1. 'Renasterea militara nationala' din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
Ideal si coordonata fundamentala a istoriei romanilor,
incununare a procesului legic de formare si afirmare tot mai puternica a
constiintei nationale si a vointei maselor largi populare de a se sti laolalta
in cadrul frontierelor unuia si aceluiasi stat, Unirea Munteniei si Moldovei de
la 24 ianuarie 1859, sub domnia luminoasa a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezinta
unul din actele de cea mai mare insemnatate pentru dezvoltarea
de-sine-statatoare a poporului roman. Acest moment a marcat constituirea
statului national roman modern si intrarea tarii noastre in noua etapa a
evolutiei ei capitaliste, a creat conditii pentru cucerirea neatarnarii si
exprimarea viguroasa a individualitatii natiunii noastre. Contemporanii, care
prin activitatea lor insufletita de un cald patriotism au contribuit la
indeplinirea maretului act al Unirii, au numit ziua de 24 ianuarie 1859 "Ziua
renasterii noastre nationale' sau "Cea mai frumoasa zi a neamului
romanesc'.
Printre marile probleme ce se impuneau a fi rezolvate dupa Unirea Principatelor
a fost si organizarea armatei nationale romane moderne. In legatura cu locul
si rolul viitoarei armate in cadrul statului roman, cu structura si fizionomia
ei, a avut loc in acea perioada un larg schimb de idei, infruntari de opinii,
au fost reactualizate conceptii ale revolutiei de la 1848, s-a facut apel la
invatamintele trecutului. Subliniind ca "toata garantia independentei noastre
nationale, pastrarea si respectarea dreptului si teritoriului nostru stau de
azi inainte in puterea si in mana noastra', publicatia "Curierul
Principatelor Unite' arata necesitatea de a se efectua o "reorganizare a
puterii militare pe bazele unui sistem nou'. La randul sau, ziarul
"Reforma' scria: "sa ne armam daca vrem sa traim ca natie; sa ne armam ca
sa putem fi gata a infrunta orice pericol'. Parerea ca misiunea armatei
romane trebuie sa fie apararea patriei era reluata si de "Anuntatorul
roman' :'n-avem a declara razboi, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de
apararea a tot ce omul are mai sacru - nationalitatea'.
Pe plan european se derulau ample actiuni reformatoare care au favorizat si
inspirat si reformele romanesti. Prusia si Sardinia desfasurau cu succes
procesul de unificare a Germaniei, respectiv a Italiei. Imperiul habsburgic,
interesat sa-si prelungeasca existenta, se afla intr-o perioada
"liberala', Imperiul otoman cunostea "epoca tanzimatului' iar Rusia
incerca o reforma agrara. Dar toate cele trei mari imperii nu erau interesate
sa permita in Principatele Unite transformari adanci care sa le primejduiasca
pozitiile in zona. Prin urmare factorii responsabili romani au trebuit sa cantareasca
implicatiile fiecarui act politic sau militar, folosindu-se de divergentele
dintre marile puteri pentru a promova interesele nationale si a largi autonomia
tarii.
Initiatorul reformelor si al masurilor care aveau sa duca la infaptuirea unor
profunde prefaceri in domeniul apararii tarii, la crearea si consolidarea
armatei nationale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atentia pe
care el a acordat-o in permanenta organismului militar era dictata de
necesitatile de aparare a tanarului stat roman modern. Armata trebuia astfel
reorganizata si intarita incat sa fie capabila sa faca fata oricarei situatii,
cu mijloace de lupta perfectionate, cu atat mai mult cu cat Imperiul otoman si
Austria, nerecunoscand Unirea, nutreau ganduri de interventie militara. Una
dintre primele preocupari ale domnitorului a vizat unificarea imediata a celor
doua armate - moldoveana si munteana. Printr-un inalt ordin dat la 4 aprilie
1859 a luat fiinta o tabara militara la Floresti (langa Ploiesti), unde timp de
sase luni peste 12 000 de ostasi moldoveni si munteni, dispunand de 26 tunuri,
s-au instruit in comun, au executat aplicatii tactice si diferite exercitii
militare sub supravegherea nemijlocita a domnitorului. Concomitent cu
uniformizarea si perfectionarea procesului de instructie, in tabara s-a
realizat coeziunea morala a militarilor, infratirea ostasilor Moldovei cu cei
ai Tarii Romanesti - element fundamental al puterii militare a statului
national roman. "Tabara de la Floresti - scria poetul si prozatorul Dimitrie
Bolintineanu -- fu de o mare utilitate pentru redesteptarea spiritului
militar Ostasii, vazandu-se adunati pentru prima oara asa de multi, incepura
a-si recunoaste si a-si da valoarea lor ostaseasca. Poporul roman vede cu
bucurie pe-ai sai sub arme adunati mi pe picior de lupta. Tabara de la Floresti
avea si rolul de a pune in atingere armatele surori spre a le contopi in
acelasi sentiment de patriotism'. Situata la jumatatea distantei dintre
granitele cu Turcia si Austria, tabara de la Floresti a avut si menirea de a
preveni o invazie si a exercita totodata presiuni asupra Austriei angrenata in
razboiul franco-sardo-austriac. Trei ani mai tarziu, in 1862, va fi organizata
o noua tabara militara la Floreasca (Bucuresti), iar la 29 iulie 1863 va lua fiinta
"lagarul permanent, al armatei de 1a Cotroceni', cu un mare si modern
poligon do tragere.
Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a
infiintat Statul major general, in fruntea caruia a fost numit generalul Ion
Emanoil Florescu, iar in 1862, prin contopirea ministerelor de razboi de la
Iasi si Bucuresti, s-a format Ministerul de Razboi al Principatelor Unite.
Comanda suprema a armatei era detinuta efectiv de catre domnitor. A f ost
creata o singura scoala militara si s-au unificat regulamentele militare. Odata
cu legea promulgata la 13 mai 1860, privitoare la "Instructiunea., exercitiul
si disciplina armatei Principatelor Unite ale Romaniei', au fost introduse
regulamentul serviciului interior si cel al comenduirii de garnizoana. Solutia
adoptata de Alexandru Ioan Cuza si de sfetnicii sai apropiati - Mihail
Kogalniceanu, generalii Savel Manu si I. Em. Florescu - privind unificarea si
perfectionarea sistemului militar si fundamentarea principiilor doctrinare de
baza a fost aceea a imbinarii traditiei nationale cu experienta acumulata in
alte tari, in special in Franta. S-a hotarat introducerea uniformei si a
echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862 unitatilor li s-au impartit
drapele de un singur fel, care aveau culorile rosu, galben si albastru. Acest
act a prilejuit manifestari de un profund patriotism. Intr-o vibranta cuvantare
adresata militarilor, A. I. Cuza a spus: "Ofiteri, subofiteri, caporali si
soldati ! Astazi va fi una din cele mai insemnate zile din datinile noastre
Primind dar steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez
onoarea tarii. Steagul e Romania. Acest pamant binecuvantat al Patriei este
stropit cu sangele strabunilor nostri si imbelsugat cu sudorile muncitorului
Steagul e inca simbolul devotamentului, ordinei si al disciplinei ce reprezinta
oastea Jurati sa pastrati cu onoare si fara pata steagurile voastre si
astfel veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus cu Tara intreaga in
oaste'.
O grija deosebita a ,acordat domnitorul incadrarii cu ofiteri, echiparii si
dotarii cu armament corespunzator si in cantitati suficiente a efectivelor
aflate sub arme. Aceasta grija reiese si din faptul ca un sfert din bugetul
tarii era destinat cheltuielilor militare. "Completati cadrele, ingrijiti de
echipament si, daca este nevoie, treceti chiar si peste cifra bugetara. Astazi
tara isi are steagul ei si romanii se vor strange in jurul lui spre a-1
apara' - spunea el intr-un ordin dat ministrului de razboi in luna
decembrie 1860. Efectivele armatei au fost treptat marite (in momentul Unirii,
efectivele celor doua armate erau de aproximativ 10 000 de soldati si ofiteri,
carora li se adaugau 3 000 de ostasi din formatiunile teritoriale nepermanente.
In anul 1865, armata permanenta avea un efectiv de 19 365 de oameni, iar
trupele teritoriale - 24 548), in special prin infiintarea de noi unitati si
subunitati de diferite arme. Astfel, in 1860, au luat fiinta inca doua
regimente de infanterie cu cate doua batalioane, un batalion de vanatori, doua
escadroane de cavalerie, ce se adaugau celor doua existente, si primul regiment
de geniu din armata romana. Cele patru baterii de artilerie au fost intrunite
intr-un regiment de artilerie, luandu-se totodata masuri pentru dotarea
flotilei "cu navele trebuincioase'. In vederea pregatirii instructorilor
pentru toate genurile de arma, in Bucuresti a fost creat un "detasament
model', iar pentru asigurarea transportului munitiei, subzistentelor si al
materialelor necesare trupelor in timpul manevrelor si in timp de razboi -
"trenul echipajelor'. In 1861, in cladirile fostei manastiri Mihai Voda
din Capitala si-au inceput activitatea primele ateliere militare, menite sa
repare si sa confectioneze echipament si harnasament pentru armata.
Concludente sunt si succesele obtinute in inzestrarea ostirii cu armament. In
1865 armata romana dispunea de 70 000 de pusti ghintuite si de 25 000 de pusti
neghintuite (fata de circa 5 000 in 1859), acestea din urma fiind folosite la
instruirea militara a locuitorilor din satele si comunele tarii, pentru "a da
populatiunei rurale obisnuinta armelor'. De la 10, numarul tunurilor
ghintuite s-a ridicat la 72. Aceste realizari apar ca deosebit de importante
daca avem in vedere ca mijloacele financiare ale tarii in acea perioada erau
destul de reduse, uneori fiind necesar a se recurge la subscriptii nationale
pentru acoperirea anumitor cheltuieli. Cea mai mare parte a armamentului modern
cu care a fost dotata armata in aceasta perioada s-a achizitionat din Franta,
domnitorul roman aflandu-se in bune relatii cu Napoleon al III-lea. O misiune
militara franceza, sosita in tara la solicitarea lui A. I. Cuza, a contribuit
la perfectionarea organizatorica a armatei romane, la insusirea manuirii de
catre militari a noului armament intrat in, dotarea unitatilor de diferite
arme.
Una din preocuparile principale ale domnitorului a fost aceea referitoare la
producerea in tara a armamentului necesar armatei. Sub directa sa indrumare
s-au pus bazele unor intreprinderi care, in scurta vreme, aveau sa produca
primele arme si munitii de fabricatie romaneasca. In 1859 existau o fabrica de
praf de pusca la Targoviste, un atelier reparatii armament in Bucuresti si
cateva ateliere de lacatusarie, rotarie si lemnarie in Moldova. In 1862 a
inceput in Bucuresti constructia atelierelor Pirotehniei armatei. La 21 iulie
acelasi an, la Stabilimentele artileriei din Dealul Spirii, A. I. Cuza a
urmarit personal procesul tehnologic al turnarii proiectilelor, primul dintre
acestea fiind oferit de catre muncitori in dar domnitorului. La randul sau,
domnitorul a adus multumiri conducerii Stabilimentelor artileriei, ofiterilor
si sefilor de ateliere care, prin straduinta lor, "au izbutit sa inceapa a da
oastei arme construite in tara'. In anul urmator, tot la Bucuresti, s-a
pus piatra fundamentala a "Manufacturii de arme din Romania', devenita
ulterior Arsenalul armatei.
Preocupandu-se de pregatirea militara practica a trupelor, A. I. Cuza a initiat
elaborarea unor regulamente militare proprii. Astfel, in august 1862 a fost
editat "Regulamentul asupra serviciului armatelor in campanie', care trata
pe larg modul de organizare si executare a marsului, a recunoasterilor, a
asediului si a apararii fortificatiilor etc. Doi ani mai tarziu s-a tiparit
prima harta de proportii (cuprindea 115 foi colorate) a Principatelor Unite,
care servea in special nevoilor armatei.
De politica pe care a dus-o domnitorul Cuza in armata este legata si aparitia
presei militare. In februarie 1860 a vazut lumina tiparului primul numar al ziarului
"Monitorul oastei'. Acesta aparea saptamanal, urmand "A se ceti de toate
gradele ostasesti in starea in care se afla astazi', si insera in paginile
sale articole privind viata si opera unor mari comandanti de osti, probleme
legate de organizarea armatei, de intrebuintarea armelor in lupta, principalele
batalii din istoria militara romaneasca si universala. Un important salt
calitativ facut in domeniul publicisticii militare 1-a constituit aparitia, Ia
I5 februarie 1864, a revistei "Romania militara'. In studiile de istorie
militara publicate in revista se cultivau traditiile de lupta ale poporului si
ale armatei romane, se sublinia faptul ca organizarea armatei, instructia si
educatia trebuie sa se faca in raport cu firea, traditiile, nazuintele culturale
si nationale ale poporului roman, autorii facand adesea propuneri interesante
cu privire Ia modul de organizare si de inzestrare a armatei in general, a
subunitatilor, unitatilor si marilor unitati de diferite arme. Tot in anul 1864
a aparut "Anuarul militar al oastei romane', iar in anul urmator a fost
publicat un "Almanah militar'.
Preocupat de perfectionarea continua a pregatirii cadrelor militare in
concordanta cu ultimele realizari ale artei militare si cu progresele tehnicii
de specialitate, A. I. Cuza a trimis mai multi ofiteri la manevre si la studii
in Italia, Anglia, Prusia si mai ales in Franta. De asemenea, la manevrele
armatei romane asistau ofiteri din alte armate europene.
In plan legislativ, Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizarii
armatei: la 27 noiembrie 1864 a fost adoptata Legea de organizare a puterii
armate, care consacra principiul natiunii inarmate; la 5 decembrie 1864 s-a
adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar si
largea raza de recrutare; alte legi au vizat imbunatatirea statutului cadrelor
militare (Legea ierarhiei militare, Legea de inaintare - 1862, Legea asupra
pozitiei ofiterilor - 1864, Regulamentul soldelor -1863 si al pensiilor - 1865).
Masurile luate de A. I. Cuza in scopul dezvoltarii si intaririi armatei romane
unice s-au concretizat in constituirea, in anul 1864, a patru divizii, care au
fost dislocate in orasele Bucuresti, Iasi, Galati si Craiova. Armata Romaniei
era formata din doua elemente principale: armata permanenta si militii
(graniceri si dorobanti). Genurile de arma din compunerea armatei permanente
erau: infanteria - compusa din regimente de linie si batalioane de vanatori,
cavaleria - din regimente de lancieri si vanatori, artileria - dintr-un
regiment de artilerie cu sase baterii si un divizion de pontonieri, geniul -
dintr-un regiment cu doua batalioane si flotila - din companii de marinari si
navele respective. De asemenea, s-a prevazut organizarea jandarmeriei, a
trupelor de administratie, intendentei. si serviciului sanitar, in fruntea
caruia a fost numit dr. Carol Davila. Granicerii, organizati pe pichete, erau
dispusi pe linia Carpatilor si a Dunarii, in timp ce dorobantii erau
constituiti in escadroane si batalioane, dupa numarul districtelor teritoriale
existente. Ei se pregateau in comunele lor cel putin o data la doua saptamani
si se concentrau pentru manevre o data pe an timp de o luna. Caii dorobantilor
erau proprietatea lor sau a comunelor din care faceau parte. De o mare
importanta pentru intarirea armatei a fost inlocuirea vechiului sistem de
recrutare, stabilit prin Regulamentul organic, si adoptarea, in 1864, ,a noii
legi pentru recrutarea armatei prin care serviciul militar devenea obligatoriu
pentru orice cetatean, durata acestuia fiind de patru ani in activitate si doi
ani in rezerva.
Pe plan european, pentru consolidarea Unirii si afirmarea statului roman, Cuza
a promovat o politica militara ferma de aparare a suveranitatii tarii,
stabilind relatii cu puterile sustinatoare ale politicii romanesti, mai ales cu
Franta. Misiunea militara condusa de locotenent colonelul Lamy, sosita in 1862,
a sprijinit procesul complex de reorganizare si modernizare a armatei romane.
Au fost extinse raporturile politico-militare cu tarile mici si mijlocii
(Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin miscarilor de eliberare nationala ale
popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari).
Cuza si-a manifestat constant interesul si intentia de intregire a Unirii cu
celelalte provincii locuite de romani. Acest sens le-au avut cuvintele adresate
ostasilor la Floresti (1859): "va sta in mana ca intr-o zi Tara noastra sa va
poata datora marirea', sau cele scrise unui diplomat apusean, cand preciza
ca el urmareste "perspectiva unei mariri a teritoriului si sa asigure
bunastarea si libertatea a tot ce poarta numele de romani'.
La incheierea domniei, Cuza asigurase armatei romane o infatisare moderna: un
Stat Major General si unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu
Permanent al Instructiunii (1865) si alte organe centrale de conducere bine
articulate, 7 regimente de infanterie "de linie', 2 de cavalerie, unul de
artilerie, 14 baterii, cate un batalion de vanatori, de geniu si de pompieri, o
flotila fluviala, alte trupe si servicii; o armata regulata insumand circa 20
000 de ostasi, la care se adauga 25 000 de graniceri si dorobanti, o armata
echipata, inzestrata si instruita la un nivel indiscutabil superior fata de
inceputul reformei.
Bilantul remarcabilelor infaptuiri pe taram militar cuprinse in vremea domniei
ui A. I. Cuza, alaturat realizarilor din celelalte sectoare ale vietii de stat,
intregeste imaginea marii opere de asezare a Romaniei pe baze moderne
intreprinse in perioada 1859-1865. Politica sa in domeniul militar s-a dovedit
inteleapta, contribuind din plin la rezolvarea unor deziderate majore care
stateau in fata poporului nostru in cea de a doua jumatate a secolului trecut.
Prin faptele pe care le-a savarsit pentru propasirea tarii si intarirea armatei
romane, A. I. Cuza si-a inscris pentru totdeauna numele in randul marilor
personalitati politice si militare iesite din sanul poporului roman, pentru
binele caruia a trait si muncit.
Sus
2. Evolutia puterii militare romanesti sub Carol
I pana la razboiul de independenta
La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, fost proclamat
ca domnitor al Romaniei Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de
27 de ani, pana atunci ofiter al armatei prusiene inrudit cu casele
stapanitoare din Prusia si Franta, acesta ajunsese deghizat in tara, pentru a
evita riscurile unei calatorii in conditiile iminentei razboiului
austro-prusian (1866). Curand, el a depus juramantul ca domn constitutional, o
noua lege fundamentala - una din cele mai liberale din Europa, inspirata dupa
modelul belgian -, promulgata in iulie 1866, stand la baza instaurarii
regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in
preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost
puse in fata unui nou "fapt implinit' - de certa independenta (de altfel
Constitutia nici nu mentiona dependenta de Poarta otomana) - si in pofida unor
tentative de impotrivire (Rusia, Austria, Imperiul otoman) vor fi nevoite sa
recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa accepte definitiv existenta
statului roman format la 1859. Alegerea printului strain - deziderat exprimat
de altfel inca de Adunarile ad-hoc din 1857 - a fost apreciata in acel context
intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii interne (evitandu-se
disputele intre familiile autohtone pretendente la. tron) si a intaririi
pozitiilor Romaniei in arena internationala.
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) -
tentativa a Casei de Habusburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor
infrangeri diplomatice si militare (ultima in. razboiul cu Prusia din 1866) - a
avut drept consecinta directa anexarea Marelui Principat al Transilvaniei la "regatul
ungar«, act prin care pentru prima oara ii era abrogata complet autonomia
seculara. Incheiat impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei
transilvane, a romanilor, pactul a produs o reactie energica imediata a
acestora, ca si din partea celor din statul unificat la 1859, concretizata in
numeroase actiuni politice de protest. In cadrul acestor manifestari s-a
exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti de a
crea "o Romanie unita si libera, fundata pe justitie si moralitate', fara
de care - arata George Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene - "nu
poate fi vorba de natiune si nationalitate romaneasca«.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe
plan; politico-militar de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in
1871, devenit principala putere de pe, continentul european in urma victoriei
repurtate in conflictul armat cu Franta din 1870-1871. Este o perioada in care,
dupa decenii de profunda stagnare in arta militara europeana, de regres in
conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare, se
inregistreaza un salt spectaculos in acest domeniu prin rezultatele obtinute de
statul si armata prusiana, datorat unor acumulari in timp sub imperiul unei
gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de Academia militara din
Berlin si corpul de stat-major prusac ('Scoala lui Moltkeu), in conditiile
unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si
artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce
inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera si ritmul de deplasare si deci de
interventie a trupelor pe un front tot mai intins. Toate acestea, alatur de
experienta razboiului de secesiune din Statele Unite ale Americii si indeosebi
a razboaielor de pe continent, au putut fi studiate cu o atentie sporita,
influentand evolutia gandirii si practicii militare romanesti. Fireste,
sistemul prusian al "Landwehr-ului' si-a castigat multi adepti dupa 1866,
dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul
rand, de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor
trupe permanente ou efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a
mobilizarii rapide a unor forte numeroase in caz de razboi, factorii de
conducere ai tarii, ca si teoreticienii militari romani s-au pronuntat pentru o
adaptare a lui potrivit traditiilor locale, resurselor si pozitiei
geo-strategice a Romanie. "Sistemul nu este nou - se arata in Expunerea de
motive la proiectul noii legi organice din 1868 -, el isi gaseste originea in
armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se baza pe
doua elemente: armata permanenta si militiile'.
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866 caracterul national, de larga factura
populara, imprimat puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut,
dar el a fost amplificat si racordat m bine realitatilor si nevoilor de
aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive - 1868,
modificata in 1872 si 1874 - au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi
fiind generalul George Adrian, promotor principiului "natiunii armate') a
introdus categorii noi in structura militara a tarii, care au largit baza
sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele cu pregatire
ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii
armate a ajuns la cinci: l armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul
dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva lor; 3. militiile
(cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente,
precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu
teritorial, cate un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si
5. gloatele, pentru comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874
(ministru de Razboi fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani
armatei nationale moderne), aducand unele perfectionari cadrului organizatoric,
au adancit procesul de intarire a fortei combative, modificand cu deosebire
situatia trupelor teritoriale, "cu schimbul', acestea dobandind valente
ostasesti suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct
Ministerului de Razboi, era transformata intr-un adevarat element al puterii
armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta
si rezerva ei; 2. armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre,
la ele adaugandu-se trupe calari - calarasi); amandoua elementele formau armata
de "prima linie' (era o extindere substantiala a fortei operationale); 3.
militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din
batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe
principiu teritorial; 4. garda oraseneasca si "gloatele' la sate. Prin
prevederile noi din 1874, pompierii urmau sa se constituie in unitati speciale
de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate varstei de incorporare,
motivate de necesitatea de a se crea forte militare cit mai apte de instruire,
capabile sa fie folosite eficient pe timpul confruntarilor armate. Astfel,
varsta limita pentru indeplinirea serviciului militar ('obligatoriu pentru
toti cetatenii tarii pentru prima data din 1876 ) a fost coborata la 45 de
ani. Intre 21 si 29 de ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in trupele
armatei permanente sau teritoriale; cei intre 21-37 ani, care nu fusesera
recrutati in primele doua elemente, precum si cei lasati la vatra faceau parte
din militii; intre 37-45 ani erau incorporati in garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani
(din 1876 intre 18-31 ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost
instituit si voluntariatul de un an in 'trupele permanente (tineri intre 18-21
ani, absolventi a patru clase primare) si doi ani in cele teritoriale ('cu
schimbul'), conditiile fiind precizate insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt,
un sistem militar si o armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase,
justetea acestei orientari, predominanta in epoca, gasindu-si deplina
confirmare pe campurile de batalie din 1877-1878. "Numai gratie sistemului
original - avea sa declare intr-o sedinta solemna a Academiei Romane, in
prezenta regelui Carol I, generalul Grigore Crainiceanu -, armata romana putu
in 1877 sa pretinda cooperarea si alianta cu armata rusa - in loc de supunere -
si apoi sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare victorii care ne-au
dat independenta tarii'.
Pe aceste baze legislative s-a actionat in directia imbunatatiri organizarii si
functionarii structurilor organelor de conducere armelor si serviciilor.
Ministerul de Razboi, organul central al administratiei armatei, a fost
reorganizat din 1870 pe patru directii, la care se adauga si "Depozitul de
Razboi destinat executarii lucrarilor cartografice, topografice, statistice si
istorice; pe langa minister au mai functionat mai multe organisme cu rol
consultativ.
Subordonat direct ministrului de razboi, corpul intendentilor militari, creat
inca din 1861, a fost reorganizat in 1869, avand ca, atributii controlul si
verificarea administratiei militare.
Fara a se dispune de un organism superior de conceptie si directie operativa,
ce se va crea abia in urma experientei razboiului de independenta, la nivelul
armatei a continuat, sa functioneze si sa sporeasca un "stat-major organizat pe
doua corpuri: Statul Major General, alcatuit din generalii desemnati a comanda
marile unitati tactice - constituite insa, dupa cum s-a aratat, numai la
manevra sau razboi - si Corpul de stat-major, compus din ofiteri de la gradul
de capitan, la cel de colonel inclusiv, care urmau sa execut misiunile ce
necesitau cunostinte militare speciale. Acestia se recrutau prin concurs, in
primul rand dintre brevetatii scolilor superioare de razboi din strainatate.
In privinta organizarii militare a teritoriului national, pentru o mai mare
operativitate in conducerea si administrarea trupelor inca din 18/30 martie
1866 s-au format patru divizii militare teritoriale, cu comandamentele in
garnizoanele Craiova (Divizia 1), Bucuresti (Divizia 2), Galati (Divizia 3) si
Iasi (Divizia 4). In subordinea lor se aflau toate unitatile si subunitatile
din raza teritoriala respectiva.
Atentia autoritatilor militare s-a concentrat asupra dezvoltarii si mai ales sporirii
capacitatii combative a armatei permanente, nucleul organismului militar
romanesc, considerata "scoala ostaseasca' a intregii natiuni. Masurile
organizatorice intreprinse in' deceniul 1866 - 1876 au vizat cresterea si
modernizarea unitatilor tactice, inclusiv a efectivelor acestora, consolidarea
bazei lor materiale, in special printr-un efort de dotare cu armament si
echipament de lupta corespunzator realizarilor epocii, ridicarea gradului lor
de pregatire in conditii apropiate celor de razboi.
Infanteria, principala arma din organica ostirii romane, va dispune in preajma
razboiului de independenta de: 8 regimente de linie (ultimul creat in 1868),
reorganizate in 1873, fiecare format din doua batalioane a cate patru companii
plus un mic stat-major si o companie "afara din randuri'; 4 batalioane de
vanatori de camp (pe langa cel din 1860, fiind create inca doua in 1866 si unul
in 1868), fiecare cu cate patru companii plus un mic stat-major si o companie
"afara din randuri'. In total 20 batalioane de infanterie la care se
adauga un numar de "companii de disciplina'. Dupa bugetul anului 1877
efectivele unui regiment de linie se ridicau la 35 ofiteri (1 asimilat) si 740
trupa, iar ale batalionului de vanatori la 18 ofiteri si 358 trupa.
Cavaleria a cunoscut un parcurs sinuos (infiintari si desfiintari de unitati),
din 1871 ramanand doua regimente care au primit denumirea de "rosiori'.
Fiecare avea cate patru escadroane, un stat-major si un pluton "afara din
randuri' in total 8 escadroane. Efectivele unui regiment, potrivit
aceluiasi buget, se cifrau la 30 ofiteri si asimilati, un functionar civil, 636
trupa si 448 cai.
Artileria, care inregistrase in ultimele doua decenii o evolutie continua
datorata sporirii importantei focului pe campul de lupta, a devenit o arma
principala, cu un rol permanent in organica armatei. Restructurarile operate in
cadrul regimentului i-au conferit nu numai o mai mare omogenitate, dar si
posibilitati sporite de cooperare cu celelalte arme pe timpul luptei. In 1868
s-a constituit Regimentul 2 artilerie cu doua divizioane a cate trei baterii
fiecare. Dupa ce in 1876 fiecare regiment a primit inca o baterie, din nevoia
de a se incadra toate diviziile teritoriale cu artilerie proprie si in scopul
cresterii capacitatii lor combative, la inceputul anului 1877 s-au infiintat
inca doua regimente prin reorganizarea celor vechi; in urma masurilor
intreprinse, artileria romana dispunea de 4 regimente, organizate pe doua
divizioane cu cate 6 baterii fiecare, dintre care a montate si 1 calareata, in
total 24 baterii cu 144 guri de foc. Regimentele au fost, dislocate in ordinea
numerelor la Craiova, Bucuresti, Focsani si Roman, fiecare avand, in principiu,
un. efectiv de 28 ofiteri si asimilati, 499 trupa si 272 cai.
Trupele de pompieri, ale caror misiuni au fost extinse, au fost organizate in
baza legilor organice din 1872 si 1874 pe divizioane, baterii, semibaterii si
sectiuni in Capitala si resedintele de judet, potrivit importantei acestora,
formand artileria teritoriala. Ele se aflau sub directa autoritate a
Ministerului de Razboi - de la 1/13 aprilie 1874 toate "comenzile urbane'
fiind inlocuite in resedintele de judet cu subunitati militare, conduse de
ofiteri de artilerie sau geniu. La inceputul anului 1877 pompierii formau 2 divizioane,
cel din Bucuresti cu 3 baterii si un pluton "afara din randuri!, cel din Iasi -
cuprinzand bateria teritoriala Iasi cu sectia de pompieri Botosani, alaturi de
bateria teritoriala Roman cu sectia de pompieri Bacau; in plus se adaugau
bateriile Galati-Braila, Focsani-Birlad, Ploiesti-Buzau., atasata din 1876
Divizionului 1 pompieri Bucuresti, Craiova-Pitesti-Turnu Severin, in total 9
baterii teritoriale de pompieri cu un efectiv de 50 ofiteri, 9 asimilati si 1
569 trupa. Intretinerea lor revenea in proportie de 2/3 oraselor si de :1/3
Ministerului de Razboi.
Geniul a inregistrat prefaceri caracterizate mai ales prin diversificarea
trupelor. In 1867 Batalionul de geniu a fost reorganizat pe patru companii de
sapatori si un pluton "afara din randuri', compania de pontonieri Giurgiu
trecand pana in 1876 la Regimentul 1 artilerie. Intre 1868-1871 a functionat si
cel de-al doilea batalion, tot pe patru companii, dar dificultati financiare au
impus in 1871 contopirea celor doua batalioane intr-unul singur. Dupa 18?3 in
compunerea acestuia se va afla o companie de "minari' (destinata
lucrarilor de mine) cu o sectie de telegrafie si trei companii de sapatori (din
1874 si ele cu o sectie de telegrafie).
Inaintea campaniei din 1877-1878, Batalionul de geniu, desi cu efective reduse
- 23 ofiteri si 497 trupa -, avea in schimb o organizare complexa: un mic
stat-major, un pluton independent, o "scoala a trupei', 4 companii de
geniu, fiecare cu o sectie de telefonie (pentru fiecare divizie) si trei sectii
de "sapator-minari', o companie de pontonieri.
Din 1874 era organizat si primul parc al geniului; dotat cu trasuri si tehnica
de lupta.
Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lenta, datorita nu numai dificultatilor de
ordin financiar, dar si statutului Romaniei, aflata inca sub suzeranitatea
Portii otomane: De aceea prezenta micii sale flotile la gurile Dunarii si in
apele Marii Negre, in cadrul unor manevre cu trageri reale de artilerie
executate in premiera in toamna anului 1875 - afirmatie categorica a unei forte
navale independente -; a impresionat, insemnand un eveniment de importanta
politica majora in contextul declansarii ,'crizei orientale'.
Autoritatile romane au reusit in acest interval sa mai achizitioneze, pe langa
nava "Romania' (in dotare din 1864), alte trei unitati mai mari, dintre
care se remarca canoniera "Fulgerul' {1873) cu un deplasament de 90 tone
si o viteza de 7 noduri, construita de santierele franceze din Toulun;
celelalte doua erau iahtul "Stefan cel Mare' (1869) de 352 tone (Linz,
Austria) si salupa-torpiloare "Rindunica' (1874), construita in Anglia si
asamblata la atelierul naval de Ia Galati. Reorganizat in 1875, acesta va fi
capabil sa lanseze in anul urmator si o salupa cu vele, "Lebada'. Se
adauga un numar de mici ambarcatiuni ancorate in principalele porturi dunarene,
destinate serviciului de paza si patrulare.
Corpul flotei militare romane; constituit in 1868, numara la inceputul anului
1877 un efectiv de 20 ofiteri si asimilati, 20 functionari civili si 186 trupa.
Corpul jandarmilor, care executa si misiuni de politie solicitate de Ministerul
de Interne, a fost incadrat din 1868 intre trupele permanente, fiind organizat
in doua companii pedestre (10 ofiteri si 260 trupa) si doua escadroane
administrative (6 ofiteri si, 340 trupa).
Serviciile armatei an fost ameliorate, unele din ele, precum Serviciul sanitar
- aflat sub conducerea energica a generalului - medic Carol Davila -,
prezentandu-se sub aspectul organizarii si pregatirii de specialitate Ia un
nivel ridicat pentru acea epoca. Compus din medici, farmacisti si veterinari
militari destinati spitalelor pe timp de pace si ambulantelor pe timp de
razboi, corpul sanitar isi desfasura serviciul in cadrul infirmeriilor
regimentare; totodata, pe langa fiecare companie sau escadron a fost creata
cate o sectie cu 3 sanitari. Intre spitalele de garnizoana, cate unul de
fiecare divizie teritoriala, cele mai importante erau la Bucuresti (500 de
paturi) si Iasi (200 paturi). Din 1875, compania sanitara (3 ofiteri de
administratie si 278 trupa), ce executa diferite servicii pe langa spitalele
militare, a fost trecuta definitiv din subordinea Administratiei militare sub
conducerea directa a Inspectoratului general al Serviciului sanitar.
Administratia armatei era alcatuita din corpul ofiterilor de administratie,
constituit in 1862 si asimilat gradelor militare, escadronul echipajelor de
tren (in 1877 - 5 ofiteri inferiori combatanti, 184 trupa si 180 cai) si
compania de uvrieri (lucratori) militari, menita sa asigure subzistentele si
efectele trupelor - atasata in 1877 Depozitului central de echipament; Corpul
intendentei militare insuma in 1877 2 intendenti, 4 subintendenti si cate 7
adjutanti cl. I si II, asimilati - gradelor de ofiteri (de la colonel la
capitan).
Justitia, militara a fost exercitata; ca si in perioada anterioara de
"consiliile de razboi', cate unul de fiecare divizie teritoriala (efective
permanente in 1877: 4 ofiteri-comisari domnesti, 4 capitani-raportori, 8
grefieri si 41 subofiteri de administratie) si de "Consiliul de Revizie', organ
suprem pe intreaga ostire (1 locotenent-colonel, 1 grefier, 1 copist); in
razboi urma sa functioneze corpul pretorilor militari: Din 1873 Codul de
justitie militara a inlocuit vechea "Condica penala ostaseasca', din 1852.
Cel de-al doilea element al puterii armate - Armata teritoriala - a constituit
in aceasta perioada forta numerica a ostirii romane; in prima parte a anului
1877 ea se cifra la 45 930 militari. Structura ei a fost modificata prin legea
organica din 1872, care pe scheletul batalioanelor de graniceri crease 8
regimente de dorobanti (infanterie teritoriala), iar in locul fostilor
dorobanti-calari 8 regimente de calarasi (cavalerie teritoriala). Ambele
categorii de trupe erau recrutate din toata tara ,dupa formarea contingentului
permanenta si inscrierea voluntarilor, serviciul militar avand o durata de 6
ani in activitate si 2 ani in rezerva (dorobantii), respectiv de 5 si 3 ani
(calarasii). Serviciul efectiv se presta 7 zile pline pe luna (deci se rulau
patru "schimburi'), celelalte trei saptamani ostasii ramanand acasa.
Pentru asigurarea continuitatii procesului de instructie existau cadre
permanente la fiecare regiment.
Regimentele de dorobanti au avut o organizare identica cu a regimentelor de
linie. In compunerea lor intrau 3-5 batalioane (cate unul clin fiecare judet
aflat in. raza teritoriala a unitatii), numarul de companii variind mereu pana
in 1877. Cadrele permanente au provenit dintre fostii ofiteri graniceri, ca si
din randul ofiterilor si subofiterilor din militii.
La inceputul anului 1877 regimentele de dorobanti au fost dublate ca numar
ajungand astfel la 16 (33 batalioane), in organica fiecarei unitati
pastrandu-se doar doua batalioane. Masura rectifica in primul rand exagerata
extindere teritoriala a regimentelor, dusa acum la numai doua judete (cu
exceptia Regimentului 11 dorobanti).
Potrivit prevederilor bugetare din 1879 efectivele trupelor de dorobanti se
ridicau la 25 996 ostasi, din care 427 ofiteri si asimilatii.
Calarasii, care se recrutau dintre tinerii cu mijloace materiale suficiente
pentru a se echipa pe toata durata serviciului militar, au fost constituiti in
1876 in patru brigazi intrate in organica diviziilor teritoriale, ceea ce a
reprezentat o incarcare a acestora cu prea multa cavalerie. La sfarsitul lui
1875 fusesera stabilite efectivele pe schimburi, iar escadroanele primisera.
numele judetelor de unde se recrutau si in care isi aveau garnizoana. In 1877
efectivele bugetare ale celor 32 de escadroane de calarasi erau de 9 934
ostasi, dintre care 145 ofiteri si asimilati.
Militiile, al treilea element constitutiv al puterii militare, erau impartite
in doua clase, fiecare avnd trei chemari, dupa starea civila, in ordinea:
necasatoriti, casatoriti fara copii si casatoriti cu copii. Structurate pana in
1871 pe 8 brigazi, cate doua in fiecare din cele patru divizii militare
teritoriale, din 1872 au fost reorganizate pe batalioane si escadroane atasate
trupelor de dorobanti si, respectiv, calarasi, carora le revenea astfel si o
parte din cheltuielile necesare instruirii si echiparii lor. Armamentul,
munitia si marele echipament se distribuiau de catre stat la concentrari sau pe
timpul razboiului. In 1877 vor fi mobilizate 31 batalioane si 4 escadroane. In
baza legii organice din 1872 a fost infiintat si corpul ofiterilor de militii
(ofiteri pana la 25-36 ani, iesiti din toate celelalte elemente ale ostirii),
menit a completa si cadrele trupelor teritoriale, garzilor orasenesti si la
nevoie ale gloatelor. Prestau periodic un serviciu ordinar obligatoriu de 24 de
ore de garzi si patrulare, in localitatile de care apartineau, putand fi
convocati pentru maximum 15 zile la concentrari si manevre.
Garda (civica) oraseneasca avea misiunea de a mentine "ordinea publica',
executand serviciul de paza in centrele urbane; iar in timp de razboi participa
la apararea acestora. Era organizata pe legiuni, batalioane si companii; fiind
pusa sub comanda unui inspector general, ajutat de doi ofiteri superiori numiti
pe trei ani.In primavara anului 1877, garda. - reorganizata dupa venirea la
putere a guvernului liberal I.C.Bratianu - era formata din "toti locuitorii
tarii pamanteni sau impaminteniti' ,de la 21 la 45 de ani, care mu erau
mobilizati in vreun alt element. In, orasele cu peste 20 000 locuitori,
militiile puteau. fi asimilate cu garzile orasenesti si organizate dupa acelasi
sistem. Efectivele garzii civice se ridicau la circa 15-16 000 oameni.
Gloatele urmau sa fie mobilizate doar in caz de amenintare grava a tarii, fiind
atasate trupelor de militii, de la care primeau armele si munitiile.
O directie prioritara a efortului ,militar romanesc menita a intari capacitatea
combativa a trupelor a reprezentat-o dotarea lor cu un material de lupta
modern, cat mai corespunzator nevoilor si posibilitatilor tarii. Treptat, a-a
renuntat la multe din armele vechi, inlocuite cu altele avand parametri tehnico
tactici superiori.
Romania nu dispunea de o industrie proprie de armament, ci numai de cateva
stabilimente de reparare si intretinere, a acestuia, ca si de realizarea a unor
productii mici de munitii de arme albe etc. De aceea a fost nevoita, la fel ca
majoritatea statelor din acea vreme, sa importe in continuare, fiind tributara
principalilor furnizori de armament din Europa: Germania si Franta. La acestea
s-au adaugat piedicile puse de unele mari puteri (Austro-Ungaria) in tranzitul
de arme si echipament importat din Occident. De remarcat tendinta ca, in pofida
unor mijloace financiare modeste, inzestrarea armatei romane sa fie asigurata
au cele mai perfectionate mijloace de lupta, desi cantitatile aduse au ramas
insuficiente.
Situatia politica incordata din 1875-1877 a reclamat urgentarea masurilor de
inzestrare, numai in ,1876 deschizandu-se 12 credite extraordinare si
suplimentare.
In concluzie, pana in 1877 toate categoriile de armament si mijloace de lupta
au fost imbunatatite, urmarindu-se si o anumita omogenizare a dotarii trupelor.
Armamentul infanteriei a ramas alcatuit dintr-o multitudine de modele, avand
calibre si parametri tehnico-tactici diferentiati, ceea ce a influentat firesc
atat pregatirea, cit si organizarea luptei: erau pusti franceze "Minie'
(model 1861), carabine (model 1863), pusti "Dreyse' cu ac (percutor),
modele vechi si 1867; se dispunea de asemenea de o pusca ghintuita superioara
"Peabodyu (model 1868), achizitionata din S.U.A. (1869), Romania fiind unul din
primele state ce au introdus armele semiautomate de tipul mitralierelor
"Christopher Montigny' (1872) si "Gatling« (1873, 1875); in aprilie 1877
au mai fost date pusti "Krnkau rusesti (model 1868), arme insa vechi cu glont
de plumb. Tot la inceputul anului 1877, pentru realizarea unei oarecare
uniformitati, s-a hotarat dotarea diviziilor 1-,2 cu cate 200 pusti
"Peabody' de fiecare companie, in timp ce diviziile 3-4 au primit arma
"Dreyse' (1867): Dorobantii au fost inarmati cu pusti "Peabody' si
"Krnkau, iar militiile cu pusti "Minie'. Regimentele de linie au primit
din 1873 "lopetile portative Linneman', fiind printre primele din Europa
care au beneficiat de acest important accesoriu individual care-si va demonstra
utilitatea deosebita in razboiul din 1877-1878.
Cavaleria, atat trupele de rosiori cit si de calarasi, a avut in inzestrare
carabine "Dreyse', sabii semicurbe si revolvere.
Artileria a fost arma cea mai receptiva noilor tehnici. Tunurile de otel
"Krupp' de 87 mm (model 1875), din care la intrarea in razboi Romania va
avea 8 baterii, erau cele mai eficace la acea data (o bataie de aproape sase
ori mai mare decat cea a tunurilor mai vechi); se mai dispunea de tunuri
"Krupp' din otel (model 1868), si de bronz (model 1870), ambele de 78 mm,
precum si de mitraliose'. Artileria teritoriala avea tunuri franceze "La
hitte' si belgiene Timmerhans'.
Trupele de geniu au primit materiale noi in dotare, de exemplu in 1873
dinamita, iar sectiile lor de telegrafie, in 1874, trasuri echipate cu aparate
"Morse'.
Prin unele credite suplimentare a fost pasibila o mai buna aprovizionare cu
materiale medicale de razboi necesare serviciului sanitar. Stabilimentele
militare autohtone au reusit, prin eforturi ale personalului, sa asigure spre
sfarsitul perioadei, in conditii destul de bune, necesarul si mijloace de
transport pentru hrana, pentru coloanele de munitii si pentru geniu.
Realizarea unei pregatiri moderne ide lupta a trupelor, in conformitate cu
noile tendinte ale artei militare si progresul inregistrat ca urmare a
evolutiei tehnico-tactice a materialului de lupta, a constituit, de asemenea, o
preocupare permanenta a factorilor de decizie militari din Romania. S-a urmarit
mai. intai completarea sau inlocuirea regulamentelor depasite, ca si
introducerea de instructiuni si regulamente de exercitii, manevra si lupta care
lipseau la unele genuri de arma si servicii, ceea ce a permis o clarificare
teoretica a atributiilor si modalitatilor de executare a instructiei pe timp de
pace, cit si a operatiilor pe timp de razboi. In preajma anului 1877 toate
categoriile de trupe dispuneau de astfel de reglementari, in majoritate rod al
gandirii cadrelor autohtone, inclusiv in cazul adaptarii unor dispozitii
straine, ceea ce s-a facut printr-o raportare la conditiile specifice
geostrategice, social-economice si politice ale tarii.
In acest context s-a acordat o mai mare atentie pregatirii teoretice si
practice a ofiterilor, introducandu-se din 1874 sistemul examenelor pentru
trecerea in randul ofiterilor superiori - masura ce a barat accesul la gradele
superioare a celor proveniti pana atunci direct din trupa, fara a avea prea
multe cunostinte generale si profesionale. A fost extinsa reteaua de invatamant
care a inclus: "scoli regimentare', ce functionau in unitatile armatei
permanente, deschise soldatilor in vederea obtinerii pregatirii scolare
elementare si a gradelor de caporal si sergent; "scoli divizionare' pentru
subofiteri; Scoala fiilor de militari, infiintata la Iasi in 1872, ce pregatea
viitorii candidati la Scoala militara de infanterie si cavalerie. Dupa cativa
ani de functionare la Iasi (1866-1872), aceasta avea sa fie transferata
definitiv la Bucuresti, fiind destinata formarii de ofiteri pentru toate armele.
Eforturile de a pune bazele unei "scoli superioare de razboi', ca si ale
altor institutii de perfectionare a pregatirii specializate a cadrelor militare
nu au fost transpuse in practica, in principal datorita dificultatilor de ordin
financiar. Din aceasta cauza, s-a continuat trimiterea de elevi sau ofiteri in
strainatate pentru a urma cursurile unor scoli sau academii militare din
Franta, Belgia, Germania sau Italia. Totodata, au fost trimisi la stagii sau ca
observatori in diferite armate, inclusiv in America, peste 170 de ofiteri, ceea
ce a favorizat contactele cu dezvoltarea stiintei si tehnicii militare la cel
mai inalt nivel. S- a inregistrat, de asemenea, o intensificare si
diversificare a pregatirii aplicative de lupta a trupelor, care s-a executat prin
concentrari scurte de instructie, in tabere (precum cea de la Furceni din
1869), si mai ales prin manevre (marile manevre avand loc de regula toamna), ce
devin o practica curenta si la care, alaturi de unitatile regulate si rezervele
lor, au fost chemate si formatiuni apartinand celorlalte elemente ale puterii
armate (marile manevre din 1872, 1873, 1874 sau 1875). Indeosebi s-a depus un
efort pentru apropierea nivelului pregatirii trupelor teritoriale de cel al
armatei regulate. Astfel, la manevrele din toamna anului 1875 au luat parte si
unitati de dorobanti si calarasi, iar garzile orasenesti au' executat toate
serviciile de garnizoana. Rezultatele obtinute au fost apreciate de domnitorul
Carol I ca fiind "foarte multumitoare', atragandu-se insa atentia la slaba
instructie a focului in 1875 trupele permanente nu executasera decat trageri cu
35-40 cartuse de om !). De altfel, pana la acea data, in pregatirea
infanteristilor se pusese accentul pe "scoala soldatului', urmarindu-se
formarea deprinderilor practice individuale, si mai putin pe trageri inclusiv
in campul tactic, prin coordonarea focului.
Progrese sensibile, datorate unor programe speciale bine organizate si
desfasurate aplicativ, au fost realizate la trupele de artilerie (un rol
insemnat avandu-l colonelul E. Herkt). S-a insistat asupra necesitatii si
modalitatilor de executare a tragerilor cu traiectorie intinsa si curba, (cu
toate ca nu erau inca in dotare obuziere), ca si a tragerilor de
"demontare' (distrugere) si de anfilada (in lungul transeelor) iar ca o
noutate - executarea tragerilor de noapte.
In ceea ce priveste pregatirea tactica a trupelor, se poate constata ca in fata
modificarilor importante aduse de noile sisteme de arme de foc (incarcarea
pustii pe la culata, artileria ghintuita etc., efectele tragerilor puterea,
iuteala, densitatea focului fiind sporite considerabil, conducerea ostirii va
fi sesizata de necesitatea trecerii batalioanelor la formala in coloana pe
companii de "tirapliori' (puscasi), de ,'utilitatea indispensabila'
a liniei de tragatori in lupta, ca si de cresterea rolului baionetei in atac,
insistandu-se asupra insusirii temeinice a prevederilor regulamentare de catre
ostasi prin exercitii continue.
Mobilizarea partiala din toamna anului 1876 - oficial anuntata ca manevre
anuale obisnuite, dar oare avea sa se prelungeasca datorita agravarii situatiei
din Balcani - a fost folosita pentru asigurarea omogenizarii instructiei
elementelor puterii armate, in acest scop organizandu-se unitati tactice mixte
- divizii si brigazi - din unitati regulate si teritoriale. Angajarea
luptatorului in actiune trebuia sa puna in evidenta calitatile si cunostintele
sale militare, tinand seama inclusiv de acel "coeficient moral', dandu-le
astfel sens si directie. Razboiul de independenta va reliefa convingator acest
lucru, impunand din nou virtutile ostasului roman. Inca din anii imediat
urmatori crearii statului national modern s-a trecut la amenajarea militara a
teritoriului pentru aparare - fortificatii, cai de comunicatie etc., actiune la
care o contributie importanta au avut-o trupele de geniu. Chiar din 1866 s-au
luat primele masuri de amenajare genistica a teritoriului, impuse de situatia
externa creata dupa detronarea domnitorului Al. I. Cuza cand Romania era
amenintata de interventia conjugata a imperiului otoman si a celui habsburgic;
care incercau sa obtina si concursul altor puteri europene pentru a dezmembra
statul realizat in 1859. In acest scop s-au facut studii atat pentru ridicarea
unor fortificatii pasagere, in jurul Bucurestilor, cit si planuri de aparare a
defileului Oltului. Preocupari in vederea fortificarii tarii pe linia
Carpatilor si a Dunarii au continuat in anii urmatori. Incepand din vara anului
1875, in conditiile izbucnirii "crizei orientale', cand un razboi ruso -
otoman devenise iminent; eforturile Romaniei s-au concentrat asupra intaririi
aliniamentului Dunarii, ceea ce a permis in primavara anului 1877 desfasurarea
armatei romane si afluirea in deplina siguranta a trupelor ruse spre frontul
din Balcani. Dezvoltarea retelei rutiere, inceperea primelor cai ferate,
extinderea liniilor telegrafice vor inlesni actiunile trupelor romane si ruse
pe toata durata razboiului din 1877-1878.
Relatiile politico-militare externe intretinute ,de Romania in acest rastimp au
fost multiple si variate, in pofida statutului international care-i limita
posibilitatile de manifestare. Aceste relatii au fost subordonate permanent
obiectivelor mentinerii integritatii teritoriale, largirii autonomiei tarii si
dobandirii deplinei independente nationale prin incurajarea si sustinerea
efortului eliberator desfasurat de popoarele din estul, centrul si sud-estul
Europei, fata de politica agresiva, de oprimare promovata de imperiile rus,
habsburgic si otoman. Pe aceasta linie sint de relevat contactele permanente cu
Serbia, cu care in 1868 s-a incheiat un tratat de alianta, si Muntenegru,
vizandu-se chiar o "antanta balcanica', in care sa fie atrasa si Grecia in
vederea eliminarii dominatiei otomane din Europa. De asemenea, legaturi stranse
s-au pastrat cu miscarea de eliberare bulgara.
Raporturile militare cu tarile din vestul continentului, ca si cu puternicul
vecin din rasarit au evidentiat nu numai aspectele largirii pietei de
achizitionare a armamentului si materialelor necesare intaririi fortei
combative a armatei romane, dar au permis sondaje si demersuri diplomatice
eficiente pe linia acelorasi stradanii de gasire a mijloacelor de obtinere a
independentei, inclusiv in imprejurarea angajarii Romaniei intr-un conflict
regional sau chiar continental. In anul reizbucnirii 'crizei
orientale' Romania devenise un factor politic si militar important in
arena relatiilor internationale.
In conditiile in care Poarta otomana manifesta o pozitie negativa fara de
solicitarile diplomatice ale guvernului roman, masurile energice intreprinse pe
plan militar in 1876 si la inceputul anului 1877 au subliniat hotararea
Romaniei de a-si apara individualitatea statala si, la nevoie, de a obtine pe
calea armelor independenta deplina.
Indepartarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea in fruntea statului a lui
Carol de Hohenzollern au fost urmate si de unele modificari in organizarea,
dotarea si instruirea armatei, indeosebi in introducerea unor principii
doctrinare si regulamente ale armatei prusace. Noul sistem de organizare si
instruire a creat greutati in procesul de evolutie a sistemului militar
romanesc deoarece necesita timp pentru introducerea noilor principii, metode si
procedee de instruire si, in al doilea rand, pentru ca nu era in asentimentul
majoritatii militarilor romani. Cu toate acestea, pe linia intaririi armatei,
pana in ajunul razboiului de independenta, s-au realizat progrese insemnate
atat pe plan organizatoric, cit si in ceea ce priveste dotarea cu armament. Au
fost pastrate aceleasi patru divizii existente inca de pe timpul Iui A. I.
Cuza, dar s-au produs modificari calitative in cadrul structurii organizatorice
a unitatilor si marilor unitati. Au luat fiinta doua corpuri de armata,
subordonandu-i-se fiecaruia cate doua divizii, precum si noi unitati si
subunitati de diferite arme, efectivele armatei crescand in mod simtitor.
Pentru o mai buna dotare cu armament, lancile au fost inlocuite, in cea mai
mare parte, cu sabii (la cavaleristi), iar tunurile de bronz s-au inlocuit,
treptat, cu tunuri de otel cu teava ghintuita si proiectile cu focosul
percutant si fuzant., importate din Belgia, Franta si Germania (tunurile
germane sistem Krupp, model 1870 si 1875, erau printre cele mai bune piese de
artilerie la vremea aceea). Prin modificarile aduse in 1868 si 1872, militiile
au luat denumirea de armata teritoriala, in compunerea ei intrand regimente de
dorobanti (pedestri) si regimente de calarasi. Un pas important s-a facut si in
privinta pregatirii cadrelor militare. In anul 1868 functionau trei categorii
de scoli: corpurile de trupa (scoli de doua grade cu sarcina de a forma
cadre inferioare), scoli pentru pregatirea ofiterilor si scoli superioare
(pentru pregatirea ofiterilor de stat major). Prin legea din 1872, scoala
militara a fost impartita in doua: scoala militara de infanterie si scoala
militara de cavalerie. In afara de aceste scoli, conform "Regulamentului
Scoalelor', mai functionau: scoala regimentara (pregatea soldati
pentru gradul de caporal); scoala divizionara (pe langa fiecare divizie,
pregatea sergenti pentru gradul de sublocotenent, durata scolarizarii fiind de
doi ani ); scoala fiilor de militari (pregatea fiii ofiterilor pentru
scolile militare de infanterie si cavalerie, avand durata de trei ani) si scoala
speciala de artilerie si geniu. Aceasta din urma a ramas numai in proiect,
ca dealtfel si Academia de Razboi, si vor fi infiintate dupa razboiul de
independenta din 1877-1878.
In perioada cuprinsa intre anii 1859-1877, efectivul armatei, daca socotim si
rezerva nationala, a crescut in mod simtitor. In urma reorganizarii lor
succesive si a infiintarii de noi unitati, in primavara anului 1877 armata
romana insuma opt regimente de linie si 16 regimente de dorobanti, fiecare
divizie avand si cate un batalion de vanatori. Cavaleria era organizata pe
brigazi, fiecare a doua regimente, iar artileria dispunea de patru regimente a
cate sase baterii, dintre care una era calareata. Trupele de geniu erau
intrunite intr-un batalion compus din patru companii de "sapatori-minari'
si o companie de pontonieri. Flotila de Dunare avea patru bastimente (nave
fluviale), precum si mai multe slepuri si salupe. Efectivul trupelor operative
era, in ajunul razboiului de independenta, de 58 700 de oameni, Romania putand
pune insa sub arme peste 100 000 de ofiteri, subofiteri, gradati si soldati.
S-a facut astfel un pas important inainte in ridicarea fortei combative a
armatei permanente si a celei teritoriale.
Organizarea militara cu care tara noastra a intrat in razboiul antiotoman din
1877-1878 si-a dovedit valabilitatea. Pe campurile de batalie de la Grivita,
Plevna, Rahova, Smardan si Vidin, actionand alaturi de fortele ruse sau in
sectoare de front independente, ostasii romani vor consfinti prin lupta si
jertfa lor independenta de stat a Romaniei.
Sus
3. Forme de pregatire militara a populatiei
Poporul roman, greu si des incercat de-a lungul istoriei sale,
si-a faurit o bogata experienta de lupta si a acumulat un valoros fond de idei
teoretice si practice privind apararea pamantului stramosesc. Cand imprejurari
potrivnice s-au ivit, el s-a ridicat intotdeauna la lupta cu arma in mana
pentru apararea dreptului sacru la o viata libera si independenta. Inca inainte
de unirea Moldovei cu Tara. Romaneasca, se propunea adoptarea unui sistem
unitar ,care sa ingaduie "ca tot romanul sa f ie dator a servi armata' si
in care, pe langa armata permanenta, sa poata fi mobilizate, in momente critice,
o armata de ,rezerva' si "gloatele', ceea ce insemna de fapt grosul
populatiei tarii.
Continuitatea unor asemenea idei s-a remarcat prin opiniile exprimate, ca si
prin unele masuri ce au fost puse in practica la putin timp dupa constituirea
statului roman modern. "Revista Carpatilor sublinia in 1861, intr-un articol
intitulat: "Instruirea nationala', necesitatea "organizarii rezervelor
nationale' si a "introducerii imediate a unei instructiuni militare in
toate clasele sociale'. In cazul unei agresiuni, toti cetatenii erau
datori sa se ridice in apararea tarii, deoarece, dupa opinia autorului, armata
permanenta nu putea sa reprezinte decat avangarda fortei de rezistenta,
adevarata putere armata a tarii urmand sa o constituie "masa poporului'.
Cezar Bolliac, largind conceptul apararii patriei prin inarmarea poporului,
scria in ziarul "Romania' ca imperativul acelor vremi impunea "armarea
generala a tarii, prin armia regulata si permanenta, prin militie si prin
armarea satelor'.
Adept al principiului natiunii armate, domnitorul A. I. Cuza a facut eforturi
pentru a se da curs nenumaratelor initiative menit, pe de o parte, sa duca la
crearea unei armate regulate puternice, iar, pe de alta parte, a unui sistem
militar care sa permita participarea poporului la lupta. La 7 februarie 1864
Adunarea Legislativa a votat Legea pentru organizarea puterii armate a
Romaniei. Conform prevederilor articolului 1 al acestei legi, alaturi de
armata permanenta, de unitatile nepermanente de dorobanti si graniceri - deja
existente - urmau sa ia fiinta si alte formatiuni: garda oraseneasca,
militia reactiva (organizata pe trei categorii de varsta) si gloatele.
Ultimele doua categorii erau considerate ca o forta puternica pe langa armata
permanenta si trupele de graniceri si dorobanti, forta care sa poata fi
instruita, "in manuirea armelor la un timp dat si organizata asa incat chemarea
lor sub arme sa poata fi o realitate practica'. Privita in mare, aceasta
structura a armatei ar fi asigurat, dupa cum se exprima istoricul A. D.
Xenopol, "o pregatire armata a poporului din crestet pana in talpi'.
Proiectul de lege nu a fost insa sanctionat de Cuza, retinerea domnitorului
fiind justificata de protestul Austriei si mai ales al Portii otomane,
nemultumite de o legislatie orientata spre intarirea sistemului militar
romanesc. In al doilea rand, intentiilor lui A. I. Cuza de a aproba proiectul
de lege li s-au opus cu vehementa elementele conservatoare din Adunarea
legislativa, care vedeau in inarmarea maselor un pericol direct la adresa marii
proprietati.
Cu toate acestea, in toamna aceluiasi an, a fost promulgata o noua lege care
stipula, printre altele, ca "fortelor neregulate de militii' trebuia sa li
se alature - in cazul unei agresiuni din afara - gloatele, denumire prin care
"Regulamentul pentru chemarea si instruirea gloatelor', elaborat la 28
decembrie 1865 subintelegea pe toti cei apti sa poarte o ar ma. Toti cetatenii,
intre 17 si 50 de ani, care nu faceau parte din armata permanenta si nici din
unitatile de graniceri si dorobanti, erau obligati sa faca pregatire militara.
In regulamentul amintit se arata: "Locuitorii comunelor, in varsta de 17 la 50
de ani, se vor aduce pentru a se deprinde Ia arme in toate Duminicele. Aceasta
deprindere va fi de 3 ore, din care una se va consacra tragerii la semn'.
Pentru instruirea gloatelor, la fiecare judet a fost detasat cate un locotenent
sau sublocotenent de infanterie, un caporal si un soldat. In comune,
instructorii erau recrutati dintre cei care isi satisfacusera stagiul militar
in armata permanenta sau in trupele de graniceri si dorobanti. Cetatenii care
aveau varsta intre 26 si 32 de ani urmau sa fie concentrati de doua ori pe an
pentru exercitii si manevre.
Asadar, prin sistemul militar preconizat in timpul domniei lui A. I. Cuza, se
asigura pregatirea militara a intregii populatii, in special a taranimii,
poporului incredintandu-i-se misiunea de aparare a tarii, de cucerire a
independentei nationale.
Si dupa inlaturarea Iui A. I. Cuza interesul pentru introducerea unor structuri
si forme care sa favorizeze pregatirea unor mase cit mai largi ale populatiei
in vederea apararii tarii s-a pastrat. Existenta, alaturi de armata permanenta
- elementul constitutiv fundamental al sistemului militar - si de armata
teritoriala, a unor formatiuni de tip popular - militiile, gloatele, garda
oraseneasca -, asa cum prevedea legea pentru organizarea armatei din 1868,
sporea capacitatea de aparare a tarii in cazul in care ar fi devenit victima
unei agresiuni.
In timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza, armata romana a facut
progrese evidente atat in ce priveste pregatirea, cit si inzestrarea cu
armament, devenind un organism bine structurat, capabil sa indeplineasca
misiunea sacra ce-i revenea - apararea pamantului stramosesc. Eforturile facute
de domnitor in acest domeniu au avut la baza constiinta clara ca armata,
sprijinita de intregul popor, este pavaza autonomiei si demnitatii tarii,
mijlocul esential capabil sa apere integritatea ei teritoriala, sa realizeze
inaltul ideal al generatiei revolutionare de 1a 1848 - cucerirea independentei
depline si faurirea statului national unitar roman. Organismul militar creat de
A. I. Cuza, cu perfectionarile intervenite in deceniul care a urmat domniei
lui, isi va dovedi intreaga putere si vitejie in marea confruntare din
1877-1878 pe campurile de batalie.
