Continente disparute
Nimic din ceea ce ne inconjoara nu a ramas necercetat omului: pamantul pe care calcam, maruntaiele pamantului, aerul, cerul, atmosfera terestra, spatiul cosmic, etc. Deci cu atat mai mult nu puteau ramane in afara cercetarilor apele pamantului. Apa oceanelor dar si ceea ce este sub apa a suscitat ineteresul oamenilor de stiinta . Cu atat mai mult cu cat din cele mai vechi timpuri, legende si mituri vorbesc despre pamanturi disparute sub apele oceanelor Pacific si Atlantic.
Pe cuprinsul Oceanului Pacific nu mai exista astazi locuri necercetate, pana si cele mai mici petice de pamant au fost identificate, localizate (in raport cu ecuatorul si meridianul zero), masurate, studiate ( din toate punctele de vedere: origine, fauna, flora, clima, s.a.m.d). Si totusi, mai exista astazi pe insulele celui mai mare ocean al Terei, probleme nelamurite, controversate care duc la confruntari si chiar dispute intre specialistii care isi sustin diferite puncte de vedere, ipoteze, teorii. Una din aceste probleme este cea a migratiilor : de unde au venit locuitorii insulelor aflate in bazinele rasaritean si central ale Pacificului? Dinspre apus, din Polinezia sau dinspre rasarit dinspre coastele Americii de Sud? Din studierea acestor probleme s-au nascut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetari si descopreiri arheologice, antropologice, etnografice, oceanografice, ba chiar studierea ambarcatiunilor cu baloansoar polineziene si a plutelor din lemn de balsa preincase. In aceste discutii s-a tinut seama de o lucrare veche a unui oarecare James Churchward, ce nu prea a fost luata in seama la vremea ei, desi necesitase trei decenii de studiu (1870-1900), lucrare care avansa ideea ca acesti locuitori nu venisera de nicaieri ci erau urmasii adevaratilor bastinasi care se aflau aici, acum 50 000 de ani pe un intins continent numit MU, continent care a fost inghitit de apele oceanului in urma unui cataclism de proportii. Marele continent avea o viata fericita, locuitorii sai, in numar de milioane (64 000 000-spune cercetatorul), formau triburi sau popoare, aflate sub aceeasi conducere. Conducatorul se numea Ra Mu iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari priceputi si navigatori indrazneti, cutrierau marile si oceanele de la est la vest si de la nord la sud, orasele (7 principale) erau civilizate, foarte dezvoltate, cu constructii megalitice. Negotul, comertul infloreau.
Pornind de la lucrarile si descrierile lui J. Churchward ( curatate de lirismul si fantezia proprii scriitorului), se pune intrebarea daca aceasta poate fi un punct de plecare demn de luat in seama pentru cercetarea existentei continentului scufundat, careia cercetatori i-au dat numele de Pacifida.
J. Churchward a calatorit mult pentru a aduna dovezi in sprijinul teoriilor sale: Insulele Caroline, Tibet, regiuni din Asia Centrala, Egypt, Siberia, Noua Zeenlanda, Samoa,Tahiti, Yucatan, Birmania, Polinezia, Miconezia, etc. au fost strabatue. Peste tot a studiat scrierile vechi dscoperite in acele locuri, civilizatia bastinasa si traditiile ei, monumentele arhitectonice vechi si tot ce tinea de trecutul indepartat.
In favoarea existentei cataclismului care a dus la pieirea continentului Pacifida (tara Mu - denumirea lui Churchward) sunt cataclismele reale, petrecute in vremurile istorice, dar niciodata de asa mare amploare si nu in bzainul rasaritean al Pacificului ci in cel vestic, zona bogata in activittae vulcanica si miscari tectonice. De exemplu uriasa eruptie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, in 1883, care a facut peste 40 000 de victime(nu se cunoaste exact) iar unda de soc a facut ocolul Pamantului, fiind resimtita in toata lumea (viteza ei fiind de 328metri/secunda); sau cataclismul care in 1923 a facut 143 000 victime la Tokio si Yokohama, sau tsunami (val seismic) care in 1775 a facut 60 000 de victime la Lisabona.
In argumentatia existentei Pacifidei datele furnizate de geologie ocupa un loc important. Studiile geologice-geografice nu au infirmat dar nici nu au dovedit existenta acestui continent. Dar in zona din aproierea Insulei Pastelui (insula ce a starnit cel mai mere interes oamenilor de ttiinta din toate puncetele de vedere) o expeditie oceanografica sovietica a constat ca pe o raza de 6000m adancimea medie a apelor nu depaseste 150 de metri si chiar ca ea constituie partea cea mai inalta a unui lant muntos de origine vulcanica. Multi specialisti sustin ca au exiat doua sau mai multe uriase intinderi continentale ramasite ale unui continent mai vechi care se intindea din largul coatelor Asiei pana in Insula Pastelui. Altii ca ar fi vorba de trei continente: Hawiada, Pacifida de Est si Pacifida de Vest. Cercetarile efectuate de geologi intreprinse cu mijloacele moderne ale stiintei deschid inca multe fronturi de investigatie, in domeniul fenomenelor tectonice, vulcanice, etc, toate legate intr-un fel sau altul de aspectul geologic-geografic al problemei Pacifidei. Nici aspectul istorico-etnografic legat de existenta oamenilor pe continentul sau continentele pacifide, eventualele urme materile lasate de aceasta in procesul complex al dezvoltarii nu a fost ignorat. Studiul arheologic si etnografic al unor arhipelaguri din Polinezia, Maleezia, Oceania, in deosbi a Insulei Pastelui a dus la o seama de concluzii interesante dar niciuna nu a dus la certitudini ci mai degraba au deschis noi piste de cercetare. Tainele Insulei Pastelui (printre care tablitele cu scrierea rongo-rongo nedescifrata, mormintele acoperite cu platforme (numite Ahu), inauntru carora au fost gasite schelete cu aspect nemaintanit astazi pe insula, statuile gigantice) ramase inca in studiu ca si studierea altei ipoteze privind migratia populatiei catre Oceania si anume a pupulatiilor de pe coastele Americii de Sud (eventual Peru) sunt inca probleme ce preocupa specialisti din toate domeniile: oceanografi, istorici, lingvisti, antropologi, etnografi, arheologi, etc.
Poate nu este departe vremea cand toate aceste probleme se vor lamuri si misterele Insulei celor 1000 de enigme (Insula Pastelui) si a celorlate insule ale Pacificului vor fi dezlegate.
Daca studierea Pacificului si cautarea dovezilor existentei Pacifidei a entuziasmat si a canalizat atata energie a specialistilor de tot felul acelasi lucru se poate spune si despre cercetarile facute pentru a dovedi existenta unui continent scufundat sub apele Oceanului Atlantic ba chiar si mai mult decat atat.
S-a scris atat de mult si de variat despre Atlantida incat insasi preocuparea despre existenta ei ocupa un loc in istoria universala a culturii. In ciuda esecurilor la care au dus cercetarile referitoare la dovezile materiale ale acestui continent curiozitatea generala asupra acestei probleme se mentine cu tenacitate. Lumea doreste sa cunoasca datele problemei, iscusinta incercarilor de a o rezolva, chiar daca solutia definitiva nu-i va putea fi oferita prea curand sau poate niciodata.
Pentru prima oara s-a relatat despre existenta continentul disparut in apele Atlanticului, in doua din Dialogurile lui Platon -Timeu (Timaios) si Critias. De atunci pana astazi au aparut zeci de mii de lucrari stiintifice si beletristice, articole mai ample sau simple eseuri, dintre care cateva mii sunt studii consacrate in intregime acestei probleme.
Filozoful grec Platon a consemnat in operele sale o stranie legenda despre un continent cu numele Atlantida, disparut in vremuri stravechi, sub apele Atlanticului. In dialogul Timaois, dilog imaginat intre patru personaje : Socrate, maestrul autorului, Timaios din Locri, filozof pitagoreic, Hermocrates strateg siracuzan exilat si Critias cel Tanar, poet si istoric atenian, Platon il pune pe acesta din urma sa intervina cu povestea Atlantidei pe care Critias ar fi auzit-o de la bunicul sau, Critias cel Batran, care la randul sau o detinea de la un strabunic, Dropides care si acesta o stia de la ruda sa inteleptul legiuitor Solon, caruia in sfarsit i-o spusese un venerabil preot egiptean din Sais, pe temeiul unor stravechi marturii hieroglifice; anume: cu 9000 de ani in urma, stramosii atenienilor ar fi dus un razboi glorios pentru apararea lumii din jurul Mediteranei, amenintata de invazia locuitorilor Atlantidei, o insula de la apus de Coloanele lui Hercules ( stramtoarea Gibraltar) care era "mai mare decat Libia (Africa) si Asia (Asia Mica) la un loc". Dar curand dupa aceea s-ar fi produs un cataclism, "cu potopuri si cutremure de pamant", care a inghitit continentul "intr-o singura zi si o noapte de urgie".
Intr-un alt dialog, Critias, consacrat numai acestei legende, Platon revine si il pune pe interlocutor sa descrie mai cu lux de amanunte, conflictul dintre atenieni si atlanti, precum si informatii despre Atlantida: aspectul geografic, bogatiile ei, organizarea sociala a locuitorilor, civilizatia lor, etc. Dar lucrarea, ultima pe care a scris-o Platon se incheie brusc, in mijlocul unei fraze.
Pana la Platon nici un alt autor antic nu a pomenit nimic despre existenta acestui pamant iar autorii postplatonici care au amintit acest lucru nu au adus nimic nou. Multi filozofi neoplatonici au contestat aceasta legenda, spunand ca este o fictiune literara, o alegorie a luptei dintre idei abstracte. Printre cei care au socotit-o o inventie imginara se numara si Aristotel care a fost timp de 26 de ani elevul lui Platon.
Fapt este ca ideea lui Platon despre existenta unui pamant dincolo de Coloanele lui Hercules nu era straina de o idee populara foarte raspandita in lumea veche. Din experieta navigatorilor fenicieni si cartaginezi, care mersesera de multe ori pe coastele atlantice ale Europie si Africii, cu tot secretul care il pastrau asupra acestor incursiuni, s-au aflat destule stiri drespre interiorul departat al oceanului. Si probabil corabierii greci s-au aventurat pe urmele lor si au ajuns pana in Insulele Canare sau poate cine stie mai departe.
Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au aparut dupa descoperirea Americii. In antichitate problema nu se putea pune din lipsa de date. Dar dupa descoperirea Americii, cand ambele tarmuri ale Atlanticului au putut fi cunoscute, ca de altfel si multele insule din largul sau legenda platonica despre scufundarea unui continent sub apele Atlanticului a reaparut cu si mai mare putere si spiritele inflacarate au inceput sa-i caute un temei real. Prima lucrare cu caracter stiintific aparuta este Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, in 1665, care cauta Atlantida sub Marea Sargasselor, al carui imens spatiu acoperit cu vegetatie plutitoare dadea impresia unui uscat inundat.
S-au emis multe ipoteze in privinta localizarii Atlantidei.
Una din ipotezele pzitiei geografice a Atlantidei ar fi ca aceasta a fost situata in Creta minoica. Cel dintai care a relatat aceasta idee a fost un oarecare K.J. Frost la inceputul secolului XX, in articolul Continentul disparut aparut in ziarul Time. Argumentele aduse aratau ca sapaturile recente efectuate in Creta duc la reconsi-derarea intregii istorii a Mediteranei. In articol, se spune ca in Egiptul din timpul dinastiei a XVIII-lea (perioada la care se referea preotul egiptean), in epoca in care Theba se afla la apogeul gloriei, Creta era un vast imperiu. Ea domina insulele grecesti iar prin relatiile comerciale influenta sa se intindea din nordul Adriaticei pana la Tell-el-Amarna, si din Sicilia pana in Siria. Comertul maritim intre Europa, Asia si Africa era in mainile cretanilor. Civilizatia minoica, prin excelenta medite-raneana se deosebea de cea din Egipt si Orient, ea fiind din multe puncte de vedere de un modernism izbitor. Dezvoltarea deosebita a Cretei, bogatia ei, legenda le atribuie fara indoiala fortei maritime si comerciale a domniei lui Minos.
Regatul minoic a fost in antichitate un stat putrenic, unit, destul de izolat de celelate natiuni astfel incat putea parea un continent aparte, cu caracteristici proprii.
Astfel cand acesta a decazut subit, chiar in momentul cand parea mai puternic, cand Cnossosul si orasele aliate au fost lovite in puterea lor maritima si comerciala, iti dadea impresia ca a fost inghitit de apa marii, ca in povestea Atlantidei. Mai departe articolul spune ca povestea Atlantidei asa cum o descrie Critias cel tanar are trasaturi minoice.
Ipoteza avansata de Frost a fost imbratisata si de alti cercetarori dar ea capata o semnificatie istorica numai daca se accepta "continutul ei egiptean".
Desi vechile inscriptii egiptene erau sarace in date geografice totusi mai gasim unele date, ce-i drept sumare, de interes istoric si geografic. Astfel intr-un document egiptean din secolul al III-lea i.en. se mentioneaza prima oara numele de Keftiu, pe care unii cercetatori il identifica cu Creta, precum si despre niste insule aflate in mijlocul Marii Verzi (Mediterana). Cercetatorul Luce arata ca informatorii lui Solon i-au zugravit o imagine amestecata despre relatiile egipto-egeene, docu-mente presarate cu amanunte din scrieri pe care nu le avem. Mai tarziu numele de Keftiu dispare din documentele egiptene, periaoda ce corespunde cu catastrofa de pe insula Terra, eruptia uriasa a unui vulcan care a creat valuri enorme si cutremure de pamant.
J.V. Luce a preluat ipoteza minoica a Atlantidei si a dezvoltat-o potrivit cu cercetarile arheologice moderne. Argumnetatia lui desi logica este foarte complicata si neoncludenta. Insa lucrarile arheologice din anii '40 efectuate de un arheolog grec au aratat ca distrugerea regatului minoic nu s-a facut de catre niste invadatori straini, asa cum se avansa ideea in scrierile antice ci diparitia lui se datoreaza unor uriase eruptii vulcanice (probabil catastrofa de pe Terra, insula situata la 120 km distanta) cum aratau gropile pline de roci vulcanice si piatra ponce, deplasate sub actiunea unei cantitati mari de apa.
Daca insula Atlantis a fost Creta, distrusa de eruptia de pe Terra, atunci cronologia lui Platon este infirmata si scufundarea Atlantidei a avut loc cu trei milenii si jumatate in urma, nu cu 11 sau 12., atunci cand Taurul Marii a fost trimis sa distruga regatul lui Minos si sa-l pedepseasca, dupa cum spune legenda.
Adversarii ipotezei minoice sunt numerosi prin faptul ca majoritatea atlanto-logilor inclina sa acorde credibilitate lui Platon, atat in ceea ce priveste cronologia, cat si situarea ei in Atlantic dincolo de Coloanele lui Hercules, insula de la care spune, Platon "se deschidea navigatorilor accesul spre alte insule, iar de la acele insule spre intreg continentul opus". Aceasta afirmatie ar putea dovedi ca Platon stia de existenta Americii.
Astfel atentia geografilor a fost atrasa de grupurile de insule ale Macaroneziei din dreptul Africii, (Canare, Madeira, Azore, insulele Capului Vrerde) si ale Antilelor si Bermudelor din fata Americii, care dau impresia ramasitelor marginale ale unui continent scufundat. Din lipsa de dovezi convingatoare, de ordin geologic, aceasta ipoteza a fost abandonata la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar reluata dupa al doilea razboi mondial cu mijloacele perfectionate ale stiintei moderne.
Dintre cele cinci grupuri de insule mentionate, Insulele Canare, cunoscute din antichitate, au starnit un interes deosebit pentru ca datele geografice si paleografice aratau ca ele fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat intr-un trecut nu prea indepartat, apoi sunt singurele insule unde s-a descoperit populatie autohtona - guansii- exterminata sau asimilata acum vreo cinci secole de cuceritori, populatie a carei origine nu este inca lamurita. Guansii aveau o mare aversiune fata de ocean, ciudata la un popor insular, pe care multi specialisti o explica ca groaza fata de ceva ce s-a intmplat in vremuri stravechi, din cauza unui catclism .
Etnologii, antropologii, arheologii nu au ajuns la ceva concludent desi datele materiale nu lipsesc; nici filologii, care au studiat limba si scrierea guansa nu pot da un raspuns. Ipoteza ca guansii ar fi urmasii vechilor atlanti nu a fost nici dovedita nici infirmata desi o multime de expeditii stiintifice s-au perindat prin Insulele Canare si nimic nu prea a ramas necercetat.
In incercarea de a localiza asezarea geografica folosind textul lui Platon, multi atlantologi se refera la unica indicatie mai precisa continuta in dialogul Critias, si anume , celui mare i-a dat un nume de la care a primit denumirea si intreaga insula si marea, numita Atlantica, caci numle intaiului fiu, era Atlas. Celuilat geaman i-a revenit partea de la marginea insulei, in preajma Coloanelor lui Hercules, care se numeste astazi Gadeira . Acet nume a fost dat ulterior intregului tinut". Conform acestei informatii Gadeira sau Gadir se recunoaste in orasul Cadiz (in golful atlantic Cadiz, Anadaluzia spaniola), intemeiat de fenicieni in jurul anului 1100 i.e.n. In apropierea Gadirului se afla vechiul Tartessos care nu a fost inca localizat.
In lipsa dovezilor arheologice, pentru analiza valabilitatii argumetelor in favoarea identificarii Tartessosului cu Atlantis s-a apelat la scrierile antice. Toate izvoarele localizeaza Tartessosul in Baetica (Andaluzia) in apropierea unor bogate zacaminte de cupru. Printre bogatiile Tartessosului se numarau purpura (substanta de culoare rosuaie violacee, extrasa din anumite specii de moluste), zacaminte de aur, argint, cositir. Locuitori stiau si sa prelucreze metalele.
Bogatia Atlantidei era atat de mare, spun Platon, ca nici un alt stat nu a mai atins asa o stare infloritoare nici ianinte si nici dupa pieiresa sa. Iar Tartessosul era unul dintre cele mai bogate orase ale Europei.
Multi cercetatori considera ca locuitorii acestui oras erau de origine etrusca.
Toate studiile si cercetarile facute nu au dus, evident, la lucruri certe.
Istorici si arheologi spanioli continua cercetarile incepute cu decenii in urma. Sapaturile scot la iveala numeroase piese, unele de origine greceasca, altele cartagineze, dar si statuete si bijuterii tartasiene care dovedesc ca Tartessos a fost nu numai un oras infloritor dar chiar centrul unui regat mare si foarte puternic.
Cercetarile care s-au interprins in sud-vestul Peninsulei Iberice nu au dus la descoperirea Tartessosului, si nici n-a demonstrat existenta Atlantidei, dar a confirmat multe dintre cele scrise de autori antici de prestigiu (Hesiod, Strabon, Pliniu, etc) sau textele mai mult sau mai putin legendare (Biblia, Homer).
Acestea sunt cateva dintre ipotezele emise in legatura cu Atlantida, ipoteze in favoarea carora au fost aduse multe argumente, care au necesitat multa munca de cercetare, de-a lungul a zeci, chiar sute de ani. Problema este departe de a fi rezolvata. Mitul Atlantidei a inspirat si multi scriitori dintre care amintim pe Jules Verne si Lev Tolstoi. Dar interesul starnit printre oamenii de stiinrta a determinat cercetari serioase in multe domenii (istorie, oceanografie, etnografie, geologie, antropologie, filologie, etc), care au dus la rezultate remarcabile. Este drept ca Atlantida nu a fost insa descoperita dar cine stie, nu este departe ziua cand toate misterele vor fi elucidate pe baza unor noi date care vor apare si enigma multisecualra a acestui pamant legendar va fi rezolvata.
