ROMANIZAREA. CONSECINTELE STAPANIRII ROMANE
IN SPATIUL GETO-DACILOR
Romanizarea reprezinta un proces istoric complex in urma caruia civilizatia romana patrunde in toate deomeniile vietii unei provincii si duce la inlocuirea limbii populatiei autohtone supuse cu limba latina. Acest proces putea avea loc in urma ocuparii (integrale sau partiale) a teritoriului locuit de un popor antic si incadrarii lui in statul roman pe o perioada a mai multor generatii.
Alte conditii favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul inalt de dezvoltare a populatiei bastinase; introducerea in provincia respectiva a armatei si administratiei romane, iar impreuna cu aceste institutii si o anumita populatie-militari, functionari, veterani, colonisti; urbanizarea; raspandirea religiei, dreptului, invatamantului in limba latina.
Prezenta acestor conditii a dus la romanizarea unor imense spatii - Vestul si Estul Europei (spatiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic si daco-moesian). Ca urmare a romanizarii in evul mediu timpuriu s-au format popoarele europene: portughez, spaniol, francez, italian, roman.
Continuitatea geto-dacilor dupa cucerirea Daciei de catre romani este factorul determinant in declansarea procesului de imbinare a elementului autohton colonizat cu cel roman colonizator. Unii istorici considerau ca geto-dacii au fost exterminati in timpul razboaielor daco-romane. Altii minimalizau rolul colonizarii si civilizatiei romane in formarea poporului roman.
Istoricii si arheologii romani si straini au adus pana acum suficiente argumente pentru a demonstra ca si dupa razboaiele daco-romane populatia autohtona daca a ramas elementul etnic majoritar din provincie. Pe intreg spatiul Daciei romane elementele specifice ale culturii sale materiale (ceramica lucrata de mana, ritul funerar al icineratiei (arderii) s.a.) se prezinta alaturi de cele romane in circa 100 de asezari si necropole din secolele II-III d.Chr. Supravietuirea toponimilor ,si hidronimilor autohtone ne demonstreaza de asemenea continuitatea geto-dacilor (rauri - Donaris-Danubius, Alutus, Maris, Crisna, Sargetia, Pyrethos s.a.; localitati -Drobeta (Turnu Severin), Dierna (Orsova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj), etc.) Numele dacice date de romani unor colonii denota ca acolo locuiau numerosi daci.
Unitatile militare recrutau in numar mare barbati daci, fapt demonstrat de multe inscriptii descoperite in diverse provincii romane.
Pe teritoriul Daciei au fost descoperite putine inscriptii cu numele dacilor. Acest fapt isi gaseste lamurirea, ca populatia dacica de rand locuia in asezari rurale si nu avea nici posibilitatea, nici deprinderea de a pune inscriptii funerare. Acei daci care ajungeau la o situate sociala si economica superioara nu erau interesati sa aminteasca vechea lor origine. Dar si in aceste cazuri numele dacic era uneori pastrat sub forma de porecla, sau era indicat numele parintilor, care aratau la originea daca a persoanei respective. Este semnificativ faptul ca dacii din ultima scena de pe Columna lui Traian sunt prezentati manandu-si vitele si intorcandu-se la vetrele lor. Si in acest caz Columna a atestat o realitate incontestabila.
In afara de geto-dacii din provinciile romane, la nord de Dunare populatie autohtona s-a pastrat pe teritoriile ce nu au fost incluse nemijlocit in aceste provincii. Dacii liberi, atestati pe teritoriul Transilvaniei de nord-est si Moldovei de vest, au continuat cultura lor traditionala, apoi, dupa cum vom demonstra mai jos, impreuna cu cei din provinciile romane s-au romanizat.
Continuitatea geto-dacilor in spatiul locuit de ei si dupa anul 106 a servit drept baza pentru sinteza daco-romana.
Premisele romanizarii in spatiul geto-dacilor constau din elemente ce au existat pana la cucerirea romana si din elemente aparute dupa aceasta.
Un proces complex de impletire a civilizatiei geto-dacice cu cea romana se declanseaza inca pana la cucerirea romana, la intersectia erei de pana la Christos cu cea de dupa Christos. in aceasta perioada marfurile si negustorii romani erau pretutindeni in Dacia, iar moneda curenta aici era dinarul roman, in Dacia isi gaseau refugiu fugari din Imperiu si dezertori din armata romana. Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent in spatiul geto-dac.
Dupa cucerirea romana a spatiului geto-dacilor, noile autoritati iau masuri urgente in vederea integrarii cat mai profunde in Imperiu a acestui teritoriu bogat si de mare importanta strategica. Calea cea mai buna pentru stabilirea unei vieti statornice in acest spatiu era romanizarea geto-dacilor, adica insusirea de catre ei a limbii latine si a modului de viata roman. Romanizarea a decurs mai intens in localitati urbane si mai lent in cele rurale.
Unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) consta in organizarea politico-administrativa a spatiului cucerit. Catre anul 15 d.Chr. romanii au infiintat provincia Moesia. Organizarea ei temeinica se desavarseste in anul 46, cand la aceasta provincie este anexat teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Ulterior, in anul 86 d.Chr., este organizata Moesia Superior si Moesia Inferior. Cea mai importanta provincie din spatiul geto-dac - Dacia a fost organizata de Traian indata dupa razboiul daco-roman din 105-106. Provincia ingloba Transilvania (fara coltul de Sud-Est), Banatul si Oltenia (pina la r. Jiu). Dacia romana era administrata de imparat prin intermediul unui guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus (106-112). La inceput provincia era numita Dacia Capta (cucerita), apoi-Dacia Felix. Datorita pozitiei sale strategice si evenimentelor care au urmat Provincia este reorganizata administrativ de cateva ori. Sub imparatul Hadrian (117-138), in anii 117-118, cand a urmat atacul dacilor liberi si sarmatilor, provincia a fost impartita in Dacia Superioara, care cuprindea Transilvania si Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta capitala a lui Decebal), si Dacia Inferioara, care cuprindea Oltenia si coltul sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.
A doua reorganizare este intreprinsa in anii 121-122, cand partea de nord a Daciei Superioare este separata sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca (Cluj). Ultima reorganizare este facuta de imparatul Marcus Aurelius (161-180) in urma razboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El pastreaza Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei il include intr-o provincie noua -Dacia Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia si Banat organizeaza Dacia Malvensis (cu capitala la Malva pe Olt).
Toate aceste unitati erau divizate administrativ si fiscal, iar militar se aflau sub administrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducatori de districte teritoriale urbane (magistri sau prefecti) si primari de comunitati rurale. Ei toti vorbeau limba oficiala a administratiei romane - latina, contribuind la procesul de romanizare.
Colonizarea, o alta cale a romanizarii, a constat in aducerea in Dacia a unui mare numar de populatie 'din toata lumea romana' (conform relatarii istoricului antic Eutropius). Pentru a se intalege intre ei, colonistii trebuiau sa vorbeasca limba oficiala - latina. Asezati in grupe mari separate, acesti colonisti devin un adevarat focar al romanizarii.
Militarii, care in permanenta au stationat in provincie in numar de circa 35.000 oameni, erau cantonati in castre, dispuse pe intreg spatiul provinciei, in permanenta in Dacia au stationat doua unitati de elita (12.000 oameni): legiunea a XlII-a Gemina (stationata la Apulum (Alba lulia) si legiunea a IV-a Flavia Felix (langa Caransebis), retrasa in 119 in Moesia Superior. In anul 168, in vremea razboaielor cu marcomanii, imparatul Marcus Aurelius a stramutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana. in provincie existau si unitati ale trupelor auxiliare (in care erau inscrisi si localnici geto-daci). Efectivul lor era de doua ori mai numeros decat al trupelor de elita. Alte legiuni si trupe auxiliare erau stationate in Dobrogea.
Trupe speciale in care erau inclusi si bastinati erau stationate intr-un numar mare de castre construite pe intreg intinsul granitelor provinciei (de circa 1500 km.) numite limes. In jurul castrelor militare s-au creat asezari civile (canabae), unde traiau tarani daci, familiile militarilor, mesteri, negustori. Limba de comunicare aici era cea romana. Multi daci dupa serviciul in amata romana (20-25 ani) dobandeau cetatenie romana si, intorcandu-se la asezarile lor de bastina, contribuiau la romanizarea conationalilor lor. Militarii din unitatile romane stationate in Dacia, dupa expirarea termenului serviciului deveneau veterani si erau improprietariti, de regula, in aceasta provincie. Pe terenurile primite veteranii formau gospodarii agricole, numite ferme, unde lucra populatia locala. Numarul mare al veteranilor in Dacia si Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seama pentru raspandirea romanitatii.
Urbanizarea. Cresterea numarului de orase construite in Dacia a contribuit substantial la romanizare prin influenta economica si culturala a oraselor asupra asezarilor satesti. Taranii geto-daci, venind la oras pentru a efectua schimburi comerciale, intrau in contact direct cu civilizatia urbana romana, in Dacia erau 12 urbe-colonii (treapta superioara) si municipii (treapta inferioara), toate bine amenajate. Coloniile se conduceau dupa legile romane, iar municipiile dupa legile proprii.
Principalele orase erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula s.a. Inscriptiile si vestigiile ceramice din aceste orase marturisesc ca acolo locuia si o populatie autohtona. Existau, de asemenea, numeroase localitati care, desi nu erau recunoscute oficial, indeplineau, totusi, functii de centre urbane cu un anumit nivel de viata economica. Orasele erau conduse de un consiliu, alcatuit din decurioni, care erau nascuti oameni liberi si posedau o avere considerabila. Administratorii orasilor-magistratii, se alegeau anual. Conducerea oraselor era ajutata de o multime de functionari mai mici. Toti acestia aduceau o contributie substantiala la romanizarea provinciei, in spatiul daco-moesian se extinde ^dreptul roman clasic, se adopta normele juridice, caracteristice intregului Imperiu, in anul 212, in urma adoptarii asa-numitei Constitutii antoniane, populatiei libere din orasele Imperiului i se acorda cetatenie romana. Aceasta legislatie, fiind extinsa si asupra oraselor din Dacia si Moesia, a contribuit la atragerea populatiei locale de partea Imperiului Roman si la ormanizarea ei mai intensa.
Normele juridice romane si-au lasat amprenta asupra mentalitatii si comportarii populatiei autohtone in curs de romanizare.
Provinciile romane Dacia si Moesia erau intretaiate de o vasta retea de drumuri pavate de importanta strategica. Totodata, aceasta retea de comunicatii a favorizat circulatia rapida si permanenta a oamenilor si marfurilor, inlesnind raspandirea civilizatiei romane.
Dintre principalele drumuri vom mentiona cel ce strabatea Dacia de la nord la sud (Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-Loderata) si un alt drum care mergea de-a lungul Dunarii intre Dacia si Moesia, in Dobrogea drumul principal trecea pe tarmul marii, drum care lega fostele colonii grecesti. Din Dobrogea un alt drum pornea spre nord, mergea pe cursul inferior al Siretului, pe Trotus, Oituz si apoi intra in Transilvania (la Bretcu), unind astfel Moesia Inferioara cu Dacia.
Cresterea nivelului privind cultura materiala in epoca stapanirii romane (intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticla, ceramica, diverse importuri de calitate tehnica si artistica superioara) corespundea si unui nivel mai inalt al vietii spirituale, specifice societatii romane.
Folosirea intensiva a limbii latine este atestata prin cele peste 3.000 inscriptii latine, fata de numai 35 grecesti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscriptii au fost descoperite in Moesia. Geto-dacii adopta credintele si obiceiurile romane: divinitatile romane Jupiter, lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continua sa practice cultul divinitatilor locale sub nume romane.
Ca urmare a stapanirii romane, geto-dacii pe caile enumarate mai sus preiau limba latina si o folosesc in locul limbii lor autohtone, isi insusesc nume romane, isi ridica monumente funerare cu inscriptii latine, in Dacia si Moesia se impune limba latina vorbita - latina populara (sau vulgara), care adaptasera cuvinte si expresii locale, fapt caracteristic spatiului lingvistic al intregii lumi romane.
In afara de caile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, carateristice primei etape a acestui proces - perioada premorgatoare cuceririi romane, si etapei a doua - perioada stapanirii romane (106-275), un rol decesiv l-a avut o a treia etapa, care se desfasoara dupa parasirea Daciei de catre romani (anul 275 d.Chr.) si se termina la cumpana secolelor VI-VII.
Retragerea administratiei si a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunare a inceput in anul 271 la ordinul imparatului Aurelian (Aurelianus) si a s-a efectuat pe etape timp de patru ani. Dacia a fost evacuata deoarece in conditiile de criza economica a Imperiului Roman, apararea frontierelor acestei provincii de navalirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale gotilor cereau mari eforturi. Mai usor era de aparat un limis nou stabilit pe obstacolul natural Dunarea. De aceea s-a hotarat retragerea armatei peste Dunare si organizarea apararii pe noul limis. Pentru a sustine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formeaza la sud de Dunare doua provincii: Dacia Ripensis (care includea spatiul dintre Balcani «si Dunare) si Dada Mediteraneana (la sud de prima).
Unitatile militare si functionarii au fost urmati de o parte din paturile instarite ale provincialilor, care in noile conditii ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a populatiei de rand a ramas pe teritoriul fostei provincii. Totodata, Aurelian a pastrat anumite capete de pod pe malul stang al Dunarii, prin stationarea unor unitati militare la Sucidava, Dierna si Drobeta. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spatiului de la nord de Dunare a jucat un rol important in romanizarea de mai departe a geto-dacilor. Aceasta supraveghere a continuat si pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea imparatului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilita stapanirea romana in sudul Olteniei si Munteniei.
Dupa retragerea aureliana principalul focar al romanizarii la nord de Dunare ramane populatia romana si cea romanizata din fosta Dacie Traiana. Lichidarea hotarelor care divizau populatia din fosta provincie romana si pamanturile dacilor liberi din spatiul Carpato-Nistrean, Maramures si Crisana, a creat conditii pentru raspandirea romanitatii pe intreg teritoriul fostei Dacii libere.
Dacii liberi (dacii, carpii, getii, costobocii) aflati pe calea romanizarii datorita multiplelor relatii cu Imperiu Roman (relatii economice, adapostirea dezertorilor din armata romana, participarea la constructia pe teritoriul lor a unor fortificatii, numite 'Valurile lui Traian', menite sa preintampine navalirile popoarelor vecine etc.) intrau in contact cu conationalii lor romanizati pe cale pasnica. De aceea forta de rezistenta in fata procesului de romanizare a slabit considerabil si, in cele din urma, dacii liberi au preluat treptat limba si cultura mai inalta a populatiei romanizate din fosta Dacie Traiana.
Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada postprovin-ciala a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr.
In anul 391 d.Chr. imparatul Theodosius (379-395) interzice cultele pagane, fapt care a detemrinat organizarea unor episcopate in zona Dunarii (la Tomis, Durostorum, Oescus, Naissus (Nis) s.a.). Crestinarea masiva a daco-romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii dintre ei fiind executati au devenit martiri pentru crestini (patru martiri de la Niculiteni (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, martirii din nordul Dunarii - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, inecat in Buzau). Descoperirile arheologice au scos la lumina numeroase obiecte crestine (numite si paleocrestine) cu inscriptii in limba latina (inscriptiile de la Micia, Biertran, Porolissum si Romula). Cruci si fundatii ale unor bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari s.a. Din limba latina au ramas in limba romana principalii termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux, Cruis), duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a. Pastrarea cuvantului biserica (basilica) in limba romana, pe cand alte popoare romanice au adoptat termenul 'ecclesia' (de origine greaca), ne demonstreaza vechimea raspandirii crestinismului si permanenta locuirii romanilor la nord de Dunare.
Crestinismul a contribuit la sporirea increderii in valorile culturii romane, increderii fata de limba latina, prin mijlocirea careia erau popovaduite Sfanta Scriptura si cuvantul Mantuitorului. A fost lichidata opozitia psihologica din calea romanizarii, care exista din momentul primelor contacte cu lumea romana. Ca urmare, procesul de romanizare a capatat un caracter mai accelerat si profund, devenind ireversibil.
Contactul teritoriului de la nord de Dunare cu Imperiul Roman a dus la romanizarea lui treptata (cu etapele de pana la instaurarea stapanirii romane, din perioada stapanirii romane si de dupa retragerea aureliana), avand drept rezultat formarea poporului roman si a limbii romane.
