VENERAREA ICOANELOR SI MISCAREA ICONOCLASTA
Criza grava provocata de iconoclasm (secolele VIII-IX) a avut multiple cauze : politice, sociale si teologice. Urmand interzicerea din Decalog, crestinii din primele doua secole nu si-au faurit imagini. Dar in Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorata incepand din secolul al III-lea, cand o iconografie religioasa(figuri sau scene inspirate din Scriptura) isi face aparitia in cimitirele sau lacasurile unde se adunau credinciosii. Aceasta inovatie urmeaza indeaproape cultului moastelor. In secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste doua secole se precizeaza critica si apararea icoanelor. Principalul argument al iconografilor era functia pedagogica - in special pentru nestiutorii de carte - si virtutile sfintitoare ale imaginilor. Abia spre sfirsitul secolului al VI - lea si in cursul secolului al VII - lea imaginile devin obiect de devotiune si cult, in biserici precum si in locuinte. Lumea se ruga, se prosterna in fata icoanelor; oamenii le sarutau, le purtau in procesiuni. In aceasta perioada vedem marindu-se numarul icoanelor miraculoase - izvor de forta supranaturala - car ocroteau cetatile, palatele, armatele. Intre cele mai celebre era icoana infatisand chipul lui Hristos din cetatea Edessa socotita in stare sa respinga atacul armatelor persane, sau imaginea lui Hristos zugravita deasupra marii porti in bronz de la palatul imperial din Constantinopol, a carei distrugere, in 727, va marca debutul iconoclasmului.
Asa cum remarca Ernst Kitzinger, aceasta credinta in puterea supranaturala a imaginilor, presupunind o anume continuitate intre imagine si persoana pe care o reprezinta, este trasatura cea mai importanta a cultului icoanelor in secolele al VI - lea si al VII - lea. Icoana este "o extensie, un organ al divinitatii insasi".
Cultul imaginilor a fost interzis official de imparatul Constantin al V - lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Constantinopol, in 754, principalul argument teologic fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor. Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul imaginilor in numele christologiei. Caci este, spuneau iconoclastii, imposibil sa zugravesti chipul lui Hristos fara a subintelege si faptul ca reprezinta si natura sa divina (ceea ce este o blasfemie) sau fara sa separi cele doua naturi inseparabile ale lui Hristos (ceea ce ar fi o erezie). Euharistia, in schimb, reprezinta adevarata imagine a lui Hristos, caci ea este patrunsa de Duhul Sfant; astfel, euharistia, spre deosebire de icoana, poseda atat o dimensiune divina cat si materiala.
Teologia iconofila cea mai sistematica a fost elaborata de Ioan Damaschinul (675 - 749) si Theodor Studitul (759 - 826). Sprijinindu-se de Dionisie Areopagitul, cei doi autori subliniaza continuitatea intere spiritual si material. "Cum puteti voi, care sunteti vizibili, scrie Ioan Damaschinul, sa adorati lucruri care sunt invizibile ?". "Spiritualismul" excesiv al iconoclastilor ne aminteste de vechii gnostici, care considerau ca trupul lui Hristos nu era fizic, ci celest. Ca urmare a intruparii, imaginea lui Hristos a fost facuta vizibila, anulandu-se astfel interdictia Vechiului Testament de a figura vreodata divinul. Asadar aceia ce neaga ca Hristos poate fi reprezentat de o icoana neaga implicit realitatea Intruparii. Totusi, cei doi autori precizeaza ca imaginea nu este identica in esenta si in substanta cu modelul sau. Imaginea este o asemuire care desi oglindeste modelul, isi mentine deosebirea fata de acesta. Prin urmare, iconoclastii se fac vinovati de blasfemie cand considera euharistia o imagine ; caci, identical atat in esenta cat si in substanta cu Hristos, euharistia este hristos, nu imaginea lui.
In ce priveste icoanele sfintilor, Ioan Damaschinul scrie : " In viata fiind, sfintii erau plini de Sfantul Duh si, dupa moartea lor, gratia Sfantului Duh nu se indeparta nici de sufletele lor, nici de mormintele lor, nici de sfintele lor imagini ". Evident, icoanele nu trebuie cinstite asa cum trebuie cinstit Dumnezeu. Dar ele apartin aceleiasi categorii de obiecte sanctificate de prezenta lui Iisus Hristos - ca, de pilda, Nazaretul, Golgota, lemnul Crucii. Aceste locuri si obiecte au devenit "recipiente ale energiei divine", caci prin ele Dumnezeu opereaza mantuirea oamenilor. In zilele noastre, icoanele iau locul miracolelor si celorlalte fapte ale lui Iisus Hristos, pe care ucenicii sai au avut privilegiul sa le vada si sa le admire.
Pe scurt, asa cum relicvele faceau posibila comunicarea intre Cer si Pamant, icoanele reactualizeaza miraculosul illud tempus, cand Hristos, Fecioara si Apostolii traiau printer oameni. Icoanele sunt, daca nu asemanatoare ca putere moastelor, cel putin mai usor accesibile credinciosilor; ele se pot gasi in bisericile si capelele cele mai modeste si in locuintele particulare. In plus, contemplarea lor permitea accesul la un intreg univers de simboluri. Prin urmare, imaginile erau susceptibile sa desavarseasca si sa adanceasca instruirea religioasa a celor care nu stiau carte. Icoanele au avut, intr-adevar, acest rol in toate straturile rurale din Europa Rasariteana.
Dincolo de ratiuni politice si sociale, febra iconoclasta nu rezista. Pe de o parte, iconoclastii ignorau sau respingeau functia simbolica a imaginilor sacre, pe de alta parte, numerosi iconofili utilizau cultul icoanelor in propriul lor folos sau pentru a-si asigura prestigiul, preponderenta si bogatia anumitor institutii eclesiastice.
