romaniei, cunoscut sub numele de Dacia, avea legaturi strinse cu lumea greco-romana inca din secolul I d.Hr., iar de la inceputul secolului II devine provincie romana, cu toate caracteristicile modului de viata roman. Militari, oameni de afaceri, negustori, tehnicieni din Orientul grecesc sau din alte parti - unde crestinismul devenise mai bine cunoscut - vin si se aseaza in Dobrogea si Dacia raspindind aceasta religie. Au fost descoperite numeroase inscriptii, piese sculpturale de cult si alte obiecte de uz casnic, care vorbesc despre legaturi economice, culturale si spirituale intre Orientul crestin (Siria, Palestina, Egipt, Asia Mica) si regiunile de la Dunarea de Jos, in secolele II-III. Toate acestea au mijlocit patrunderea pe scara larga a religiilor orientale mistice (Sol Invictus, Mithras, Cybele, Isis etc.), pe care la cunoastem in Dobrogea inca din secolul I, iar in Dacia, dupa cucerirea romana. Este demn de subliniat numarul mare de unitati militare din Siria cantonate in Dacia, precum si al negustorilor orientali in orasele de pe litoralul Marii Negre. La Tomis (Constanta de azi) avem mentionata, pentru sfirsitul secolului II, o 'casa a armatorilor din Alexandria' (Egipt)15. Logic este sa postulam existenta celor dintii crestini pe teritoriul Romaniei in Dobrogea si anume in orasele de pe litoral si numai dupa aceea in interiorul tarii, conform si traditiei apostolice andreiane.
Prima mentiune scrisa despre crestini in Dobrogea se refera la doi martiri orietali, Epitect si Astion, morti in Halmyris pe la anul 290, deci in timpul domniei lui Diocletian. Pe plan arheologic, doua obiecte pledeaza pentru prezenta crestinilor in secolul III in Dobrogea: o gema (piatra de inel) de la Dinogetia, cu caracter gnostic si care va fi apartinut unui militar din garnizoana de acolo; o amfora de la Histria (inedita), pe care este reprezentat cu vopsea rosie un peste (simbol crestin).
Pe teritoriul Daciei isi fac aparitia, tot in aceasta vreme, gemele gnostice de tipul Abraxas, descoperite recent in Orlea, jud. Dolj si Romula, jud. Olt, care vor fi apartinut tot unor persoane venite din Orient. Lor li se adauga interesantele inscriptii gnostice gravate pe doua placute de aur si descoperite recent in zona orasului Orsova (Dierna). Dar un loc aparte il ocupa, intre primele marturii arheologice crestine, gema descoperita la Potaissa (Turda) - Bunul Pastor purtind un miel, pomul vietii, porumbelul si, in sfirsit, elemente legate de mitul lui Iona: Iona cade din corabie si este inghitit de dragonul marin, si H.T.S..
Marturii crestine mentionate mai sus pot fi date in secolul III, mai cu seama catre mijlocul acestui secol si in a doua jumatate. Lor li se adauga unele obiecte (opaite, inscriptii funerare) descoperite pe teritoriul fostei Dacii, care par sa aiba inscrise pe ele semnul crucii22, or dupa cercetari mai noi, crucea a aparut ca simbol crestin inainte de Constantin cel Mare. Se poate spune, deci, ca in Dacia au existat crestini din secolul III (dupa istoricul Vasile Parvan, inainte de anul 27024, dar prezenta acestor crestini nu trebuie inteleasa decit ca niste nuclee destul de restrinse.
In Scythia Minor, insa, situatia era cu totul alta, caci aici numarul crestinilor era cu mult mai mare. Numerosi martiri (peste 120), care au patimit la Tomis, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis si in alte parti, cu ocazia presecutiilor lui Diocletia, sunt o dovada graioare in aceste sens. Stim ca in anul 290, la Tomis exista chiar un episcop, Evanghelicus, iar dupa el pare sa fi fost un altul (Ephraem). Fara teama de a gresi, putem afirma deci ca in a doua jumatate a secolului III, in Dobrogea existau destui crestini organizati in comunitati, iar aceastea erau puse sub autoritatea unui episcop.
O nouatate care se cere subliniata, ca rezultat important al recentelor descoperiri epigrafice si arheologice, este faptul ca martirologiile in general, si cele care privesc Dobrogea in special, trebuie privite cu mai multa incredere. La Axiopolis, Novidunum (Niculitel) si Tomis s-au descoperit inscriptii care pomenesc numele unor martiri, cunoscuti din martirologii. Toate acestea ne arata ca datele martirologiilor sunt reale si ca acestea devind importante surse de informare istorica.
Secolul IV reprezinta o rascruce in istoria crestina a Dobrogei si a teritoriilor nord-dunarene. Dupa Edictul de la Milan din 313, crestinii se pot manifesta liber, iar progresele sunt peste tot evidente. In Dobrogea se consolideaza episcopatul deja existent, prin extinderea activitatii sale misionare in cadrul localnicilor, dar si printre barbari. Interesanta de relevat ni se pare contributia pe care a adus-o crestinismul la asimilarea barbarilor in masa autohtonilor. Doua inscriptii de la Tomis ne arata cum un got si un hun isi pierd, prin crestinare, nationalitatea, li se schimba numele si sunt incadrati in armata.
In ce priveste regiunile de la nordul Dunarii, gratie cercetarilor arheologice si epigrafice desfasurate de-a lungul anilor, dar mai ales in ultimele decenii, avem o alta viziune. In primul rind, se constata pe tot teritoriul Romaniei, continuitatea populatiei autohtone, chiar daca in anumite zone - mai ales Transilvania si zonele nordice ale tarii - intra sub dominatie barbara. In al doilea rind, s-a stabilit ca largi zone din Banat, Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei, aflate in imediata vecinatate a Imperiului bizantin, au ramas in secolele IV-VI sub dependenta trupelor si administratiei imperiale. Alcatuind impreuna cu provinciile din sudul Dunarii o comunitate romanica de civilizatie, de limba si etnie, desemnata in mod curent ca romanitate carpato-dunareana, si avind un rol strategic primordial pentru securitatea capitalei imperiului si a Peninsulei Balcanice, imparatii bizantini au facut eforturi sa mentina regiunile nord-dunarene sub control permanent. Ei au si reusit acest lucru pe o perioada destul de indelungata in cursul secolelor IV-VI, cu exceptia timpului cit au durat invaziile hunice. Imperiul si-a exercitat puterea dincolo de Dunare, prin intermediul a numeroase capete de pod - cetati si castre - pe o linie care porneste din Banat si ajunge aproape de gurile Dunarii.
Fortaretele romane erau nu numai puncte de aparare a limesului dunarean, ci si baze ale flotei, centre economice, politice si spirituale. In aceasta zona viata romana a dainuit aproape in forme similare celei din provinciile sud-dunarene si de aici patrundeau adinc in interiorul fostei Dacii negustorii, oamenii de afaceri si mai ales misionarii crerstini. Toti acesti factori au mentinut si intarit constiinta ca daco-romanii apartin imparatului prin excelenta si au contribuit la raspindirea crestinismului, care a preluat treptat, prin ierarhia sa, conducerea spirituala si politica a populatiei, acolo unde statul nu o mai putea exercita sub formele sale obsnuite.
Un moment decisiv in desfasurarea oprei misionare in stinga Dunarii trebuie considerat anul 332 cind gotii sunt infrinati de Constantin cel Mare si se incheie tratatul de pace prin care acestia devin aliati (foederatii) ai imperiului, impunindu-le, intre alte conditii si libertate pentru crestini. Socrate, intr-un pasaj din Historia ecclasiastica, pune clar inceputul operei misionare libere de stinga Dunarii in acest an. Subliniem opera misionara libera, fiindca si inainte de aceasta data - cum ne informeaza Commodian si Filostorgius -, desfasurase aceasta activitate, dar in conditii mai grele, de catre prizonierii luati de goti cu prilejul invaziilor lor in Europa, Galatia si Capadocia.
