STEFAN CEL MARE, ILUSTRU STRATEG SI GÂNDITOR MILITAR AL ROMÂNILOR ( 1457 - 1504 ) 11123izp11kff3v 11123izp11kff3v Inscaunarea lui Stefan cel Mare urmeaza in istoria Tarii Romanesti MOLDOVA unei etape de un sfert de secol in care amestecul brutal al puterilor invecinate dusese la cedarea celor mai insemnate fortificatii de frontiera ale Moldovei: Chilia si Hotinul. Ramas singur carmuitor al tarii in mai 1455, voivodul Petru Aron si boierimea cu care guverna au fost pusi in fata planurilor de dominatie asupra bazinului pontic ale noului stapanitor al Constantinopolului si al Stramtorilor Bosfor si Dardanele, Mehmed al II-lea. zf123i1111kfff Solutia adoptata de Petru Aron si sfetnicii sai in urma Consiliului de la Vaslui (5 iunie 1456) a fost de a accepta plata unui tribut de 2000 de zloti unguresti. „Inchinarea” de la Vaslui a pecetluit insa portretul politic al voivodului Petru Aron. Pentru rastimpul domniei sale ”Letopisetul de la Putna” adauga consemnarii odiosului asasinat de la Reuseni doar stirea de grava rezonanta prin laconismul sau: „si in vremea lui s-a inceput darea turceasca”. Concomitent, Petru Aron a ales calea recunoasterii suzeranitatii regelui Cazimir al IV-lea la 1 octombrie 1455 domnul Moldovei angajandu-se sa presteze cuvenitul „auxilium” impotriva oricaror dusmani. Fata de Moldova lui Alexandru cel Bun aceea din 1456 – cu un domn vasal Poloniei si tributar otomanilor, lipsita de fortificatiile Hotinului si ale Chiliei – se infatisa cu un statut international diminuat. Era firesc ca domnia ce se pregatea, a lui Stefan Voivod, sa se intemeieze pe un program dinamic, recuperator si restaurator ale pozitiei principatului romanesc dintre Carpatii Orientali, Nistru si Mare. Noul domn, prin originea si formatia sa, era pregatit sa intruchipeze un asemenea program. Nascut in a doua jumatate a deceniului patru al secolului al XV-lea, Stefan Voivod era fiul lui Bogdan al II-lea si al Mariei – Oltea, descendenta unei familii boieresti din partile Bacaului. Traditia populara leaga de Borzesti copilaria viitorului domn, nepot direct, prin tata, al lui Alexandru cel Bun. Asociat de tatal sau la guvernarea tarii si mentionat cu titlul de voivod in actele de cancelarie ale domniei acestuia, printul Stefan a fost martor activ al victoriei din Codrii Crasnei (1450) in fata invaziei polone, dar a avut si trista experienta a miselescului asasinat de la Reuseni. Beneficiar al clauzei de adapost in Transilvania, cuprinsa in tratatele dintre Iancu de Hunedoara si Bogdan al II-lea, tanarul voivod avea sa creasca in atmosfera propice din preajma marelui capitan si a lui Vlad Tepes, protejatul acestuia. Era un mediu prielnic formarii unui domn energic, cunoscator al prerogativelor sale, familiarizat cu arta razboiului al carui desavarsit exponent se ilustrase „cruciatul de sange romanesc” Iancu de Hunedoara. Pe 12 aprilie 1457 Stefan a infrant fortele lui Petu Aron la Doljesti pe Siret, langa garla numita HREASCA. In camp, pe drumul Siretului, intr-o adunare a starilor („s-au adunat tara”), printr-un act considerat de contemporani „de justitiv” – de unde perpetuarea numelui „Dreptate” dat de atunci locului -, Stefan a fost inaltat in scaunul domnesc al Moldovei si uns de mitropolitul Teoctist. Lunga si glorioasa sa domnie coincide in istoria poporului roman cu perioada maximei afirmari a Moldovei ca forta politica si militara in estul si sud-estul Europei. Si aceasta pentru ca Stefan, chibzuit gospodar, ferm conducator de tara si neintrecut comandant militar, a reusit ca nimeni altul pana la el sa promoveze cu succes politica de consolidare a autoritatii centrale – pe plan intern – si de aparare a neatarnarii pe plan extern. Desfasurand o politica activa, inteleapta si largind considerabil aria negocierilor de alianta, de la Venetia, pana la indepartatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat sa indeplineasca functia unei diversiuni in flancul oriental al Imperiului Otoman, Stefan cel Mare a izbutit sa asigure, intre rivalitatile concurente ale regatelor polon si ungur pentru dominatia spatiului romanesc si in fata uriasei forte militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independenta in fapt a tarii sale, sa dea Moldovei cel mai inalt prestigiu international in epoca medievala. Confruntat indeosebi cu marea primejdie creata de expansiunea otomana care ameninta nu numai Moldova, Muntenia si Transilvania dar si celelalte state sud-est si central Europene, preocupat in permanenta de a asigura linistea, bunastarea si libertatea tarii sale si a intregului spatiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voivod roman s-a angajat intr-o lupta care implica un urias efort militar si politic, mobilizarea tuturor resurselor romanesti, gasirea unor forme si metode noi de actiune pe scara strategica si tactica, in sfarsit o ampla politica de aliante pe plan international. Cum era si firesc, conceptia sa politico-militara a vizat sa realizeze mai intai unitatea de actiune a Moldovei cu Transilvania si Tara Romaneasca, sa inchege un puternic front antiotoman romanesc, asa cum il infaptuise cu alte mijloace si intr-o alta etapa istorica Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem de aliante cu statele europene crestine a fost intrevazuta ca o cale de sporire a eficientei efortului de aparare al poporului roman. Din pacate insa, la ceasul decisiv cand a trebuit sa infrunte puhoiul otoman ori armatele altor state cotropitoare, cu exceptii insignifiante, romanii au trebuit sa se bizuie doar pe propriile lor forte. Meritul incontestabil al romanilor sub Stefan cel Mare consta in aceea ca, in asemenea imprejurari potrivnice, nu s-au lasat coplesiti, nu au depus armele, ci, condusi de marele domn, s-au avantat cu energie si incredere impotriva tuturor dusmanilor, pe care i-au biruit si izgonit din tara, demonstrand o data mai mult ca un popor nu poate fi 2. infrant atunci cand isi manifesta hotarat vointa de a trai liber. Pentru aceste aspiratii legitime, stravechiul pamant romanesc al Moldovei si celelalte tinuturi ale patriei au fost stropite din belsug cu sangele celor mai buni fii ai poporului nostru. Si tocmai patriotismul fierbinte, atasamentul neclintit fata de cauza libertatii, i-au dat poporului roman taria de a iesi invingator – asa cum a fost la Baia, Vaslui sau Codrii Cosminului, batalii care, alaturi de numeroase altele, au intrat in istoria noastra ca adevarate momente de glorie romaneasca. Stefan cel Mare a ridicat arta militara romaneasca pe culmi inca neatinse, perfectionand si imbogatind principiile si procedeele de lupta folosite de inaintasii sai. El a stiut sa conduca cu maiestrie cele 36 de razboaie, dintre care 34 victorioase, spre linistea si apararea tarii. Sub steagul tarii, la chemarea domnului, in caz de mare primejdie, se puteau aduna in scurta vreme 40.000 sau chiar 60.000 de luptatori, adica oastea de tara, formata din locuitorii muntilor si vailor, ai satelor si targurilor moldovenesti „frumosi luptatori, simpli, cu caciuli inalte, lungi plete si ochi de foc, purtand unelte de munca prefacute in unelte de lupta si arcuri atarnate pe umeri” – cum ii descrie Nicolae Iorga. In fruntea unei asemenea ostiri, cu un pronuntat caracter popular, de masa, marele voivod a infruntat valurile de navalitori, i-a nimicit adesea sau i-a alungat din tara. Concomitent cu organizarea ostirii, Stefan cel Mare s-a preocupat de fortificarea tarii. Astfel a fost desavarsit sistemul unitar de cetati al Moldovei, care punea la adapost tara fata de atacurile dusmanilor din orice directie ar veni. Despre acestea, cronicarul Miron Costin spunea: „Dar toate Cetatile acestea erau la inceput mai mici si aveau numai partea din mijloc ca niste turnuri, zidurile de jur-imprejur le-au facut domnii, cele mai multe insa au fost facute de vestitul domn-batranul Stefan Voda”. In vremurile tulburi, cand tara era amenintata, conceptia politica si militara a lui Stefan cel Mare si Consilierilor sai a avut in vedere conjunctura internationala, a urmarit cu perseverenta ca Moldova sa nu aiba niciodata doi sau mai multi adversari in acelasi timp, a apreciat corect situatia politico-strategica generala, raportul de forte si a desprins concluziile necesare in interesul tarii sale. Marele domnitor, exponent al demnitatii romanesti, a urmarit ca aliantele, atunci cand se realizau, sa nu ameninte in nici un fel neatarnarea Moldovei sa nu se transforme intr-o camuflata subordonare fata de o putere straina. Iar atunci cand regele Poloniei, Ioan Albert, a considerat ca alianta ii da dreptul la directa incercare de supunere a Moldovei, aceasta, sub Stefan cel Mare, i-a replicat cu unicul limbaj posibil in situatia data si in atatea altele, cel din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Stefan cel Mare a fost unul din domnitorii care a aplicat toate formele strategice de ducere a razboiului. Aparare activa, cu acele trei faze ale ei: 3. hartuirea inamicului pe caile de inaintare, batalia hotaratoare si urmarirea fortelor de invazie pana la alungarea acestora peste frontiere, a constituit forma principala, ilustrata convingator in vremea razboiului din 1467 cu armata regatului Ungariei si indeosebi in iarna anului 1475 la Vaslui atunci cand batalia decisiva se incheia nefavorabil, cum a fost la Valea Alba in iulie 1476, voivodul ajutat de parcalabii si capitanii sai isi refacea in scurt timp oastea si trecea la contraofensiva. Strategia lui Stefan cel Mare s-a remarcat prin originalitate, indrazneala solutiilor, varietatea si metodelor de actiune utilizate pentru infaptuirea obiectivului principal, conferind marelui voivod un statut aparte in galeria marilor comandanti ai epocii. Antonio Bonfini, spunea ca domnul roman „era insufletit pentru lucruri frumoase si, mandru, activ si stasnic in razboi”. Iar Nicolae Iorga in frumoasa caracterizare arata „ca a cioplit piatra scumpa a vitejiei romanesti, ce a scanteiat in focul razboaielor drepte si cuminti cu atata stralucire incat a uimit neamurile”. Succesele militare dobandite de oastea comandata de marele domn au avut un puternic ecou in epoca. „Faptele tale contra turcilor pagani au adus atata celebritate numelui tau incat toata lumea vorbeste despre tine si, in unanimitate esti foarte laudat”. Cuvintele Papei Sixt al IV-lea adresate lui Stefan cel Mare in primavara anului 1475, la scurta vreme dupa victoria de la Vaslui sunt o dovada sigura ca inca din timpul vietii faima sa depasise granitele tarii, impunandu-l lumii ca pe o personalitate politica de prima marime. Anuntata de „ploi mari si revarsari de ape si potopuri”, dupa consemnarea „CRONICII ANONIME A MOLDOVEI” moartea lui Stefan cel Mare – „marti, 2 iulie 1504, la 4 ceasuri den zi” – a fost imediat resimtita atat de romani cat si de popoarele si statele vecine. Dinamismul personalitatii sale marcase o jumatate de secol din istoria romanilor si bazelestatele solide ce stiuse a le construi aveau sa asigure inca decenii in sir stralucirea Tarii Romanesti Moldova si, o data cu ea, a intregii civilizatii romanesti. Poporul roman a stiut sa cinsteasca cum se cuvine memoria aceluia care-l indrumase ca nimeni altul in epoca spre culmile gloriei si demnitatii. „Cel mare”, „cel Bun”, cel Viteaz”, „cel Sfant”, sunt apelative care exprima veneratie si fara de care numele marelui barbat n-a fost rostit niciodata pe pamantul romanesc. In constiinta poporului, trecerea timpului a facut din Stefan cel Mare un erou popular devenind un model suprem al vitejiei, cinstei, dreptatii si omeniei. El este deopotriva taran, ostas, sfant si imparat. Are puterea de a face minuni, de a invia mortii si de a proroci, deoarece el nu este mort, ci doarme la Putna de unde se ridica in momente grele pentru tara. Asa s-a intamplat in 1877, cand, povesteste un taran, combatant in razboiul de independenta: „s-a sculat din mormant si duhul lui a carmuit si a povatuit ostirea de i-a batut pe turci, sa 4. mai simta inca o data trecand prin ei spaima de alta data”. Numele sau este cantat in colinde si pomenit in descantece – de dragoste, - de buna menire, - de mangaiere, este pe buzele mamei cand isi alinta copilul prin cantecul de leagan. Ca un reflex al acestei stari de spirit unanime, marii nostri oameni de cultura – scriitori si istorici – s-au aplecat cu interes si luciditate asupra impunatoarei personalitati a lui Stefan cel Mare, evocandu-l pilduitor in momentele hotaratoare ale istoriei noastre sau invocandu-l justitiar in clipele de restriste. Grigore Ureche, Ion Neculce, Gheorghe Sincai, Nicolae Balcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Mihai Eminescu, A.D.Xenopol, Nicolae Iorga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Adrian Paunescu s.a., sunt nume care dovedesc ca intelectualitatea noastra s-a apropiat scrutator de acela in care „romanii au gasit – cum scria N.Iorga – cea mai curata si mai deplina icoana a sufletului sau”. 11123izp11kff3v 11123izp11kff3v BIBLIOGRAFIE 11123izp11kff3v 11123izp11kff3v O sama de cuvinte – Ion Neculce, Ed.Ion Creanga – Bucuresti, 1990. Descrierea Moldovei – Dimitrie Cantemir, Ed.Minerva – Bucuresti, 1986. Studii de Istorie – Dimitrie Onciul, Ed. Lyceum, 1971. Pagini alese - N.Iorga, Ed.Ion Creanga, Bucuresti, 1985. Istoria lui Stefan cel Mare – N.Iorga, Ed.Columna, 1985. Istoria militara a poporului roman – vol.II., Ed.MILITARA, Bucuresti, 1986.
